marți, 30 decembrie 2025

___$$$

 O poveste cu violete de Parma


În iarna anului 1859, în primul an de domnie al lui Cuza Vodă, Bucureștiul trăia încă sub farmecul balurilor selecte, unde înalta societate își etala eleganța, iar speranțele, orgoliile și iubiri nerostite se amestecau sub lumina candelabrelor, în sunet de vals și parfum de epocă.


Într-o asemenea seară, într-un salon strălucitor, se aflau laolaltă civili distinși, ofițeri respectați, doamne rafinate și domnișoare a căror frumusețe părea desprinsă din gravuri. Dar dintre toate, privirile bărbaților se opreau inevitabil asupra Anei Racoviță-Golescu, una dintre cele mai frumoase și mai admirate tinere ale timpului, în jurul căreia gravita un cerc constant de pretendenți, fiecare convins că dragostea lui este cea mai serioasă, cea mai adevărată.


Ana primea atenția tuturor cu o politețe impecabilă, fără să încurajeze pe nimeni, fără să respingă pe cineva, păstrând acea distanță elegantă a unei domnișoare crescute în spiritul bunului-simț și al demnității. Printre admiratori se afla și doctorul Carol Davila, un bărbat de aproape treizeci de ani, sobru, rezervat, cu o afecțiune evidentă pentru tânăra femeie, dar care rămânea mereu puțin în umbră, timid și retras. O boală din trecut îi lăsase un defect la mâna stângă, pe care o ținea adesea ascunsă la spate, de teamă să nu atragă priviri sau compasiune.


În acea seară, Ana purta o rochie de dantelă violetă, care îi punea frumusețea în valoare cu o discreție fermecătoare. La corsaj, prins cu o agrafă de aur cu topaze, se afla un buchet de violete artificiale. Conversația s-a legat firesc de ținuta ei, iar admiratorii s-au întrecut în complimente, fiecare încercând să fie mai original decât celălalt. Numai Carol Davila tăcea, privind cu emoție și admirație.


La un moment dat, unul dintre tineri a remarcat, cu un zâmbet ușor ironic: — Păcat că violetele nu sunt naturale… ar fi fost un efect cu adevărat desăvârșit.

Ana a surâs și a răspuns cu sinceritate: — Așa este… violetele naturale sunt florile mele preferate. Le-am căutat în tot orașul, dar nu am găsit nicăieri. Am auzit că ar exista violete de Parma la o seră de la marginea Bucureștiului, dar cine să se aventureze într-o asemenea viforniță?


Viscolul de afară era năprasnic, gerul aspru, iar tinerii au aprobat imediat, cu zâmbete comode: — O vreme de blestem… nici un câine nu-ți vine să scoți din casă.

Pentru toți, discuția s-a încheiat acolo. Pentru Carol Davila, abia atunci a început.


A părăsit balul fără un cuvânt, și-a îmbrăcat mantaua, și-a tras căciula pe frunte și a pornit călare spre marginea orașului, luptându-se cu viscolul care îi tăia respirația. A ajuns la serele despre care știa, i-a trezit pe grădinari din somn, a plătit fără să negocieze și a ales cele mai frumoase violete de Parma, pe care le-a acoperit cu grijă și le-a strâns la piept ca pe o promisiune.


Când s-a întors la bal, era roșu la față, tremurând de frig și emoție. Sala se afla într-o pauză de dans, iar Ana era din nou înconjurată de admiratori. Davila a pășit înainte, s-a înclinat adânc și, oferindu-i buchetul cu mâna dreaptă, a spus cu o voce limpede, dar încărcată de emoție: — Domnișoară Ana, dați-mi voie să vă ofer… cu o singură mână…


Nu a mai putut continua. În sală s-a făcut o liniște deplină. Ana a înțeles totul din acel gest: dragostea, sacrificiul, demnitatea, curajul. Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celui artificial și, strângând mâna rece de zăpadă a doctorului, a rostit simplu: — Iar eu, domnule Davila, îți ofer mâna mea.


Din această întâlnire s-a născut o familie, iar din această iubire s-a născut mai târziu Alexandru Davila, dramaturg, om de teatru și creator al capodoperei „Vlaicu Vodă”, una dintre cele mai puternice drame istorice ale literaturii române.


