$$$

 Actorul Peter O’Toole, dincolo de scenă

Peter Seamus O’Toole s-a născut la 2 august 1932 la Spitalul Universitar St James din Leeds, Anglia, fiind fiul lui Constance Jane Eliot, o asistentă medicală scoțiană, și al lui Patrick Joseph O’Toole, jucător de fotbal. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Peter a fost înscris pentru o perioadă de șapte sau opt ani la o școală catolică, St Joseph’s Secondary School. Avea să spună mai târziu: „Am fost speriat de călugărițe: întreaga lor negare a feminității – rochiile negre și părul tuns scurt – a fost atât de oribilă, atât de înspăimântătoare.”

La terminarea școlii, O’Toole a obținut un loc de muncă ca jurnalist stagiar și fotograf la Yorkshire Evening Post, apoi a fost încorporat pentru a-și satisface serviciul militar în Marina Regală. După ce a ieșit din armată, tânărul a urmat cursurile Academiei Regale de Artă Dramatică (din 1952 până în 1954), după ce fusese inițial respins de școala de teatru Abbey Theatre din Dublin pentru că nu vorbea limba irlandeză.

În timp ce studia la RADA, la începutul anilor 1950, O’Toole a fost implicat activ în protestele împotriva războiului din Coreea și mai târziu, în anii ’60, a fost un adversar al războiului din Vietnam.

În 1959 actorul s-a căsătorit cu actrița galeză Siân Phillips, cu care a avut două fiice: Kate și Patricia. Cuplul a divorțat în 1979, iar ea avea să mărturisească mai târziu că O’Toole a supus-o la cruzime mentală, alimentată în mare parte de alcoolismul de care actorul suferea și a fost victima unor crize de gelozie extremă atunci când l-a părăsit în cele din urmă pentru un bărbat mai tânăr.

Peter O’Toole a început apoi o relație cu modelul Karen Brown cu care a avut un fiu, Lorcan O’Toole, născut în martie 1983, când actorul avea cincizeci de ani.

O boală severă aproape i-a pus capăt vieții la mijlocul anilor ’70. Din cauza excesului de alcool a început să aibă dureri severe de abdomen și a fost diagnosticat inițial greșit, pentru că, în realitate, actorul suferea de cancer. A suferit o intervenție chirurgicală în 1976 pentru a i se extirpa pancreasul și o mare parte din stomac, a devenit dependent de insulină, dar în cele din urmă și-a revenit și s-a întors la muncă.

Peter O’Toole s-a retras din activitate în iulie 2012 din cauza recidivei cancerului. A încetat din viață pe 14 decembrie 2013 la Spitalul Wellington din St John’s Wood, Londra, la vârsta de 81 de ani, fiind apoi incinerat, conform dorințelor sale, într-un sicriu de răchită la Crematoriul Golders Green din Londra.

Peter O’Toole a fost nominalizat de opt ori la Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol principal, prima dată pentru rolul lui T. E. Lawrence în Lawrence al Arabiei, în 1962, dar nu a reușit niciodată să câștige premiul. Au urmat, pe rând, nominalizările pentru rolurile în Becket (1964), The Lion in Winter (1968), Goodbye, Mr. Chips (1969), The Ruling Class (1972), The Stunt Man ( 1980), My Favourite Year (1982) și Venus (2006). În 2002, Academia i-a acordat cu un premiu onorific pentru întreaga carieră și contribuția sa la cinematografia mondială.

Sursa:

IMDb

$$$

 Mormintele Leilor de la Dedan, o enigmă din Peninsula Arabică

Orice pasionat de istorie și arheologie știe cine au fost nabateenii, constructorii spectaculoasei Petra din Iordania de astăzi, al cărei regat a fost cucerit de romani în anul 106.

Un pic mai la sud, în Peninsula Arabică, a existat un alt regat puternic și mai vechi care, în mod interesant, a cedat în fața nabateenilor în jurul anului 24. Acesta se numea regatul Dedan.

Înainte de a fi cucerit, a jucat un rol cultural și economic important, controlând un teritoriu mare în jurul Golfului Aqaba. Regatul, care se mai numea și Lihyan, avea drept capitală orașul Dedan, situat la aproximativ 4 kilometri nord de oaza Al-Ula, care există și azi, și la aproximativ 110 kilometri sud-vest de Teima.

