$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MARTHA BIBESCU - 

Martha Bibescu (alias Martha Bibesco

s-a nascut la data de 28 ianuarie 1889, București - d. 28 noiembrie 1973, Paris) si 

a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei (Emma) Mavrocordat. 

A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

Din 1955 devine membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles.

Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul * Au bal avec M. Proust - La bal cu M. Proust (1928).

Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste «capcane ale ideilor», cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.

Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.“

Câteva citate ale Marthei Bibescu :

"Toate femeile nefericite fac poezie, chiar si cele care nu scriu versuri."

"Cand se razboieste cu noroiul, zapada este cea care se topeste."

"Suferinta este un loc geografic in care ne regasim cu totii."

"Va veni o vreme cand acest popor, care n-a fost cunoscut pana acum, va fi luat in seama."

"Nefericirea este o boala molipsitoare."

"Nevoia de a spune ceva mi-o ascund de fiecare data in citate rasunatoare."

"Geniul este o lunga adolescenta.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - WILLIAM BLAKE

William Blake s-a născut la data de 28 noiembrie 1757 – d. 12 august 1827, a fost un poet și pictor englez. 

Probabil e cel mai cunoscut pentru primele lui lucrări, “Cântece de inocență și de experiență” și “Căsătoria Raiului și a Iadului”. Dar, cele mai bune lucrări ale lui sunt poemele ulterioare, numite “profeții” sau “opere profetice”.

Profețiile lui Blake includ poemele de lungime medie America (care vorbește parțial despre Revoluția Americană) și Cartea lui Urizen și culminează cu cele trei epopei lungi ale sale: Cei Patru Zoas, Milton și Ierusalim.

Poezia lui folosește un stil foarte mitologic și fantastic, construit pe mitologia lui personală cu personaje asemănătoare zeilor. Ca atare, poezia lui se încadrează cu siguranță în genul fanteziei într-un sens larg și va atrage mulți cititori de fantezie; de aceea cred că e relevantă pentru acest subreddit.

Blake a fost un creștin neortodox, iar toate scrierile lui sunt motivate de interpretarea lui neobișnuită a mitologiei creștine. Printre personajele principale ale mitologiei lui Blake se numără “Cei Patru Zoas”, inspirați de “cele patru făpturi vii” care apar în Biblie (Ezechiel și Apocalipsa). Sunt aspecte ale minții umane - Urizen reprezintă rațiunea; Luvah (numit și Orc) reprezintă emoția, pasiunea și rebeliunea, Urthona (numit și Los) reprezintă imaginația și Tharmas reprezintă senzația.

Lucrările lui Blake sunt dense și greu de înțeles. Opera sa este profundă și diversă, explorând teme spirituale, morale și politice. A fost un critic fervent al autorității și al normelor sociale și religioase rigide din epoca sa. 

Citate William Blake:

"Adevărata metodă a cunoașterii este experimentul."

"Drumul excesului duce la palatul înțelepciunii."

"Fără contrarii, nu există progres. Atracție și respingere, rațiune și energie, iubire și ură, sunt necesare existenței umane."

"Ceasul nu măsoară orele nebuniei, ci nu poate măsura ceasul înțelepciunii."

"Dacă ușile percepției ar fi curățate, totul i-ar apărea omului așa cum este - infinit."

"Cel care vede Infinitul în toate lucrurile vede pe Dumnezeu. Cel care vede doar Rațiunea [o vede] doar pe sine. Prin urmare, Dumnezeu devine așa cum suntem noi, ca noi să fim așa cum este el."

"A generaliza înseamnă a fi un idiot."

"Ca un vierme de mătase, la fel și sufletul omului își țese singur cercul de legi." 

"Iubirea nu caută să-și placă singură, nici nu-și poartă grija, ci pentru altul își dă ușurarea și construiește un Rai în disperarea Iadului."

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - TRAIAN T. COSOVEI

Traian T. Coșovei a fost un poet român aparținând generației literare 80. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

S-a născut la data de 28 noiembrie 1954, București - d.1 ianuarie 2014, București.