Morală

Dragostea adevărată nu se proclamă, ci se dovedește prin fapte, iar noblețea unui om se măsoară nu în vorbe frumoase, ci în curajul de a înfrunta viscolul pentru ceea ce iubește.


#CarolDavila #AnaRacovitaGolescu #VioleteDeParma #IubiriCareSchimbaIstoria #Demnitate #România1859 #ModelePentruVremuriStrâmbe

$$$

 Anne Morrow Lindbergh – Femeia care a ieșit din umbră și și-a aprins propria lumină


Nu ar fi trebuit să fie altceva decât „soția” celui mai faimos pilot din istorie, o prezență elegantă lângă un mit viu, o figură tăcută în spatele unei legende care umplea ziarele și inimile unei lumi întregi, dar într-o zi Anne Morrow Lindbergh a traversat America singură, a învățat să zboare nu ca pasager, ci ca egal, a devenit o autoare citită pe toate continentele și a supraviețuit unei tragedii care ar fi frânt pe oricine, transformând durerea într-o formă rară de luciditate și sens.


Când Anne s-a căsătorit cu Charles Lindbergh în 1929, lumea nu a văzut în ea decât un accesoriu al gloriei, pentru că el era „Lucky Lindy”, primul om care traversase singur Atlanticul, eroul absolut al Americii și, poate, al întregii planete, iar ea era fiica unui ambasador, educată, discretă, frumoasă, exact ceea ce se aștepta de la o soție de simbol național, cineva care să zâmbească în fața camerelor, să însoțească și să tacă.


Doar că Anne nu fusese făcută pentru tăcere.

Născută pe 22 iunie 1906, într-o lume a privilegiilor, dar și a exigențelor, Anne Morrow era profundă, introspectivă, atrasă de poezie și de cuvinte, absolventă a Smith College, o tânără care gândea mult și vorbea puțin, opusul zgomotului mecanic al aviației care îl definea pe Charles, iar întâlnirea lor, la ambasada unde tatăl ei era diplomat, nu a fost începutul unei dispariții, ci al unei treziri.


Când Charles a dus-o pentru prima dată să zboare, Anne nu a simțit frică, ci chemare, iar cerul, nu umbra soțului ei, a devenit locul unde a înțeles cine poate fi cu adevărat.

În 1929, la scurt timp după căsătorie, a devenit prima femeie din Statele Unite care a obținut o licență de pilot de planor, nu pentru a-l însoți pe Charles din obligație, ci pentru a zbura alături de el ca partener, iar în 1930 a venit momentul care a schimbat definitiv percepția asupra ei, când Charles se pregătea să doboare un record de viteză într-un zbor transcontinental și avea nevoie de un navigator capabil să calculeze rute, să citească hărți și să gestioneze comunicațiile într-un cockpit mic și instabil.


A ales-o pe Anne.

În acea zi, Anne Morrow Lindbergh nu a mai fost „soția lui Lindbergh”, ci copilotul său, egalul său, femeia fără de care recordul nu ar fi fost posibil, iar de atunci a zburat mii de kilometri, cartografiind rute aeriene pe mai multe continente, deschizând drumuri care aveau să devină coridoare comerciale ale aviației moderne, fiind nu decorativă, ci indispensabilă.

Apoi, în 1932, totul s-a prăbușit.


Fiul lor de doar douăzeci de luni, Charles Jr., a fost răpit, iar ceea ce a urmat a devenit „crima secolului”, o tragedie consumată sub ochii unei Americi întregi, cu cereri de răscumpărare, speranțe frânte și, în cele din urmă, descoperirea trupului neînsuflețit, în timp ce durerea lor intimă era transformată într-un spectacol public.


Anne s-a refugiat în scris, pentru că acolo, și numai acolo, mai putea respira, iar în paginile ei a transformat pierderea în reflecție și suferința în sens, scriind în timpul procesului, în anii de exil european, în singurătatea unei mame care încerca să-și protejeze copiii rămași.


În 1955 a publicat Darul mării, o carte născută pe țărmul oceanului, în care scoicile deveneau metafore ale etapelor vieții unei femei, vorbind despre solitudine, relații, identitate și despre echilibrul fragil dintre a fi soție, mamă și a nu te pierde pe tine însăți, iar cartea a devenit un fenomen mondial, un balsam pentru milioane de femei care se simțeau sufocate de roluri și așteptări.


