$$$

 „Heidi cea desculță”. Sclavia copiilor în Elveția – o tăcere păstrată până în zilele noastre

Până în anul 1981, în Elveția, fetele provenite din familii defavorizate erau despărțite de copiii lor născuți în afara căsătoriei. Aceștia erau dați în plasament la familii de fermieri sub pretextul salvării lor de la „influențe dăunătoare” și „molipsirea de imoralitate și lene”. Așa-zisa salvare se transforma, în fapt, într-o formă de sclavie.

Heidi – orfană cu suflet liber, fire veselă și inimă caldă – este cel mai cunoscut copil elvețian din lume.

Eroina romanului omonim scris de Johanna Spyri în 1880 a cucerit generații întregi. Tradus în peste 70 de limbi, romanul a inspirat mai mult de 15 ecranizări.

Heidi a devenit simbolul Elveției – există trasee turistice dedicate locurilor legate de ea, iar imaginea fetiței decorează căni, calendare și suveniruri. Ea a modelat o întreagă generație de femei și viziunea acestora asupra demnității și libertății.

Puțini știu, însă, că povestea lui Heidi are o fațetă întunecată – una despre care Elveția a preferat să nu vorbească până de curând.

„Desculții”

Povestea aparent inocentă începe cu mătușa unei fetițe de cinci ani, care își roagă tatăl să o primească pe micuță, fiind nevoită să plece în Germania la muncă. La fel ca mulți elvețieni de atunci, femeia emigrează pentru a-și câștiga existența. Bunicul, un bătrân ursuz dintr-un sat de munte, ezită la început, dar Heidi îi înmoaie inima.

Copila trăiește fericită printre caprele din Alpi. Totuși, mătușa o ia cu ea la Frankfurt, unde Heidi trebuie să o înveselească pe Clara, o fată paralizată, fiica unui domn bogat și amabil. Deși învață să citească și să scrie, dorul de munte o îmbolnăvește. Se întoarce în cele din urmă la bunicul său.

Clara vine în vizită și, într-un miracol atribuit laptelui de capră și aerului curat, își recapătă sănătatea. Final fericit.

Totuși, această pastorală idilică nu are nicio legătură cu realitatea.

Un detaliu important: Heidi umblă desculță. Așa mergeau doar „copiii pe contract” – copii practic înrobiți.

Ei erau numiți „desculți” pentru că nu aveau voie să poarte încălțăminte.

Vânduți la târgurile de duminică

Elveția sfârșitului de secol XIX era o țară modestă, cu o societate care muncea din greu și disprețuia sărăcia. Copiii născuți din părinți considerați „imorali” erau luați de lângă mame (tații nu erau trași la răspundere) și dați în grijă unor fermieri „modești și harnici”, pentru a avea un „exemplu moral”.

Munca era considerată singura cale de „vindecare” a leneviei moștenite. În realitate, copiii deveneau forță de muncă ieftină și lipsită de drepturi.

La târgurile de duminică, copiii erau inspectați, evaluați și vânduți – în sens literal. Mergeau desculți pentru a fi deosebiți de ceilalți copii. Uneori primeau încălțăminte, dar aceasta le devenea repede mică. Picioarele goale erau stigmatul vizibil al copilului pe contract.

Erau umiliți, bătuți, hrăniți separat de ceilalți membri ai familiei, uneori în grajd, alături de vite. Mulți se îmbolnăveau, unii deveneau victime ale abuzurilor sexuale. Nimeni nu le urmărea soarta, iar familiile gazdă nu erau controlate.

Mamele lor erau trimise la închisoare fără proces, la cererea comunității sau a rudelor, și adesea sterilizate cu forța.

O eugenie mascată

În paralel, tinerele mame necăsătorite erau internate în închisori și instituții de muncă forțată, fără proces. Asta s-a întâmplat până în 1981. Aparent, autoritățile „le ajutau”.

Jurnalistul Dominik Strebel, în cartea sa „Închiși” (2010), numește acest sistem „aproape o formă de eugenie” – o tentativă de a elimina din societate persoanele considerate indezirabile sau imorale.