A fost unul dintre cele mai importante centre de caravane din nordul Arabiei, pe Ruta Tămâii, și este menționat în textele biblice și în Cronica lui Nabonidus, ultimul rege babilonian (550-549 î.e.n.).

Dedan și-a dezvoltat propria cultură, inclusiv propria limbă și un alfabet, rezultând un amestec de tradiții arabe cu influențe din imperiile înconjurătoare.

Originea regatului se crede că ar fi la sfârșitul secolului al VII-lea sau începutul secolului al VI-lea î.e.n, când au apărut și impresionantele morminte sculptate în stâncă, pe care astăzi le cunoaștem drept Mormintele Leilor de la Dedan.

Există mai mult de 20 de nișe situate în partea estică a peretelui stâncos al munților Jebel Dedan din Al-Ula, unele dintre ele fiind decorate cu basoreliefuri mari de lei păzitori.

Este vorba de nișe de formă pătrată, tăiate la diferite înălțimi în versantul muntelui, ale căror cavități au o adâncime de aproximativ doi metri și care au fost datate între 600 și 500 î.e.n. Nu se știe cine a fost înmormântat acolo, deși cercetătorii cred că este posibil să fi fost lideri locali sau alte persoane influente.

Pentru a ajunge la morminte, care se află la aproximativ un kilometru de situl arheologic principal, trebuie să urci o scară de aproximativ 50 de metri pe stâncă, deasupra văii în care se află oaza antică.

Singurele două morminte care sunt „protejate” de lei ar marca locul de odihnă al regilor, prinților sau al altor personaje importante, și arată o influență mesopotamiană în decorul lor (în principal din motivul leului babilonian).

Câteva morminte au cameră interioară încăpătoare, cu alte nișe sculptate în pereți. Mormintele individuale sunt situate în principal pe panta inferioară. Unele au inscripții care indică numele ocupanților lor.

O inscripție de pe unul dintre morminte indică faptul că acesta a aparținut unui membru al comunității Dedan, originară din Ma’in, în actualul Yemen.

Aceștia erau negustori și cei mai importanți parteneri comerciali ai regatului Dedan.

Dedaniții și-au recăpătat libertatea și independența în anul 106, când Roma a cucerit regatul nabateean, restabilind vechea graniță.

Legionarii romani care escortau caravanele se opreau în acest punct, la doar 10 kilometri înainte de orașul Dedan, și nu l-au traversat niciodată.

Cu toate acestea, cândva în secolul al II-lea, regatul a dispărut, probabil absorbit de altele mai puternice din Peninsula Arabică, iar amintirea constructorilor mormintelor cu lei s-a pierdut pentru totdeauna.

$$$

 Un tip bagă capul pe ușa frizeriei și îl întreabă pe frizer cât timp trebuie să aștepte până să fie și el tuns.

Fiind o zi aglomerată, frizerul se uită în jur și răspunde:

– Cam două ore.

Tipul pleacă grăbit.

Peste câteva zile, același tip intră în frizerie și întreabă din nou cât timp va aștepta până poate să fie tuns.

Fiind iarăși o zi aglomerată, frizerul se uită în jur și răspunde:

– Cam trei ore.

Tipul închide ușa și pleacă.

Peste câteva zile, același om intră în frizerie și întreabă peste cât timp poate fi tuns, frizerul se uită în jur și răspunde:

– Cam o oră jumătate.

Tipul se întoarce și iese grăbit din incintă.

Frizerul, deja curios, îl roagă pe Ion, ucenicul:

-Ioane, du-te un pic după el, că vine de ceva vreme și tot întreabă cât timp are până să fie tuns, dar nu se întoarce niciodată.

Ion pleacă iute pe urma individului. În jumătate de oră revine în frizerie râzând în hohote.

Frizerul îl întreabă:

– Ei, unde se duce tipul după ce pleacă de aici?

Ion, în genunchi de râs, cu lacrimi în ochi, roșu la față, se uită la frizer și îi răspunde:

– La tine acasă!

$$$

 Enrico Caruso, povestea unei voci unice

Enrico Caruso a decedat pe 2 august 1921. la doar 48 de ani... 