A urmat cursurile Facultății de Litere (1978).

A fost un membru fondator al influentului "Cenaclu de luni" condus de Nicolae Manolescu, care a reunit tineri scriitori ce au redefinit lirica românească postbelică.

A publicat peste 20 de volume de poezie și critică literară. Volumele sale de debut, printre care se numără "Ninsoarea electrică" (1979) și "1,2,3 sau..." (1980), au fost bine primite de critica literară.

Lirica sa este caracterizată de un amestec de ironie, cotidian și elemente suprarealiste, în linia estetică a "textualismului" și a "poeziei cu obiecte" promovate de generația sa.

Pe lângă activitatea de scriitor, Traian T. Coșovei a fost și un eseist și traducător prolific, o prezență constantă în peisajul cultural românesc. 

A murit la vârsta de 59 de ani și a fost înmormântat, pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu din București. 

Volumele sale continuă să fie publicate și discutate.

Traian T.Cosovei citate:

”Eu am trait intens totul, si viata sociala, si cea sentimentala. Chiar si momentele de razgandire ale acestei vieti in versuri. Am avut viraje periculoase, am ars intens. 

M-am implicat in ce am facut. Dar am constatat ca viata merge mai departe si ca nu merge in directia pe care mi-as fi dorit-o, nici cultural, nici social. Am o vaga banuiala ca societatea se poate dispensa si de noi, poetii. Suntem tinuti ca niste bibelouri decorative. In plus, sunt un om 

cu un spirit autocritic foarte dezvoltat. 

Nu sunt inca multumit de mine. Mai am multe de facut. Dar nu e un sictir, nu e o resemnare. E doar revolta. Revolta mea e poezia, care, ca si iubirea, trebuie sa triumfe.”

“Oamenii habar nu au de ce se indragostesc, dar au milioane de argumente atunci cand se despart.”

(…) dorinta de control, gelozia, posesivitatea sunt pentru oamenii slabi, fara incredere in ei insisi. Si-apoi, chiar e plictisitor sa stii ce face si gandeste celalalt in fiecare clipa. Nu trebuie sa-l coplesesti cu o afectivitate exacerbata, pentru ca-l sufoci, dar trebuie sa fii prezent, cand simti ca are nevoie.”

“Cand ai alaturi un om care nu are o viata interioara bogata, care nu viseaza nimic, n-are ambitii secrete, te golesti si tu. Iar daca nu viseaza nimic si in plus devine si tiran, mai bine iti iei talpasita.

“Cred mai tare in relatiile construite, in reciprocitatea sentimentului, in transferul care exista. Dar nu e suficient sa-ti amplifici singur mental o pasiune, daca de cealalta parte nu ai nici un ecou.”

“Nu exista viata indeajuns pentru cata iubire este pe lumea asta.”

“Taci o secundă... să auzim împreună cum înfloresc copacii…”

POEZII:

Iubita mea, patria mea- 

de Traian T.Cosovei

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea,

ce suferinţă tăcută te străbate, tu, ţara mea

plină de zăcăminte ascunse sub gratii de lumini şi promisiuni?

 

Cine te mai strânge în braţe, iubita mea,

cine îţi mai fură trecutul, cine îţi hotărăşte viitorul: nunta, botezul, înmormântare 

– tu, ţara mea, tu, iubita mea

 jucată la zaruri, cântărită din priviri

şi, până la urmă, uitată de toţi

într-un manual scris pe un colţ de masă în cea mai cruntă beţie a istoriei?

 

De ce eşti tu, iubita mea, mamă şi curvă cu toţi străinii

care te-au amăgit, care te-au smintit?

Tu, iubito, tu, patria mea

scuipată printre dinţii unei străine vorbiri,

mă recunoşti?

Vin către tine, vorbesc despre tine

cu toţi munţii, cu toate apele, cu toţi morţii războaielor mondiale

care îmi atârnă la gât şiraguri de cruci,

cu toate mănăstirile spânzurând pe dealuri înmiresmate de morţi.

