$$$

 Numai una

             de George Coșbuc

Pe umeri pletele-i curg râu -

Mlădie ca un spic de grâu,

Cu șorțul negru prins în brâu,

     O pierd din ochi de dragă.

Și când o văd, înebunesc;

Și când n-o văd, mă-nbolnăvesc,

Iar când merg alții de-o pețesc,

     Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -

Ea pleacă, eu mă fac că plec,

Dar stau acolo și-o petrec

     Cu ochii cât e zarea.

Așa cum e săraca ea,

Aș vrea s-o știu nevasta mea,

Dar oameni răi din lumea rea

     Îmi tot închid cărarea.

Și câte vorbe-mi aud eu!

Toți frații mă vorbesc de rău,

Și tata-i supărat mereu,

     Iar mama la icoane

Mătănii bate, ține post;

Mă blestemă: -"De n-ai fi fost!

Ești un netot! Ți-e capul prost

     Și-ți faci de cap, Ioane!"

Îmi fac de cap? Dar las' să-mi fac!

Cu traiul eu am să mă-npac

Și eu am să trăiesc sărac,

     Muncind bătut de rele!

La frați eu nu cer ajutor,

Că n-am ajuns la mila lor -

Și fac ce vreau! Și n-am să mor

     De grija sorții mele!

Mă-ngroapă frații mei de viu!

Legat de dânsa, eu să știu

Că am urâtei drag să-i fiu?

     Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?

Și ce folos de boi și vaci?

Nevasta dacă nu ți-o placi,

     Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui!

Așa om nici vladică nu-i

     Și nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,

Mi-e dragă una și-i a mea;

Decât să mă dezbăr de ea,

     Mai bine-aprind tot satul

---

     George Coșbuc rămâne una dintre cele mai limpezi voci ale literaturii române, un poet care a știut să surprindă sufletul satului cu o sinceritate rară și cu o forță artistică ce depășește granițele lumii rurale. În versurile sale, dragostea, munca, suferința și bucuria se împletesc firesc, ca într-o poveste spusă la gura sobei, dar cu o profunzime care atinge universalul. Coșbuc nu idealizează satul, ci îl prezintă în toată complexitatea lui, cu oameni simpli, dar cu trăiri intense, cu tradiții puternice și cu o morală neclintită.  

     În poezia „Numai una”, poetul surprinde una dintre cele mai vechi și mai puternice teme ale lumii: iubirea care sfidează convențiile. Versurile sunt animate de o sinceritate dezarmantă, iar vocea naratorului devine expresia unei pasiuni care nu se supune nici familiei, nici comunității, nici așa‑zisei „rânduieli”. Dragostea lui este totală, necondiționată, aproape încăpățânată, iar Coșbuc o redă cu o naturalețe ce transformă drama într-o confesiune vibrantă.  

     Tânărul îndrăgostit trăiește între dor și revoltă, între fascinația pentru fata iubită și opoziția lumii din jur. Familia îl ceartă, satul îl judecă, iar el se simte prins între datorie și inimă. Totuși, în mijlocul acestei tensiuni, Coșbuc păstrează un ton cald, aproape duios, ca și cum ar spune că dragostea, oricât de complicată, rămâne o forță care merită trăită până la capăt. Finalul poeziei, cu hotărârea tânărului de a‑și apăra iubirea cu orice preț, aduce în prim‑plan o lecție simplă, dar esențială: adevărata dragoste nu se negociază. Ea nu se supune lumii, ci doar inimii.  

     Dincolo de frumusețea versurilor, Coșbuc ne amintește că iubirea autentică cere curaj - curajul de a rămâne fidel propriei inimi, chiar și atunci când lumea întreagă pare să spună altceva.

Mihaela ILIE