S-a născut pe 25 februarie 1873 la Napoli pe via Santi Giovanni e Paolo nr. 7 și a fost botezat a doua zi în biserica de lângă casă, fiind al treilea dintre cei șapte copii ai părinților săi, Marcellino și Anna Caruso. Există o legendă conform căreia părinții lui Caruso au avut 21 de copii, dintre care 18 au murit în copilărie, chiar văduva lui Caruso, Dorothy, povestind mai târziu în memoriile ei că i-ar fi spus Enrico: „Mama a avut douăzeci și unu de copii. Douăzeci de băieți și o fată – prea mulți. Sunt băiatul numărul nouăsprezece”, dar se pare că povestea nu este reală.

Tatăl lui Enrico, Marcellino, era mecanic, la vârsta de unsprezece ani băiatul a intrat ucenic la un inginer care construia fântâni publice și mai târziu, de câte ori ajungea la Napoli, Enrico vorba cu plăcere despre o fântână la care a lucrat. Mai târziu a muncit alături de tatăl său la fabrica Meuricoffre din Napoli, însă, la insistențele mamei, a urmat și școala, primind educație de la un preot local, a cântat în corul bisericii și, pentru că a fost remarcat pentru vocea sa promițătoare, mama sa l-a încurajat să continue. Anna Caruso a murit însă în 1888, când Enrico avea 15 ani și, mevoit să facă rost de bani, și-a găsit de lucru devenind cântăreț stradal în Napoli, dar a cântat și în câteva cafenele. La 18 ani, a folosit banii pe care îi economisise pentru a-și cumpăra prima pereche de pantofi noi, apoi a intrat în serviciul militar obligatoriu și din 1894 s-a întors la muzică. Pe 15 martie 1895, ajuns la vârsta de 22 de ani, Enrico Caruso a debutat pe scena Teatrului Nuovo din Napoli, în opera acum uitată, „L’Amico Francesco” a compozitorului Mario Morelli. A urmat un șir de angajamente în diverse teatre de operă, timp în care a primit lecții de canto de la dirijorul și profesorul Vincenzo Lombardi, care i-a șlefuit stilul artistic.

Tânărul a avut însă în continuare probleme cu banii, într-una dintre primele sale fotografii publicitare făcute în Sicilia în 1896 fiind înfățișat purtând o cuvertură de pat drapată ca o togă, pentru că singura cămașă pe care o avea era la spălat.

Până în 1900 Caruso a evoluat într-o serie de teatre din Italia, apoi a primit un contract pentru a cânta la Scala, unde a debutat pe 26 decembrie 1900, în rolul lui Rodolfo din „Boema” de Giacomo Puccini, sub bagheta lui Arturo Toscanini. Marele tenor a avut succes și a fost invitat să participe la un turneu în Monte Carlo, Varșovia și Buenos Aires, apoi a cântat în fața țarului și a aristocrației ruse la Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg și la Teatrul Bolșoi din Moscova.

Primul său rol major a fost cel al lui Federico din „L’arlesiana” a lui Francesco Cilea, a urmat Loris în „Fedora” și Maurizio din „Adriana Lecouvreur”. Puccini s-a gândit să îl distribuie pe tânărul Caruso în rolul lui Cavaradossi din „Tosca” la premiera din ianuarie 1900, dar în cele din urmă l-a ales pe Emilio De Marchi, care era un tenor mai cunoscut, Caruso a primit rolul mai târziu în acel an, iar Puccini a declarat că Enrico a cântat mai bine. În februarie 1901 tenorul a fost invitat de Toscanini să cânte într-un spectacol omagial la Scala, organizat pentru a marca moartea recentă a lui Giuseppe Verdi, iar în decembrie 1901 și-a făcut debutul la Opera San Carlo din Napoli în „L’Elisir d’Amore”, însă indiferența publicului l-au făcut să spună: „Nu voi mai veni niciodată la Napoli să cânt” și și-a respectat promisiunea. Pe 11 aprilie a fost angajat de Gramophone Company să facă primele sale înregistrări într-o cameră de hotel din Milano, pentru o sumă de 100 de lire sterline, iar cele zece discuri puse în vânzare au fost vândute imediat, contribuind la răspândirea faimei tenorului, care împlinise de curând 29 de ani.

Conducerea Operei Regale din Londra, Covent Garden, i-a oferit un contract pentru a apărea în opt opere diferite, de la Aida de Verdi la Don Giovanni de Mozart, iar debutul la Covent Garden a avut loc pe 14 mai 1902 și a fost un mare succes. Cea mai bine plătită divă de la Covent Garden, soprana australiană Nellie Melba, s-a asociat cu el și au cântat frecvent împreună la începutul anilor 1900.