 

 

Ce s-a întâmplat cu tine, iubita mea, ţara mea, patria mea tăcută şi iertătoare şi răbdătoare?

De ce nu-ţi mai sărut pământul în aceeaşi limbă cântată de cei vechi la ospeţe?

Ultimul ierbar, primul insectar

de Traian T.Cosovei

Caut un cer care să aibă stele,

Vreau să descopăr mirosul de carbid al copilăriei

Praștia și gustul acru al dudelor culese pe asfalt

Prima ta șuviță de păr și prima scrisoare de despărțire.

Se întunecă, iar timpul nu mai are răbdare.

Răsare soarele și timpul nu mai are dreptate

Se înserează și parfumurile au contururile trupului tău

Se înseninează și rochia ta stă la pândă.

Se face frig și broșa ta în formă de cărăbuș

Se rătăcește printre dorințele mele.

Se înmulțește vinul, sporesc bucățele,

Iar parfumul tău rămâne o amintire greșită:

O floare într-un insectar de întuneric.

Pământul din spatele casei tatălui meu

de Traian.T.Cosovei

Pământul din spatele casei să-l daţi

fratelui vostru mai mare – spuse tatăl când

depărtarea căzu peste cei care îl priveau fără să înţeleagă.

(Iar până să înţeleagă ei ceva, animalele câmpului smulgeau tăcute o iarbă strălucitoare crescută peste cuvintele tatălui.)

Pământul acesta l-aţi cucerit cu sânge,

spuse generalul căzând de pe cal în faţa soldaţilor care

îl priveau fără să înţeleagă.

Iar până să înţeleagă ei

(una, două, trei, patru…), până să înţeleagă ei ceva, douăzeci-şi-două de salve de tun în onoarea generalului

căzură peste ei ca pepenii rostogoliţi din pod, toamna, pe întuneric.

După o vreme a rămas doar calul,

care ani mai târziu câştiga marele premiu

alergând pe un mare hipodrom.

Iar generalul îşi împărţise demult pământul din spatele casei celor care îi priveau şi acum monumentul neînţelegând, neînţelegând.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN BART (EUGENIU P. BOTEZ)

Jean Bart este pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (n. 28 noiembrie 1874, Burdujeni, județul istoric Botoșani – d. 12 mai 1933, București), împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. 

Scriitorul a fost fiul lui Panait Botez, căpitan de grăniceri, și al Smarandei Botez. În perioada 1877-1878, tatăl este mobilizat în Războiul de Independență, unde este înaintat la gradul de maior. 

În 1878 familia se stabilește la Iași, în Fundacul 40 de Sfinți nr. 40 din Dealul Copoului.

La școala primară, “Școala de băieți nr. 2” (azi, Școala Gimnazială “Ion Creangă”) din Păcurari, Iași, l-a avut ca dascăl pe Ion Creangă. 

Între 1889-1894, urmează Liceul Militar din Iași. A absolvit în 1896 Școala de ofițeri din București, cu gradul de sublocotenent, fiind instruit și la bordul bricului “Mircea” (călătorie descrisă în Jurnal de bord) și a îndeplinit diferite funcții în administrația navală și portuară din epocă, fiind membru fondator al Revistei Maritime și întemeind Liga Navală Română.

A fost membru corespondent (din 1922) al Academiei Române.

Jean Bart rămâne un nume important pentru proza română, un scriitor autentic, care a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord și schița marină, acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui, iar prin Europolis, care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman al unui port românesc. Aducând în proza română „candida navă cu pânzele desfăcute”, o dată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin.

Prin romanul “Europolis”, care i-a încoronat opera, ne-a dăruit primul și cel mai realizat roman al unui port românesc. Aducând în proza română “candida navă cu pânzele desfăcute”, odată cu terminologia marinărească, utilizată pentru prima dată într-o operă literară, Jean Bart a încetățenit la noi literatura vieții maritime și fluviale, a portului și a largului marin.