Anne, redusă cândva la statutul de soție și apoi de mamă îndoliată, devenise o voce care traversa generații.

A continuat să scrie poezie, memorii și jurnale, iar în Ora de aur, ora de plumb a vorbit cu o sinceritate dezarmantă despre viața de dinainte și de după tragedie, despre lumină și greutate, despre ce rămâne dintr-un om după ce pierde ceea ce nu ar fi trebuit să piardă niciodată.


Deși viața ei a rămas legată de figura controversată a lui Charles Lindbergh, mai ales prin pozițiile lui discutabile dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, scrierile Annei arată limpede un gând autonom, lucid, adesea critic și independent, iar după moartea lui Charles, în 1974, ea s-a retras în liniște, scriind despre solitudine nu ca lipsă, ci ca formă de bogăție interioară.

A murit pe 7 februarie 2001, la vârsta de 94 de ani, lăsând în urmă treisprezece cărți, rute aeriene trasate și o viață reclădită după inimaginabil.


Și totuși, încă este adesea amintită drept „soția lui Lindbergh”.

Anne Morrow Lindbergh a înțeles însă ceva esențial: identitatea nu este ceea ce spun alții despre tine, ci ceea ce construiești în tăcere, atunci când nimeni nu te privește.

A fost pilot, navigator, poetă, autoare, gânditoare a condiției feminine și o femeie care a trăit sub cea mai lungă umbră și a reușit, cu răbdare și curaj, să-și aprindă propria lumină.


Morală:

Nu umbrele ne definesc, ci curajul de a construi o voce proprie în interiorul lor, pentru că adevărata forță nu stă în a fi văzut, ci în a deveni.

#AnneMorrowLindbergh #FemeiCareInspiră #Istorie #Curaj #Identitate #Scris #Aviație #Demnitate #ModelePentruVremuriStrâmbe

$$$

 Ultima care a rămas în picioare


A fost refuzată de Forțele Aeriene Regale Australiene pentru un motiv absurd — avea platfus — iar în 1941, la doar douăzeci și cinci de ani, o tânără asistentă medicală din Australia de Sud pe nume Vivian Bullwinkel a ales o altă cale de a sluji, înscriindu-se în Serviciul de Asistente Medicale al Armatei Australiene, fără să știe că această decizie avea să o ducă într-unul dintre cele mai întunecate episoade ale celui de-Al Doilea Război Mondial și să o transforme în martorul unei crime pe care istoria avea s-o ascundă timp de decenii.


Trimisă la Singapore cu Spitalul General Australian 2/13, Vivian a trăit asediul orașului sub bombardamente neîntrerupte, cu răniți întinși pe peluze, cu lipsuri, cu nopți fără lumină și zile în care speranța se micșora de la o oră la alta, iar când înfrângerea a devenit inevitabilă, pe 12 februarie 1942, șaizeci și cinci de asistente au fost evacuate la bordul vasului SS Vyner Brooke, crezând că părăsesc iadul.

Două zile mai târziu, avionul japonez care a scufundat nava le-a arătat că iadul abia începea.


Vivian a plutit pe resturi de epavă până la țărmul plajei Radji, pe insula Bangka, alături de soldați răniți, civili și alte asistente, iar când grupul a decis să se predea, purtând uniforme marcate clar cu Crucea Roșie, nimeni nu bănuia ce avea să urmeze, pentru că sperau încă în reguli, în convenții, în umanitate.


Bărbații au fost duși separat, împușcați dincolo de un promontoriu, iar apoi cele douăzeci și două de asistente și o civilă au fost obligate să intre în mare, unde mitraliera a început să taie vieți în apa care se colora în roșu, în timp ce șefa lor, Irene Drummond, le spunea calm: „Țineți capul sus, fetelor. Sunt mândră de voi și vă iubesc.”


Un glonț a străpuns trupul lui Vivian Bullwinkel, dar nu i-a atins organele vitale, iar ea a căzut în apă, prefăcându-se moartă, respirând cu greu printre trupurile surorilor sale, în timp ce soldații japonezi verificau cu baionetele dacă mai trăiește cineva, iar când plaja a amuțit, Vivian s-a târât spre uscat, singura rămasă în viață.