Trei ani mai târziu, artistul a debutat la Metropolitan Opera din New York, după ce cântase între timp într-o serie de spectacole în Italia, Portugalia și America de Sud, iar câteva luni mai târziu s-a asociat cu Victor Talking Machine Company, înregistrând primele sale discuri americane pe 1 februarie 1904.

Devenit bogat, artistul a achiziționat în 1904 Villa Bellosguardo, o casă de țară somptuoasă aflată lângă Florența, care a devenit refugiul său atunci când voia să se izoleze de efervescența scenei și de oboseala călătoriilor, iar când se afla la New York obișnuia să locuiască într-o suită a hotelului Knickerbocker din Manhattan. Caruso a susținut recitaluri și spectacole de operă într-un număr mare de orașe din Statele Unite, a cântat în Canada, a apărut din nou la Covent Garden și a făcut turnee în Franța, Belgia, Monaco, Austria, Ungaria și Germania înainte de izbucnirea Primului Război Mondial.

Artistul se afla la San Francisco în aprilie 1906 pentru o serie de spectacole, apăruse în rolul Don José în „Carmen” la Marea Operă din oraș și se cazase la Hotelul Palace. La ora 5:13 în dimineața zilei de 18 aprilie, o zgomot urmat de o zguduire puternică l-au trezit din somn și și-a dat seama că e vorba despre un cutremur extrem de puternic. Seismul a fost urmat de o serie de incendii care au distrus cea mai mare parte a orașului, compania Met, care era organizatoarea turneului, și-a pierdut toate decorurile, costumele și instrumentele muzicale pe care le aveau, dar niciunul dintre artiști nu a fost rănit. Ținând în mână o fotografie cu autograf a președintelui Theodore Roosevelt, Caruso a fugit de la hotel, dar a fost suficient de calm încât să meargă la Hotelul St. Francis pentru a lua micul dejun, apoi a plecat din oraș jurând să nu se mai întoarcă niciodată în San Francisco și s-a ținut și de această dată de cuvânt.

În noiembrie 1906, Caruso a fost suspectat de un presupus act indecent săvârșit la grădina zoologică din Central Park din New York, polițiștii acuzându-l că a ciupit de fund o femeie căsătorită.

Tenorul a explicat însă că o maimuță ar fi făcut gestul, dar a fost găsit vinovat și amendat cu 10 dolari și înalta societate new-yorkeză a fost inițial revoltată de incident considerându-l golănesc, dar curând fapta a fost uitată.

Succesul lui Caruso la Metropolitan Opera a atras apoi atenția unor șantajiști din gruparea Mâna Neagră care l-au amenințat că îi vor tăia gâtul sau îi vor face rău lui și familiei lui dacă nu le dă 2.000 de dolari, apoi au mărit cererea la 15.000 de dolari. Caruso a apelat la poliție, iar agenții i-au identificat pe bărbați ca fiind doi italieni, Antonio Misiano și Antonio Cincotto, care au fost acuzați de șantaj.

Artistul a plecat în turnee în Argentina, Uruguay și Brazilia în 1917, doi ani mai târziu a cântat în Mexico City, iar în 1920 a fost plătit cu enorma sumă de 10.000 de dolari, adică peste 130.000 de dolari astăzi, pentru a cânta într-o seară în Cuba, la Havana.

Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial în 1917, trimițând trupe în Europa, iar Enrico Caruso a participat la ample acțiuni de caritate, strângând bani pentru efortul de război, susținând concerte și participând cu mult entuziasm la acțiunile Liberty Bond.

Înainte de începerea Primului Război Mondial, artistul avusese o relație romantică cu o soprană italiană, Ada Giachetti, care era cu câțiva ani mai în vârstă decât el și, deși era căsătorită, Giachetti a adus pe lume cei patru fii ai lui Caruso în timpul aventurii, care a durat din 1897 până în 1908. Doi dintre ei au supraviețuit copilăriei, Rodolfo și Enrico Caruso Jr., Ada și-a părăsit soțul, pe producătorul Gino Botti, și pe fiul pe care îl avea cu acesta pentru a trăi cu tenorul, dar relația lor s-a încheiar după 11 ani.