Jean Bart:

“Cred că un scriitor trebuie mai degrabă să se adapteze la situaţii, la întâmplările din viaţa sa, să scoată din realitatea pe care o-ntâlneşte ce e mai bun, ce e demn de a rămâne în scris şi să-i convingă pe eventualii săi cititori de un oarecare adevăr al celor scrise. Nu sunt neapărat un adept al lui Taine şi Gherea, nu sunt un socialist din categoria unui Ion Nădejde, deşi adesea am fost asociat cu ei pentru că am cochetat cu foi precum Viaţa românească, Munca sau Contimporanul, am frecventat întâlniri socialiste şi am pledat cauza celor mulţi şi amărâţi. Eu chiar cred că mediul social în care un scriitor trăieşte îi influenţează decisiv scrisul, chiar cred că o operă literară reflectă în modul cel mai înalt tendinţele epocii în care a fost scrisă, chiar cred că o operă literară, ca orice operă de artă, trebuie să transmită valori morale şi spirituale care să servească umanitatea, să înalţe sufletul cititorilor sau măcar să-i înduioşeze sau să-i facă să se gândească la anumite aspecte din viaţă care, poate, seamănă cu ce li se întâmplă lor. Poate că arta nu e aşa de deterministă şi de pozitivistă cum cred unii, poate că ea nu trebuie pusă neapărat în slujba poporului precum ajutoarele sociale pentru nevoiaşi, ea e în esenţă o activitate imaginativă, iar imaginaţia a fost mereu desprinsă în mare parte de realitate. Tristeţe în artă, da, dar nu pesimism. Spirit şi ideal în artă, da, dar nu o metafizică total separată de lume. Imagini şi formule frumoase în artă, da, dar nu obscuritate şi frumuseţe de dragul frumuseţii.”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - STEFAN ZWEIG

Născut în familia unui industriaș înstărit, in data de 28 Noiembrie 1881, scriitorul Stefan Zweig (1881-1942) şi-a făcut studiile la Berlin şi la Viena. Călătoreşte mult încă din tinereţe (în Statele Unite, Franţa, Anglia, India), o cunoaşte pe prima sa soţie, Friederike von Winternitz, şi se stabileşte la Salzburg.

În 1930 este deja unul dintre cei mai traduşi scriitori austrieci în viaţă, iar povestirile şi biografiile lui devin bestseller aproape imediat după apariţie.

Odată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, Zweig părăseşte Austria, pentru diverse destinaţii: Londra, Bath, New York, Ossining şi, mai târziu, Rio şi Petrópolis.

A scris proză (“Scrisoare de la o necunoscută”, “Frica”, “Amoc”, “Simţuri rătăcite”, “Suflete zbuciumate”,”Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei”), biografii (“Maria Antoaneta”, “Maria Stuart”, “Erasmus de Rotterdam”, “Magellan) şi memorialistică (“Lumea de ieri”)

În 1942, când se sinucide alături de cea de a doua soţie, Lotte, în Petrópolis, Stefan Zweig este deja unul dintre scriitorii celebri ai lumii.

Opera lui a inspirat filme de succes, precum “The Grand Budapest Hotel”(2014), câştigător a patru Premii Oscar şi cinci Premii Bafta.

Citate Ștefan Zweig:

“Poţi fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuţi nu.”

“Nu există durere mai nimicitoare pentru sufletul unei femei decât aceea de a se fi dăruit întreagă, trup și suflet unui bărbat nedemn de iubirea ei.”

“Pentru întâia oară încep să-mi dau vag seama că adevărata participare sufletească nu se poate deschide şi închide ca un comutator electric şi că aceluia care participă sufleteşte la un destin străin i se răpeşte ceva din libertatea propriului său destin.”

“Tradarea s-a sprijinit intotdeauna pe ruda ei umila, fatarnicia.”

$$$

 MEMORIE CULTURALA - NICOLAE BĂLCESCU

Nicolae Balcescu s-a născut la data de

29 iunie 1819, Bucureşti - d. 29 noiembrie 1852, Palermo si a fost un istoric, scriitor şi revoluţionar român.