Între anii 1940–1970, în Elveția au funcționat „legi morale”, adoptate încă din secolul XIX. Acestea permiteau internarea fetelor între 14 și 18 ani în instituții psihiatrice sau penitenciare, fără proces. Doar în cantonul Berna, peste 10.000 de femei au fost închise în acest mod.

Ursula

Ursula Biondi avea 17 ani când, în 1967, a fost încarcerată timp de doi ani pentru „reeducare”. Păcatul ei: era însărcinată și necăsătorită. Părinții ei au anunțat autoritățile, convinși că procedează corect.

Închisă alături de criminale, Ursula trăia fără a primi salariu, fără a ști când va fi eliberată, fără drept de apel. Momentul decisiv a venit odată cu nașterea copilului. Când i-a fost luat, a început să țipe, a încercat să se sinucidă și era pe punctul de a-și pierde mințile. După trei luni, copilul i-a fost înapoiat, iar ea a fost eliberată.

Altele nu au avut același noroc. O colegă de celulă încă își caută copilul născut în detenție…

Multe dintre aceste tinere au fost sterilizate împotriva voinței lor. Oficialitățile justificau: „Nu pe toate le-am reeducat, dar măcar am prevenit formarea altor familii disfuncționale.”

„Binele” care înrobește

De ce a tăcut societatea? Se întreabă mulți elvețieni astăzi. Răspunsul: cei care au vrut să știe, au știut. Reclamații au existat, dar au fost ignorate.

A lua apărarea acestor copii era aproape imposibil. Sistemul era văzut ca un act de binefacere. Până și Johanna Spyri, autoarea lui Heidi, s-a limitat să lase drept simbol – picioarele goale.

În secolul XIX, copiii erau percepuți în special ca forță de muncă necesară supraviețuirii. De mici erau trimiși pe câmp, în ateliere, sau cu animalele.

În altă carte a sa, „În Hinterwald”, Spyri descrie viața grea a copiilor „în sânul naturii”: slabi, murdari, plini de păduchi, fără acces la educație sau igienă, deseori bolnavi din cauza consangvinității.

Copiii „adoptați”, închiși cu animalele și aproape mereu flămânzi, erau considerați „salvați”. Statul, în schimb, se elibera de responsabilitatea întreținerii lor.

Curajul de a vorbi – abia la 60 de ani

Sistemul copiilor pe contract a funcționat până la jumătatea secolului XX. Abia când victimele au început să-și spună poveștile, a început o anchetă oficială.

Majoritatea au păstrat tăcerea ani de zile, din rușine și durere. Ursula Biondi a găsit curajul să vorbească public abia la vârsta de 60 de ani. Alături de alte femei, a cerut despăgubiri morale din partea statului.

În 2010, autoritățile federale și cantonale au emis scuze oficiale pentru femeile închise fără proces la închisoarea Hindelbank din cantonul Berna. Pentru acestea, recunoașterea suferinței a fost esențială.

În 2013, guvernul elvețian a prezentat scuze publice tuturor victimelor sistemului „copiilor pe contract”.

„Desculții” – în afara legii

Abia în anii 1980 s-a pus capăt luării copiilor de la mamele considerate „imorale”. Tradiția târgurilor de duminică, unde copiii erau „încredințați” fermierilor, a dispărut în anii ’60.

Paradoxal, încă din 1876 Elveția interzisese munca copiilor sub 14 ani. Însă această lege nu se aplica „desculților”.

$$$

 Despre grosolănie...

Stăm într-un cerc de prieteni, în care predomină prezența femeilor. Pe neașteptate, una dintre ele începe să se plângă de soțul ei. Toate celelalte o ascultă cu atenție.

Ea caută empatie, înțelegere.

Povestea ei este presărată cu detalii picante, intime, care țin doar de relația cu soțul ei. În cea mai mare parte, acestea au un ton depreciativ la adresa bărbatului.

Prietenele aprobă din cap, murmură în semn de susținere. Mai des, însă, râd de slăbiciunile și viciile lui.

La finalul monologului, femeia se întoarce spre mine. Așteaptă părerea mea.

