$$$

 Să ne veselim cu versurile lui Ion Pribeagu

CASA CU DOUĂ BALCOANE

Pe strada Toamnei, unde,

Pomii-şi scuturau povara,

Locuia o cuconiţă

Blondă şi frumoasă: – Clara!

Avea trup de crin, – şi gură

Roşie ca o muşcată,

Sânii, – doua crizanteme

Şi era şi măritată.

Soţul ei, Avram Barbulea

Voiajor prin toată ţara,

Pleca luni de dimineaţă

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,

Clara dulce, drăgăstoasă,

Marţi şi joi, să se distreze

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,

Mă-mbătam de glasul ei,

Ne spuneam poveşti şi-n urmă,

Petreceam, ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă,

Avea două apartamente

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai pe-o scară,

Care-aşa din construire,

Nu avea altă intrare,

Nu avea altă ieşire.

Iar alături şedea Sprinta

Cu bărbatul său, Haim-Malne,

Care-avea tot astfel casa

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scara

Luminată de un bec,

Mă ştia când vin la Clara,

Mai ales, ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa

Şi destinul priveghea,

Să gustăm din fericirea,

Dragostei, – şi eu şi ea.

Da-ntr-o noapte violentă,

Când cu draga mă distram,

Se aude paşi pe scară

Şi ea-mi spune: – Vine Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,

Vinovat ca un borfaş,

Şi deschid în grabă uşa

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpată-i

De la jertfă pe Isac,

Fă şi-acuma o minune

Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,

Instinctiv, eu fac un salt,

Şi-ntr-o clipă sunt alături

În balconul celălalt.

Situaţia e gravă

Simt în creier un ciclon,

Ce mă fac dacă vecinul

Mă găseşte în balcon?

Să sar jos – cu neputinţă

Trotuarul e departe,

Simt în cerebel o luptă

Şi pe viaţă şi pe moarte.

Şi deodată se deschide

Uşa-ntr-un moment fatal,

Şi-n chenarul ei apare

Soţul Clarei, – personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută

Nici o şoaptă nu îndrugă,

Şi ridic în semn de spaimă

Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul

Ca să-mi cruţe umilinţa,

A dedus fără-ndoială,

Că am fost surprins la Sprinta.

Şi întelegând din semne

Că-i cer milă ca un prost,

Mi-a dat mâna să sar iarăşi

În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grija uşa,

Nici un zvon să n-o alarme,

Şi, cu patos, i-a spus Clarei

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,

Cum că Sprinta-i o stricată?

Uite, de-unde are blană,

Skong, cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă

Şi îţi jur pe Dumnezeu,

Că n-o să te ştie nimeni

Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,

Iară eu priveam cuminte,

Trupul Clarei strâns în braţe,

Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă

M-am rugat, c-aşa mi-e firea,

Să trăiască inginerul

Care-a construit clădirea.

Fiindcă, ce faceam eu dacă,

Mă păştea un ghinion,

Şi aceasta casă-a Clarei

Avea numai un balcon?

                     

                     *

Ion Pribeagu s-a născut pe 27 octombrie 1887 la Sulița, judetul Botoșani și a murit în 1971 la Tel Aviv. A fost un poet, umorist și publicist român, apreciat mai ales pentru umorul său fin și spiritul satiric.