Născut în Bucureşti, într-o familie de mici boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre şi al “serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu, precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este descoperită şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu.

După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o altă organizaţie secretă denumită "Frăţia", călătoreşte prin toate teritoriile locuite de români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, la o revistă istorică numită "Magazin istoric" pentru Dacia, care a apărut începând cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.

Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman care au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament “pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună, el este de acord cu “proiectul” revoluţionarului român. 

La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat “proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri. Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile şi se ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris şi publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, “au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească, însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la hotelul “Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

sursa: Enciclopedia Romana

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - DUMITRU STĂNILOAIE  

Parintele, Dumitru Staniloae, a vazut lumina acestei lumi in ziua de 29 noiembrie 1903, in satul Vladeni, judetul Brasov, fiind ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie si Raveca.

Dupa terminarea claselor primare in satul natal, in 10 februarie 1917, pleaca la Brasov spre a urma cursurile Liceului confesional umanist "Andrei Saguna".

Primeste in 1922 o bursa in cadrul Universitatii din Cernauti.

In 1927 merge cu o bursa pentru studii de specializare la Atena.

Intre 1929-1930 se afla la Berlin, Paris, Belgrad si Constantinopol pentru studii si documentare asupra operei originale a Sfantului Grigorie Palama.

La 4 octombrie 1930 se casatoreste cu Maria, iar la 10 mai 1931 i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare in septembrie 1931) si Maria-Mioara (moarta in mai 1945).

Pe 8 octombrie 1931 este hirotonisit diacon, iar pe 25 septembrie 1932 este hirotonit preot.

La 8 octombrie 1933 se naste Lidia, botezata de istoricul transilvanean Ioan Lupas. E stabilita in prezent la Freiburg in Germania, impreuna cu singurul ei fiu Dumitru-Horia.

Este numit la 1 ianuarie 1934 director al ziarului "Telegraful Roman", functie indeplinita pana in 1945. Apar primele opere.

In iunie 1936 este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, functie indeplinita pana in 1946. (Din ambele raspunderi este destituit din ordinul lui Petru Groza).

In 1947 este transferat prin "chemare" la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, catedra de Ascetica si Mistica. Cu preoteasa Maria si fiica Lidia locuieste mai intai in casa parohiala a bisericii Sfantul Gheorghe-Vechi. Apare la Sibiu Filocalia, vol. I.

Catedra de Mistica fiind in 1949 desfiintata, ramane profesor de Dogmatica pentru doctoranzi.

Participa in 1950 la intalnirile organizate de grupul "Rugul Aprins", la manastirea Antim, conferentiind in cadrul acestora.

In 1958 incepe un nou si mare val de arestari in Romania. Sunt arestati membri ai grupului "Rugul aprins". Urmarit, perchezitionat, anchetat si hartuit de Securitate este ridicat in 5 septembrie 1958, ora 4.00 dimineata si dus la inchisorile din strada Uranus si strada Plevnei, iar in 1959 este trimis la penitenciarul din Aiud, unde ramane in detentie pana in ianuarie 1963. Dupa eliberare i se accepta revenirea in activitatea didactica.

Incepand cu 1965 i se cere sa scrie articole si studii de catre cei care-l cenzurasera inainte (Departamentul Cultelor se pregatea sa prezinte Occidentului imaginea unei reale libertati religioase in Romania).

In perioada 1968-1985 conferentiaza in Germania, Anglia, Franta, Grecia, Vatican, SUA etc, primind numeroase premii, distinctii si titluri academice din partea multor institutii universitare de peste hotare si ii apar un numar mare de carti in tara si in strainatate.

Devine in 1991 membru titular al Academiei Romane, iar in 1992 i se decerneaza titlul de "Doctor Honoris Causa" al Universitatii din Bucuresti.

In martie 1993 trece la cele vesnice prezbitera Maria, iar dupa sapte luni (5 octombrie 1993) s-a dus la Domnul si fericitul Parinte, odihnindu-se in pace in cimitirul manastirii Cernica.

“În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi...”

Părintele Dumitru Stăniloaie