Mai exact, un acord tacit. Întreaga poveste îmi repugnă profund, și prefer să tac.

Simțind tensiunea, toate privirile se îndreaptă spre mine...

— A existat cândva Noe, — încep eu — cel care a supraviețuit potopului, salvându-se în arcă. La final, a ajuns pe uscat împreună cu familia sa, inclusiv cu fiii lui: Sem, Iafet și Ham.

— Cultivând prima vie din lume și culegând strugurii, Noe încă nu cunoștea efectele vinului. Astfel, gustând din el, s-a îmbătat și a adormit gol în cortul său. Trecând pe acolo, Ham și-a văzut tatăl în această stare și a alergat imediat la frații săi mai mari, chemându-i să-l vadă și ei, spre batjocură...

Frații au venit, dar la intrare și-au întors privirile și au pășit cu spatele, acoperindu-l pe tatăl lor cu o mantie, pentru a nu-i vedea rușinea.

De atunci, numele lui Ham a devenit sinonim cu lipsa de respect.

Se lasă liniștea în încăpere. Nu-mi doresc să judec pe nimeni. Dar îi ofer fetei un sfat:

— Mai bine desparte-te de el, decât să-i dezgolești intimitatea în fața tuturor...

Grosolănia este una dintre trăsăturile vulgarității. Sufletul trufaș, arogant și egoist caută păcate în alții, pentru a le ridica la lumină, a le expune batjocoritor și a se simți astfel superior...

©️ Rustem Sharafislamov

Ilustrație: Giovanni Andrea de Ferrari, „Beția lui Noe”, 1630

$$$

 IOAN ALEXANDRU BASSARABESCU

Ioan Alexandru Bassarabescu (17 decembrie 1870, Giurgiu – 29 martie 1952, Bucureşti) – prozator. Este fiul Elisabetei (născută Starostescu) şi al pitarului Alexandru Bassarabescu. Bassarabescu urmează clasele primare la Bucureşti, unde familia se mutase în 1877. Înscris în 1884 la Liceul „Sf. Sava”, îşi ia bacalaureatul în 1891. Va urma Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1896. Silit, în urma morţii tatălui său, să-şi caute o slujbă, studentul se angajase ca „impiegat” în Ministerul de Finanţe.

În 1896 suplinea o catedră de geografie la Liceul „Unirea” din Focşani, pentru ca din decembrie 1897 să fie transferat Ia Ploieşti. Luându-şi în vara lui 1899 şi licenţa în istorie, primeşte titularizarea, promovând de la clasele de gimnaziu la cele ale cursului liceal. A predat, în afară de geografie, lecţii de istorie, dar şi de română şi franceză, în 1901, îşi trece examenul de capacitate. Până la pensionare a mai funcţionat şi la alte şcoli din Bucureşti, Ploieşti şi Focşani.

„Unchiul”, cum i se spunea afectuos, elaborează împreună cu M. Nicolescu-Ploieşti o Carte de cetire (1926), în 1930 îi apare un manual de limba română, iar în anul următor tipăreşte cu V.V. Haneş o Antologie a scriitorilor români. A mai fost inspector la Casa Şcoalelor şi inspector general al învăţământului primar. În 1918 ajunge prefect de Prahova, iar în 1926 ocupă, în Parlament, un fotoliu de senator.

În 1908, este cooptat în primul comitet al Societăţii Scriitorilor Români, iar un an mai târziu, la propunerea lui Duiliu Zamfirescu, va fi ales membru corespondent al Academiei Române; recomandat de Mihail Sadoveanu, devine în 1935 membru plin. Nu îl ocolesc nici premiile literare, între care, în 1926, premiul „Ioan Al. Brătescu-Voineşti”, şi, în 1930, Premiul Naţional pentru proză. Se pensionează în 1935, după o îndelungată carieră didactică. Moare în urma unui accident.

Încă din liceu, Bassarabescu compune „nuvele” pentru revistele poligrafiate „Armonia” şi „Studentul român”. Încurajat de profesorul Simion Mândrescu, încredinţează câteva texte revistei „Mugurul”; aici îşi vede imprimată, în 1888, nuvela Nostalgie. Semnătura lui sau pseudonimele pe care şi le alege (Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion, Bion) pot fi întâlnite, în afară de „România literară”, la „Revista poporului”, unde a fost redactor, „Generaţia nouă”, „Adevărul” şi „Românul”.