Rănită grav, a îngrijit un soldat britanic supraviețuitor, Cecil Kingsley, ascuns în junglă, iar după doisprezece zile fără hrană și fără speranță, s-au predat, știind că moartea era mai probabilă decât salvarea, iar Vivian a fost capturată și a purtat timp de trei ani și jumătate o sticlă de apă pe șold pentru a ascunde rana, într-un lagăr unde foamea, boala și cruzimea erau lege.

Din cele șaizeci și cinci de asistente plecate din Singapore, doar douăzeci și patru au supraviețuit războiului.


În 1947, Vivian a depus mărturie la Tribunalul pentru Crime de Război de la Tokyo, spunând adevărul despre masacru, dar nu i s-a permis să spună totul, pentru că autoritățile australiene au decis că există o rușine mai mare decât moartea: adevărul despre violurile care precedaseră execuția, o rușine care nu aparținea agresorilor, ci victimelor, iar Vivian a dus această tăcere ca pe o povară timp de peste cincizeci de ani.


După război, și-a reconstruit viața, a devenit directoare de nursing, a primit cele mai înalte distincții, a ridicat memoriale pentru surorile sale și s-a întors pe plaja Radji pentru a le onora, dar adevărul complet a ieșit la lumină abia după moartea ei, când istoricii au confirmat ceea ce ea știa și nu fusese lăsată să spună.


În 2022, o statuie a fost ridicată în cinstea ei, cu douăzeci și două de discuri din oțel la bază, câte una pentru fiecare asistentă ucisă, o recunoaștere târzie pentru o femeie care nu a cerut niciodată lumina reflectoarelor, ci doar dreptul ca surorile ei să nu fie uitate și nici mințite.


Morală:

Uneori supraviețuirea nu este un privilegiu, ci o sentință de a trăi cu adevărul nespus, iar adevărata demnitate nu stă în tăcere, ci în faptul că memoria, oricât de târziu, refuză să fie îngropată.

#VivianBullwinkel #BangkaIsland #AlDoileaRăzboiMondial #Memorie #Adevăr #Demnitate #FemeiÎnRăzboi #IstorieNespusă #NiciodatăDinNou

$$$

 Marea Moartă nu este o mare, ci un lac hipersalin, iar salinitatea ei este de aproximativ 10 ori mai mare decât a oceanelor, motiv pentru care oamenii plutesc ușor. 

Totuși, tocmai această concentrație ridicată de sare și minerale poate irita pielea și ochii, de aceea scăldatul trebuie făcut cu grijă. Geografic vorbind, acest corp de apă se află în depresiunea râului Iordan, fiind situat la cea mai joasă altitudine de pe suprafața terestră, la peste 430 de metri sub nivelul mării. Malurile sale sunt, prin urmare, cel mai jos punct uscat de pe planetă, o caracteristică geologică unică ce influențează climatul local.


Fenomenul de plutire este explicat prin densitatea apei, care este mult mai mare decât cea a corpului uman. Apa este atât de saturată cu săruri dizolvate, încât împinge corpurile la suprafață, făcând înotul tradițional aproape imposibil. Turiștii pot sta relaxați pe spate, citind un ziar, fără a depune niciun efort fizic pentru a se menține la suprafață, experiența fiind mai degrabă una de imponderabilitate decât de înot.


Compoziția chimică a apei este diferită de cea a apei marine obișnuite. În timp ce oceanele conțin în principal clorură de sodiu, Marea Moartă este bogată în cloruri de magneziu, sodiu, calciu și potasiu, precum și în bromuri. Nămolul negru extras de pe fundul lacului este renumit mondial pentru proprietățile sale terapeutice, fiind folosit intens în tratamente cosmetice și medicale pentru diverse afecțiuni dermatologice și reumatice.


Numele de "Marea Moartă" provine din faptul că salinitatea extremă, care ajunge la aproximativ 34%, împiedică supraviețuirea formelor de viață acvatice macroscopice, precum peștii sau plantele de apă. Orice pește care ajunge accidental aici din râul Iordan moare rapid din cauza șocului osmotic. Totuși, lacul nu este complet steril, găzduind comunități de microorganisme specializate, cum ar fi bacterii halofile și alge microscopice, care prosperă în acest mediu ostil.