Spre sfârșitul războiului, Caruso a cunoscut o tânără de 25 de ani, Dorothy Park Benjamin, fiica unui avocat bogat din New York, cei doi s-au îndrăgostit și, în ciuda dezacordului tatălui ei, cuplul s-a căsătorit pe 20 august 1918 și cei doi au avut o fiică, pe Gloria Caruso, născută în 1919.

Pe 16 septembrie 1920, artistul încheiase trei zile de muncă susținută la studioul Victor’s Trinity Church din Camden, New Jersey, timp în care a înregistrat mai multe discuri, inclusiv „Domine Deus” și „Crucifixus” din „Petite messe solennelle” de Rossini, care aveau să fie ultimele lui discuri.

Dorothy Caruso remarcase că starea de sănătate a soțului ei începuse să se deterioreze după un lung turneu în America de Nord, fiul său său a povestit mai târziu că fusese rănit de un stâlp care căzuse pe scenă și rămăsese cu o tuse și o „durere surdă în lateral”, iar medicul lui, Philip Horowitz, care îl trata de obicei pentru migrene, l-a diagnosticat „nevralgie intercostală” și l-a declarat apt să apară pe scenă.

În timpul spectacolui „L’elisir d’amore” de Donizetti pe care îl susținea la Academia de Muzică din Brooklyn pe 11 decembrie 1920, artistul a suferit o hemoragie și spectacolul a fost anulat la sfârșitul primului act. Până în ziua de Crăciun, durerea devenise chinuitoare, soția lui, Dorothy, l-a chemat pe medicul hotelului, care i-a dat niște morfină și codeină, iar acesta a chemat apoi un alt medic, pe Evan M. Evans, cel din urmă venind însoțit de trei specialiști care i-au pus diagnosticul corect: pleurezie purulentă și emfizem.

Starea de sănătate a lui Caruso s-a deteriorat și mai mult în următoarele săptămâni, a intrat în comă și era aproape să moară de insuficiență cardiacă la un moment dat, avea dureri intense din cauza infecției și a suferit șapte proceduri chirurgicale pentru a drena lichidul din piept și plămâni, dar încet-încet starea lui a început să se îmbunătățească și s-a întors la Napoli în mai 1921 pentru a se recupera. Potrivit soției lui părea să-și revină, a fost examinat de un medic local care nu a respectat toate măsurile de igienă și starea sa s-a agravat dramatic imediat după aceea. Frații Bastianelli, doi medici eminenți care aveau o clinică la Roma, au recomandat să-i fie îndepărtat rinichiul stâng, tenorul voia să plece spre Roma pentru a face intervenția, dar în timp ce se afla la Napoli, la hotelul Vesuvio, situația a luat o întorsătură alarmantă și a trebuit să i se administreze morfină.

Caruso a murit la scurt timp după ora 9:00 dimineața în ziua de 2 august 1921, la doar 48 de ani, cei doi doctori Bastianelli spunând că peritonita provocată de un abces subfrenic ar fi fost cauza probabilă a morții. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea, a deschis Bazilica Regală a Bisericii San Francesco di Paola pentru ceremonia de înmormântare a marelui Enrico Caruso, mii de oameni participând la eveniment. Trupul său îmbălsămat a fost apoi păstrat într-un sarcofag de sticlă la Cimitirul Del Pianto din Napoli pentru ca toți admiratorii să îl poată vedea, iar în 1929 soția sa, Dorothy Caruso, i-a înhumat rămășițele.

$$$

 Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde

Cu multe veacuri în urmă, eroii acestei legende trăiau și mureau pentru onoarea regelui, pentru pământul lor natal și pentru doamnele cele fermecătoare. Și totuși, ei trăiesc și astăzi, farmecându-ne cu vraja basmelor străvechi și purtându-ne într-o lume ce transcende spațiul și timpul, dar care rămâne înțeleasă de fiecare om – o lume ce luminează fiecare faptă a noastră. Regele Arthur și cavalerii săi viteji, deși demult plecați din ținuturile îndepărtate ale Britaniei, continuă să lupte în sufletele oamenilor, trezindu-le amintirile în inimă.