În 1893, intră în comitetul de redacţie al periodicului „Românul literar”. Remarcat de B.P. Hasdeu, se apropie de „Revista nouă”. Schiţele şi nuvelele lui au, de pe acum, căutare în multe alte publicaţii: „Universul ilustrat”, „Revista theatrelor”, „Revista contimporană”, „Adevărul ilustrat”, „Revista orientală”, „Revista copiilor” şi „Revista literară”.

Colaborarea (din 1896 până în 1935) la „Convorbiri literare”, unde, din 1900, e membru în comitetul de redacţie, instituie, începând cu nuvela Emma, etapa de maturitate a scrisului lui Bassarabescu. A fost tradus în franceză, italiană, rusă, portugheză, bulgară. Un aer de diletantism blajin emană din intervenţiile lui în materie de literatură. Cu toată tenta lor paternală, opiniile sunt intolerante în fond. Aderând, pe urmele lui Titu Maiorescu, la principiul artei pentru artă, scriitorul se dovedeşte un tradiţionalist, speriat de excese şi mefient faţă de „invenţiuni”. Şi în recenzii el îşi dezvăluie felul de a gândi literatura.

Exerciţiul critic, la Bassarabescu, este o cale dibuitoare spre sine. Versurile lui sunt nesemnificative, palide rimări pe tema incongruenţei dintre „realitatea vieţii” şi „visul tinereţii” – temă centrală şi în proza de început, în perioada deschisă de volumul Nuvele (1903), care s-ar putea numi „Bassarabescu înainte de Bassarabescu”. În afară de nuvele şi schiţe, a mai scris parabole pentru copii, note de călătorie, poeme în proză, monoloage satirice şi epigrame sălcii.

Două comedioare de Georges Courteline, Taina familiei şi Liniştea casei, traduse de el, au fost puse în scenă în stagiunea 1908-1909. Comedia Ovidiu Şicană (1908) este o adaptare liberă după La Parce de maître Pierre Pathelin. A tradus, între 1890 şi 1893, din George Duruy, G.G. Byron, Alphonse Daudet şi, târziu, în 1945, din Thomas Hardy.

Invenţia epică, la Bassarabescu, se sprijină pe fluxul rememorării. Dicţia măsurată păstrează un iz evocator şi atunci când vine vorba despre oameni şi vremuri care au fost, şi când, în schiţe sau nuvele, sunt distilate „amintiri vesele şi duioase” – subtitlul volumului Lume de ieri (1943), unde tristeţea şi surâsul se află într-un domol balans.

Un debut romantic, între „furie” şi restrişte, este acela al prozatorului. Se va despărţi însă curând de primele lui „bucăţi” melodramatice, în care tema erotică, eventual complicată cu o notă socială, este tratată în cheia unui patetism discursiv şi lacrimogen. Câteva scrieri anunţă, prin ironia mijindă, alura izvodirilor de maturitate. Deocamdată, în asemenea istorisiri cu profil incert, Guy de Maupassant şi Gustave Flaubert îşi dau mâna cu Edmondo de Amicis.

Schiţele din „Revista copiilor”, reluate în volumul Moş Stan (1923), par concepute sub semnul lui Cuore, prin candoare şi sentimentalism, prin nimbul de exemplaritate. Lumea nuvelelor şi schiţelor lui Bassarabescu se mişcă într-o lentă, definitivă circularitate. Ambianţa este aceea a orăşelelor de provincie, unde monotonia se împânzeşte peste tot. O existenţă căzută în plictis, instalată – la fel ca în proza lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti – în stereotipii, care sunt semnul neîndoielnic al unei reducţii sufleteşti.