Datorită adâncimii depresiunii, stratul de atmosferă de deasupra lacului este mai gros decât în alte locuri de pe glob, ceea ce filtrează o parte din radiațiile ultraviolete nocive ale soarelui. Aceasta, combinată cu o presiune atmosferică mai ridicată și un conținut bogat de oxigen cauzat de presiune, creează condiții favorabile pentru helioterapie. Astfel, vizitatorii se pot expune la soare pe perioade mai lungi cu un risc mai redus de arsuri solare comparativ cu alte zone litorale.


Scăldatul implică însă reguli stricte de siguranță care trebuie respectate cu sfințenie. Scufundarea capului sub apă este total nerecomandată, deoarece contactul apei sărate cu ochii provoacă o durere intensă. De asemenea, înghițirea chiar și a unei cantități mici de apă poate fi periculoasă pentru sănătate, cauzând dezechilibre electrolitice severe care pot necesita intervenție medicală de urgență.


Principala sursă de alimentare cu apă este râul Iordan, care curge dinspre nord, însă debitul acestuia a scăzut dramatic în ultimele decenii. Zona are o importanță istorică și religioasă majoră, fiind menționată frecvent în texte biblice și fiind locul unde au fost descoperite celebrele Manuscrise de la Marea Moartă, în peșterile de la Qumran. Peisajul arid și stâncos a oferit istoric adăpost pustnicilor și comunităților izolate.


În prezent, lacul se confruntă cu o criză ecologică serioasă, nivelul apei scăzând cu aproximativ un metru pe an. Acest declin este cauzat de devierea apelor râului Iordan pentru agricultură și consum uman de către țările riverane, precum și de activitatea industrială de evaporare a apei pentru extracția de minerale. Retragerea apelor a dus la apariția unor doline (gropi de surpare) periculoase pe maluri, care înghit porțiuni de teren și infrastructură turistică.


Formațiunile de sare de pe țărm creează peisaje spectaculoase, luând forme de cristale albe care contrastează cu albastrul apei și ocrul deșertului. Aceste "sculpturi" naturale sunt în continuă schimbare datorită proceselor de evaporare și cristalizare. Turiștii sunt adesea sfătuiți să poarte încălțăminte specială în apă, deoarece crusta de sare de pe fundul lacului poate fi extrem de ascuțită și poate tăia pielea.


Marea Moartă rămâne o destinație turistică fascinantă și un laborator natural unic pe planetă. În ciuda provocărilor ecologice, ea continuă să atragă vizitatori dornici să experimenteze proprietățile apei și ale nămolului. Eforturile internaționale, cum ar fi proiectul de a aduce apă din Marea Roșie, sunt discutate ca posibile soluții pentru a stabiliza nivelul apei și a salva acest ecosistem prețios de la o eventuală dispariție totală.

$$$

 🤷‍♀️ Conversație între un soț și un psiholog       

    „Soția mea nu lucrează!”

👨‍⚕️ - Ce faceti pentru a va castiga existenta, domnule Rogers?

👨 - Eu lucrez la o bancă.

👨‍⚕️ - Soția ta? 

👨 - Nu lucrează. Ea e casnică.

👨‍⚕️ - Cine pregătește micul dejun pentru familie?

👨 - Soția mea.

👨‍⚕️ - La ce oră, în general, se trezește soția ta?

👨 - Ea se trezește devreme pentru că pune masa, pune mâncare la copii la școală, se asigură că sunt bine îmbrăcați și

pieptănați, dacă au luat micu dejun, dacă s-au spălat pe dinți și dacă și-au luat toate lucrurile pentru școală.

👨‍⚕️ - Cu cine merg copiii la școală? 

👨 - Soția mea ii duce la școală.

👨‍⚕️ - Dupa ce duce copiii la școală , ea ce face?

👨 - In general câte ceva prin oras, cum ar fi: plătește facturile sau se oprește la magazin. Apoi se intoarce acasă și pregătește mâncarea. Servește masa, ordonează prin bucătărie după care se ocupă de spălatul hainelor și curățenia în casă. Doar știi cum e!

👨‍⚕️ - Seara, când te intorci de la birou, ce faci?

👨 - Mă relaxez, normal. Păi sunt obosit cum am lucrat toata ziua la birou.

👨‍⚕️- Ce face soția ta seara?