Cu mult, mult timp în urmă, trăia în Britania un rege temut – Uther Pendragon. Acesta era îndrăgostit de frumoasa Igraine, ducesa de Cornwall. Pentru a-și împlini visul de a o avea alături, Uther i-a promis fiul nenăscut vrăjitorului Merlin. Iar când copilul a venit pe lume, regele și-a ținut cuvântul și l-a încredințat pe prunc druidului înțelept, pentru a-l crește după propriile învățături. Așa a fost despărțit micul Arthur de părinți și a devenit fiul adoptiv al nobilului sir Ector.

Nu după multă vreme, Uther a murit, iar țara a fost cuprinsă de haos. De teamă că războaiele fratricide vor mistui regatul, Merlin a convocat, într-o noapte de decembrie, toți baronii Angliei. Când ieșiră din templu, văzură în piață un lucru miraculos – o piatră în care era înfiptă o sabie, până la jumătatea lamei. O inscripție spunea: „Cel ce va scoate această sabie din piatră, acela va fi regele Angliei.” Mulți au încercat, dar nimeni nu a izbutit. Tronul a rămas fără stăpân. Iar Excalibur, sabia fermecată a lui Arthur, ridicată din apele unui lac vrăjit de o mână misterioasă, strălucea asemenea luminilor a treizeci de făclii.

Anii au trecut, iar povestea sabiei fusese uitată. Într-o bună zi, în Londra s-au adunat cavaleri de pretutindeni, pentru a lua parte la un mare turnir. Printre oaspeți se aflau și sir Ector, fiul său Kay și necunoscutul Arthur, scutierul fratelui său. În drum spre întrecere, Kay își dădu seama că-și uitase sabia. Arthur se întoarse s-o aducă, dar casa era încuiată. Rușinat să se înfățișeze fără armă, Arthur observă sabia din piatră și, fără efort, o scoase. Cuprins de bucurie, i-o duse lui Kay. Acesta recunoscu îndată sabia lui Merlin și, arătând-o tatălui său, declară că el trebuie să fie regele. Dar sub privirea pătrunzătoare a lui Ector, spuse adevărul. Când Arthur scoase din nou sabia în fața tuturor cavalerilor uimiți, nu mai era îndoială – el era alesul.

Cât de minunat zugrăvesc legendele cavalerești calea eroului! Mitul lui Arthur este o poveste simbolică despre omul care vrea să se transforme, care caută sensul vieții, care își vede scopul și merge către el. Modestia și curăția sunt armele cele mai de preț în această călătorie.

A scoate sabia din piatră fără dorințe mărunte este începutul Drumului. Astfel se pune în mișcare roata tainică ce guvernează existența noastră. Sabia devine simbolul voinței și al verticalității spirituale. Mitul lui Arthur ne amintește că viața nu se măsoară în orele trăite, ci în pașii făcuți și în faptele împlinite. A fi rege nu este sfârșitul drumului, ci doar începutul său.

Arthur a domnit cu dreptate, precum se cuvine unui adevărat rege. A săvârșit fapte glorioase în slujba supușilor săi, iar vestea despre el a străbătut ținuturile. Visând la isprăvi, cei mai nobili cavaleri ai Britaniei au venit la curtea sa. Deși puternici și curajoși, lipsa de armonie le tulbura adesea traiul. Totul s-a schimbat însă în ziua nunții regelui: odată cu zestrea frumoasei Guinevere, Arthur a primit o masă neobișnuită — la ea puteau ședea 150 de cavaleri deopotrivă. Datorită formei sale rotunde, nimeni nu era mai presus decât altul. Așa s-a născut Frăția Cavalerilor Mesei Rotunde. O dată pe an, în Camelot, aceștia se adunau pentru a-și mărturisi faptele și a-și dovedi vrednicia.

Dar povestea nu se încheie. Legenda cheamă mereu înainte.

În Camelot nu lipseau bărbații de noblețe, dar un singur loc rămânea mereu liber la Masa Rotundă. Era „locul primejdiei”, căci doar cel mai curat cu inima și cel mai virtuos cavaler îl putea ocupa fără să se piardă. Într-o zi, acel cavaler a sosit.

În ziua Rusaliilor, după reînnoirea jurămintelor față de rege și de regat, cavalerii s-au așezat la masă. Atunci a intrat în sală un tânăr înveșmântat în alb. Pe spătarul locului liber apăru numele său — „Galahad”. Când și-a ocupat locul, cerul s-a întunecat, ferestrele au bătut cu putere și peste Camelot s-a lăsat bezna. Pe masă a apărut atunci o cupă — Sfântul Graal. Tradiția spunea că atâta timp cât Graalul va fi pe lume, Frăția va dăinui. „Și a fost purtată sfânta cupă prin întreaga sală, după care a dispărut, nimeni știind unde.” Cavalerii, copleșiți de vedenie, au rostit pe loc jurământul: să pornească fără întârziere în căutarea Graalului. De atunci, viața de festin și luptă a rămas în urmă.

