$_$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN-PAUL SARTRE

Jean-Paul Sartre (n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filosof existentialist, romancier si dramaturg, personalitate a vietii publice franceze. Dupa ce tatal sau moare in 1906, cand Sartre avea doar un an, este crescut de mama si de bunicul lui, avand parte de o educatie conservatoare intr-o familie de burghezi instariti. Mama sa se recasatoreste in anul 1916, iar familia e nevoita sa se mute. Intra la liceul La Rochelle. Fiind influentat de opera lui Henri Bergson, isi urmeaza studiile la Ecole Normale Superieure din Paris (1924 - 1929), cu accentul pe filosofie, psihologie, sociologie. In 1929, la Ecole Normale, a cunoscut-o pe Simone de Beauvoir, o studenta la Sorbona, care a continuat sa devina un celebru filosof, scriitoare si feminista. 

Sartre si Beauvoir au contestat asteptarile culturale si sociale ale mediilor lor "burgheze” respective. Cei doi au devenit tovarasi de-a lungul vietii, desi nu erau monogami.

„Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.”

„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir, 1929)

„Draga mea fetiţă, aşa cum ţi-am spus, ţie îţi lipseşte prietenia. Acum e timpul să-ţi dau nişte sfaturi mai practice. Nu ţi-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubeşti. Vai, tu eşti tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obţine de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depăşeşte pe toate, dar tu eşti excesiv de generoasă şi cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel ţăran ce păşea în josul dealului pe întuneric, fluierând, ţăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoşti şi acel sentiment ce nu are legătură cu tandreţea şi care apare între doi oameni.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir 1929)

Principiul fundamental al filosofiei sale este ca esenta este precedata de existenta. Omul mai intai exista si de abia apoi isi contureaza o identitate definitorie, determinata de actiunile sale. Aceasta teorie se opune convingerilor teiste, conform carora divinitatea a creat omul cu un anumit scop, precum si a celor deterministe, ce sustin ca genetica si mediul inconjurator definesc, factori pe care nu ii poate controla. Dat fiind ca nu are un scop predeterminat si nici o esenta determinata din afara sa, omul este, dupa cum sustine Sartre, condamnat sa fie liber, asa ca trebuie sa suporte povara responsabilitatii pentru fiecare actiune a sa, oricat de mult disconfort si angoasa ar fi in acest adevar.

„Omul este liber, este libertate. Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine şi totuşi se găseşte în libertate şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face.” (...)

„Ceea ce îmi lipseşte mă defineşte mai intim decât tot ceea ce posed, întrucât ceea ce posed îmi rămâne exterior, dar ceea ce îmi lipseşte mă locuieşte.” (Jean-Paul Sartre în Fiinţa şi neantul, 1943)

„Doar prin ea însăşi, viaţa nu are nicio valoare. Trebuie s-o trăiţi ca să devină preţioasă. Valoarea pe care o are viaţa voastră e valoarea pe care voi i-o daţi.”

„Omul, aşa cum îl concepe existenţialismul, dacă nu poate fi definit, se datorează faptului că nu este la început nimic. El nu va deveni decât ceva pe urmă şi va fi ceea ce el însuşi se va fi făcut... Nu există realitate decât în acţiune... omul nu este altceva decât propriul său proiect, nu există decât în măsura în care se realizează pe el însuşi, nu este nimic altceva decât ansamblul actelor sale.” (Jean-Paul Sartre în Existenţialismul este un umanism)

Sartre a influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat.

In 1964 i-a fost atribuit Premiul Nobel pentru Literatura "pentru opera sa bogata in idei si strabatuta de dorinta de libertate si adevar, opera care a exercitat o mare influenta asupra epocii noastre", insa Sartre nu l-a acceptat; el a explicat ca a refuzat intotdeauna distinctiile oficiale si ca un scriitor nu trebuie sa accepte sa se lase transformat in institutie, chiar daca acest lucru se produce sub formele cele mai onorabile.

„După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neînţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.” (Jean-Paul Sartre în scrisoarea prin care refuză Premiul Nobel pentru literatură, 1964)

Opera

Filozofie: Imaginația, 1936; Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică, 1936; Schiță pentru o teorie a emoțiilor, 1939; Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginației, 1940; Ființa și neantul, 1943; Existențialismul este un umanism, conferință publică, 1946; Critica rațiunii dialectice, 1960; Caiete pentru o morală, postum, publicat în 1983; Situații filosofice, 1990; Adevăr și existență), 1990.

Romane și nuvele: Greața, 1938; Zidul 1939; Copilăria unui șef, 2003; Drumurile libertății: vol.I, Vârsta rațiunii, 1945; vol.II, Amânarea, 1945; vol.III, Cu moartea în suflet, 1949; Scrieri de tinerețe, 1990.

Teatru: Muștele, 1943; Cu ușile închise, 1945; Morți fără îngropăciune, 1947; Târfa cu respect, 1947; Mâinile murdare, 1948; Diavolul și bunul dumnezeu, 1951; Nekrassov, 1956; Sechestratul din Altona, 1960; Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966.

Critică: Baudelaire, 1947; Sfântul Genet, comediant și martir, 1952; Ce este literatura?, 1964; Idiotul familiei, monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972; Un teatru de situație, 1973; Cronici literare) 1975; Mallarmé, 1984.

Jean Paul Sartre-despre carti:

“Îmi găsisem religia: nimic nu mi se părea mai important decât o carte. În bibliotecă vedeam un templu.”

“De îndată ce deschideam uşa bibliotecii, mă şi pomeneam în pântecul unui bătrân inert: marele birou, mapa de birou, petele de cerneală roşii şi negre pe sugativa roză, rigla, borcanul cu clei, mirosul stătut de tutun, iar iarna, împurpurarea Salamandrei, trosnetele de mică erau Karl în persoană, devenit obiect: nu mai era nevoie de nimic altceva care să-mi creeze acea stare de graţie: alergam la cărţi. Sincer? Ce înseamnă asta? Cum aş putea să stabilesc – mai ales după atâţia ani – insesizabila şi mobila frontieră care separă posesiunea de cabotinaj? Mă culcam pe burtă, cu faţa spre ferestre, cu o carte deschisă înainte, un pahar de apă amestecat cu puţin vin în dreapta, la stânga, pe o farfurioară o tartină cu dulceaţă.”

“Vizitatorii plecau, eu rămâneam singur, evadam din acest cimitir banal, mă duceam să regăsesc viaţa, nebunia, în mijlocul cărţilor. Îmi era de ajuns să deschid numai una ca să redescopăr o gândire inumană, neliniştită, ale cărei deşertăciuni şi tenebre depăşeau înţelegerea mea, care sărea de la o idee la alta atât de repede încât îmi scăpa, de o sută de ori pe pagină şi o lăsau să fugă uluit, pierdut. Eram martorul unor evenimente pe care bunicul le-ar fi socotit, desigur, neverosimile şi care au totuşi adevărul strălucitor al lucrurilor scrise. Personajele apăreau pe neaşteptate, se iubeau, se certau, se strângeau de gât: supravieţuitorul se măcina de inimă rea, îşi regăsea în mormânt prietenul sau iubita pe care o ucise.”

“Cărţile au fost păsările şi cuiburile mele, animalele mele domestice, staulul şi satul meu; biblioteca era lumea prinsă într-o oglindă.”

“Tot ce știu despre viață am învățat 

 din cărți "! 

Sursa: Wikipedia