👨- Ea pregătește cina, servește pe copii și pe mine, spală vasele, mai ordonează încă odată prin casă. Apoi pregătește copiii pentru culcare, le dă lapte cald cum le place să bea, verifică dacă s-au spălat pe dinți …


   🤷‍♀️ Asta e rutina zilnică a multor femei in toata lumea: începe dimineața și continuă până la alta oră din noapte. Asta se cheamă ” nu lucrează ” ?!

   Casnică nu are diplomă, dar semnează cea mai importantă diploma in viața de familie! 

   🤔 De ce sacrificiul ei e nesemnificativ?


Cineva a intrebat: „Dumneavoastra sunteti o femeie care lucrați sau numai o” casnică ”?”


Ea a răspuns: „Eu lucrez ca o soție în casă,

24 ore pe zi ..

 * Sunt mamă...

 * Sunt femeie...

 * Sunt fată ....,

 * Sunt deșteptător....,

 * Sunt bucătăreasă...,

 * Sunt consolatoare,

 * Sunt maestră.... ,

 * Sunt servitoare,

 * Sunt ingrijitoare de copii,

 * Sunt doctor,

 * Sunt o muncitoare manuală...,

 * Sunt agent de siguranță,......Sunt, sunt….

 *** Nu am vacanță,

 *** Nici licență de doctor.

 *** Nu am zi liberă, lucrez zi si noapte,

 * Sunt de gardă tot timpul, nu mă opresc și …

toate astea ,numai să asculți fraza: „Dar, ce faci toata ziua~FEMEIA e ca si SAREA.😇

   Prezența ei nu se amintește, dar absența ei lasă totul fără savoare....

$$$

 -ȚARA CE A FĂCUT PENTRU DUMNEAVOASTRĂ?

-PĂI, ȚARA N-A FĂCUT NIMIC,N-A FĂCUT NIMIC.... 

,,‼️Neurochirurgul LEON DĂNĂILĂ: Mi-am vândut și apartamentul ca să am bani pentru cercetare. Nu mai am nicio avere!El a adus în ROMÂNIA microscopul operator și laserul, care au dus la scăderea mortalității în timpul operațiilor pe creier, de la 51%, la 4%.

”Vreau să subliniez că ROMÂNIA nu e formată numai din hoţi, numai din bandiţi, numai din oameni de nimic; sunt şi oameni care au importanţă. Eu asta vreau, să ridic ţara asta, să fac ceva pentru ea. Şi am făcut mult.

M-a întrebat o ziaristă: «Dar ţara ce a făcut pentru dumneavoastră?» «Păi, ţara n-a făcut nimic, n-a făcut nimic…».

Eu mi-am vândut şi apartamentul în care stau ca să am nişte bani pentru cercetare, cu condiția să rămân în el până mor, așa că nu mai am nici o avere.

Din punct de vedere material, la ora actuală sunt cel mai sărac medic din lume – nu din ţară, din lume. Nu mai am nimic, nici locuinţa, nu mai am nimic.

Dar din punct de vedere sufletesc sunt cel mai bogat din lume. Am inima plină, sunt foarte mulţumit, am făcut totul pentru oameni, iubesc atât de mult oamenii, să le fac bine oamenilor şi să îi fac pe oameni bine!

Această iubire faţă de oameni pe mine mă mulţumeşte cel mai mult”, a spus profesorul DĂNĂILĂ.

   -Profesorul LEON DĂNĂILĂ a ”importat” din SUA tehnici moderne, vitale pentru pacienți

    -LEON DĂNĂILĂ a descoperit că mortaliatea operatorie este mare în cazul neurochirurgiei și a decis să pleceîn SUA pentru a vedea cum poate să o reducă.

”Am văzut că la noi mortalitatea operatorie la noi este foarte mare, de 50-60%. Din revistele din străinătate am citit că mortalitatea generală este de 3-4%. Și atunci m-am întrebat cum poate să ajungă la acest procent. Profesorul (Constantin Arseni n.r.) băga degetul, scotea tumora, apărea o hemoragie fantastică, iar atunci, pacientul ori murea pe masa de operație, ori rămânea cu paralizie accentuată.