Căutarea Graalului nu s-a oprit din secolul al XII-lea. Unii cred cu tărie că este un obiect real, ascuns într-un loc tainic, descoperibil doar cu o hartă secretă ori un cod. Dar legenda despre castelul Monsalvat descrie mai degrabă o insulă sacră decât o cetate medievală. Povestirile spun lucruri ciudate. Trubadurii și minnesängerii erau convinși că singura misiune cu adevărat importantă în viață este căutarea Graalului — căci el întruchipează cele mai nobile visuri, cea mai pură iubire, cele mai înalte aspirații la care poate tinde un suflet omenesc. Graalul se descoperă doar celor care îl caută cu toată ființa.

Numeroase încercări au însoțit căutarea Graalului de către cavalerii lui Arthur. Doar trei au ajuns la țel: neînvinsul Perceval, curatul la inimă Bors și desăvârșitul Galahad. Lor li s-a arătat Graalul ca o răsplată pentru curățenia sufletului și pentru curajul lor, pentru că l-au visat și ziua, și noaptea, și în somn, și treji.

Nu toți cavalerii s-au întors în Camelot. Iar pe cei întorși îi aștepta lupta de pe urmă. În ea, Mordreed, vrăjmașul întruchipat al binelui, l-a rănit de moarte pe Regele Arthur. Era timpul ca Frăția să părăsească lumea. O corabie tăcută l-a luat pe marele rege spre o insulă fermecată, unde nu există suferință, rău sau moarte. Cei mai de seamă cavaleri l-au urmat și acolo, în tainicul Avalon, dorm, împărțind soarta domnitorului lor.

Da, așa este – undeva, pe o insulă îndepărtată, cavalerii regelui Arthur încă dorm, în peștera de cristal doarme Merlin, dorm eroii romanelor medievale. Dorm și așteaptă clipa când lumea va avea din nou nevoie de ei. Iar când răul va cuprinde pământul și ceața egoismului va deveni de nepătruns, ei se vor trezi. Vor veni din nou să redea lumii binele și dreptatea. În ce haine vor fi îmbrăcați? În ce limbaj vor rosti adevărul? Ce arme vor purta în mâini?..

$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos

$$$

 În timpul uneia dintre întâlnirile de absolvire, câțiva foști studenți, deja realizați în cariera lor, au hotărât să-i facă o vizită fostului lor profesor. După ce și-au împărtășit succesele și realizările, discuția a alunecat către un subiect mai apăsător – dificultățile și problemele vieții.

– Așteptați un moment, am să vă prepar un minunat ceai de cafea, – spuse profesorul, imediat ce ultimul dintre ei își încheie povestea.

S-a retras în bucătărie și s-a întors cu un vas plin de cafea și o tavă cu cești – niciuna nu semăna cu alta. Unele erau de porțelan prețios, altele din ceramică simplă, iar câteva – modeste și de sticlă.

Profesorul a turnat cafeaua și i-a invitat pe toți să-și aleagă câte o ceașcă. Când fiecare ținea în mâini băutura aburindă și aromată, dascălul le-a spus:

– Priviți cu atenție ceștile pe care le-ați ales. Fără îndoială, ați întins mâna după cele mai frumoase, iar cele modeste au rămas pe tavă. A dori ce e mai bun pentru sine e firesc, dar în această alergare oarbă se ascunde sursa multor frământări și stresuri. Cafeaua, însă, nu devine mai gustoasă doar pentru că e turnată într-o ceașcă scumpă, nu-i așa?

Imaginați-vă acum că viața este cafeaua, iar tot restul – banii, cariera, statutul – sunt doar ceștile. Desigur, merităm toți o ceașcă frumoasă, dar goana după cea mai strălucitoare ne face adesea să uităm să ne bucurăm de savoarea cafelei.

Țineți minte, dragii mei: oamenii fericiți nu au tot ce e mai bun, dar știu să scoată ce e mai bun din tot ce au.