A venit un domn doctor de 31 de ani care avea o tumoră de fosă posterioară. El mergea, doar avea niște tulburări mici de echilibru. S-a dus, l-a operat, avea un meningiom, a băgat degetul, a avut o hemoragie foarte mare și a murit pe masa de operație”, a povestit Dr. LEON DĂNĂILĂ, la podcastul lui MIHAI MORAR.

    -Numărul mare de decese în urma operațiilor l-a determinat să facă ceva. ”Pe mine m-a frapat faptul acesta și am spus că trebuie să merg în Apus să văd ce se întâmplă, de ce ei au o mortalitate așa de mică.

Nu eram membru de partid. Dar am făcut diferite mișmașuri și am ajuns și membru de partid pentru că dacă nu erai și nu aveai acordul ”Tovarășei”, nu puteai să mergi să studiezi în străinătate.Din SUA a adus metoda operației cu microscopul

”Am venit în țară, am început să aplic metoda respectivă. Atunci toți oamenii mari de la Comitetul Central, din partid, mergeau la profesorul Arseni și îi spuneau: ”Operați dumneavoastră dar luați-l și pe el”.

Am fost al treilea în lume care am operat anevrisme la vremea respectivă. Printre pacienți era fiica lui DĂSCĂLESCU, fostul premier la acea vreme. Ea a intervenit să nu fiu desființat din nou.

Cel mai mare bine din lumea aceasta l-a făcut profesorul Arsenie că m-a mutat în secția dezafectată pentru că am putut să-mi fac treaba în liniște”, a povestit specialistul în Podcastul lui Mihai Morar.

Sursa: Știri de Cluj

   MULTĂ SĂNĂTATE DOMNULE PROFESOR!

ADMIRAȚIE,CONSIDERAȚIE,RESPECT!

$$$

 Cineva mi-a scris într-un mesaj privat: „Cu înfățișarea ta, a fi singură este o rușine.”


Ei bine, dragii mei, nu! A fi necăsătorită nu este nicidecum o rușine.


O rușine este să fii amantă, știind prea bine că acel bărbat nu va părăsi niciodată familia…


O rușine este să te oferi și să te vinzi ca o marfă ieftină — iar câte astfel de exemple vedem zilnic pe rețelele sociale!…


O rușine este să-ți pierzi demnitatea și respectul de sine, să te zbați cu disperare pentru a atrage atenția bărbaților cu orice preț.


O rușine este să te trădezi pe tine însăți în relații epuizate, lipsite de viitor, sortite eșecului.


Să suporți fapte josnice, să permiți să fii distrusă, tu și tot ceea ce îți este drag.


O rușine este să continui să trăiești alături de cineva după trădări, ticăloșii și violență domestică constantă. Și câte femei nu s-au resemnat cu asta!


O rușine este să rămâi lângă un om cu care nu te mai leagă nimic în afară de copii, rutină și pat, în timp ce viața se transformă într-o lungă ocnă, pentru că iubire și înțelegere n-au existat niciodată.


O rușine este să implori pentru iubire ca o cerșetoare și să alergi după oricine îți iese în cale.


O rușine este să repeți cuvinte sfinte despre iubire fiecărui următor, fără a le înțelege sensul sacru, divin, fără a cunoaște nici măcar adevărurile elementare: ce este acceptabil pentru o femeie și ce nu va fi niciodată.


Toate acestea sunt rușinoase.


Însă singurătatea nu este o rușine.


Singurătatea este onestitate.


Este infinit mai demn să iei o pauză decât să te devalorizezi. Și nu contează deloc dacă această pauză se întinde pe ani.


Important este să fii autentică și fidelă ție însăți.


O femeie independentă, sigură pe sine, știe întotdeauna ce își dorește și nu va accepta niciodată mai puțin decât merită.


Mai bine singură decât alături de oricine.


Să ne prețuim, fetelor, să ne prețuim la adevărata noastră valoare!


Și totul va veni. Cu ajutorul lui Dumnezeu, bărbatul vostru vrednic, sufletul vostru pereche, vă va găsi singur…


Când Universul va hotărî astfel. Și vă va aduce împreună în locul potrivit, la momentul potrivit…


Eu cred în asta. Credeți 

și voi!...


Sursa: Pagina Comunitate 

Marcus de seară ...

$$$

  Fata care a strălucit în întuneric pentru ca alții să trăiască Timp de cinci ani, Marie Rossiter a stat aplecată peste mese albe, într-o f...