Pendulul acompaniază cu un ticăit leneş gesturile unor creaturi pălite de euforia actelor maniacale (Leandrii, Între acareturi). O banalitate compactă plafonează mărunta lor mişunare. S-ar părea că, în târguşoarele năclăite în torpoare, nimic nu poate schimba mersul egal al fiecărei zile. Tocmai de aceea, orice întâmplare care bruschează obişnuinţele se supradimensionează incredibil, trezind o nelinişte vecină cu panica (Spre Slatina).

Ca şi Gună Mosor (din Miraj), consilierul de curte Ambrozie (din În goana trenului) se înrudeşte cu nevroticii caragialieni care, dintr-o spaimă, dintr-o mânie, pot să dea în fandacsie. Plictisul e mare şi oamenii îşi mai alungă urâtul ţinându-se de pozne sau – nevindecabil miticism – discutând politică. Comice, până la un punct, sunt şiretlicurile la care, urmărind să se mărite, participă, cu osârdia speţei, văduve, fete bătrâne, fete tinere. După nuntă, însă, începe şirul lung de dezolări. Eroii lui Bassarabescu sunt munciţi câteodată de „dorul după altceva” (Surori).

În nuvela de linie clasică Pe drezină, romanţioasa Iulia, cununată cu supraponderalul Napoleon Manolescu-Pletea, se aventurează într-o fugă „poetică”, pe drezină, cu şeful de gară Traian Popovici. Ameţită de prea multe lecturi, exaltata îşi doreşte să ajungă într-un mare oraş, unde să îşi consume amorul la care o împinge criza ei de bovarism. Când nu e o târguiala vehementă pentru zestre (Nerăbdătorii), căsătoria e un blestem pentru cel mai slab dintre parteneri (La vreme) sau, alteori, o dezonoare (De pe culme).

O boierime scăpătată, dar fudulă vânează alianţe pe care, într-ascuns, le dispreţuieşte (În ciuda coanei Dochia). Laşitatea micului burghez proteguieşte râvna căpătuielii şi resignaţiunea bicisnică împacă iute lucrurile. Se întâlnesc, în proza lui Bassarabescu, două mari categorii de personaje: pe de o parte, abulicii, timoraţii, făpturi asemenea celor din schiţele lui A.P. Cehov, pe de alta, firile energice, eficiente, indivizi care nu se dau în lături să smulgă, prin malversaţiuni, profitul pe care îl adulmecă. Slujbaşul umil, soţia aservită, târgoveţul onest au de a face cu parvenitul, demagogul, vânătorul de zestre.

Scriitorul îşi tratează eroii fără complicităţi şi fără maliţii, amuzându-se, chiar dacă nu o prea arată, de grotescul, în preajma absurdului, al unor întâmplări (Nerăbdătorii). Câteva naraţiuni valorifică, într-o manieră sentimentală, melodramatică instantaneul amar (Un om în toată firea).

În prozele unde eroii nu sunt ce par a fi, posturile ilariante pot să conţină nuanţe de dramatism. Este reversul acelor situaţii în care dramatismul, tratat cu o subtilă ambiguitate, emite reflexele unui comic (verbal sau factual) de umoare sarcastică. În pofida unor subiecte anodine, simţul măsurii şi lapidaritatea contribuie la impresia de esenţial, punctată cu un bun instinct al amănuntului revelator.

Adevăratul Bassarabescu e de căutat îndeosebi în acele scrieri unde, în absenţa oricărei grimase (de înduioşare, de încruntare), precizia observaţiei şi fineţea psihologică profită de răceala istorisirii. Elaborând cu economie de mijloace, pe spaţii mici, autorul se dovedeşte meşter în a-şi grada naraţiunea prin acumulări infinitezimale, până la finalul deseori în răspăr. Pictura de interior pe care o caligrafiază, într-un discurs stilizat, preponderent substantival, înnădeşte, printr-o urzeală de ecouri şi sugestii, o povestire de grad secund.

Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci” ale naraţiunii, fiecare detaliu întregind o compoziţie statică în aparenţă, cutreierată însă de un duh când şăgalnic şi când elegiac (Cât ţine liturghia, Acasă). Paradoxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este Bassarabescu, îi reuşesc de minune asemenea scrieri care, construind un spaţiu al tăcerii, se privează de eul narator.

Opera literară

Nuvele, Bucureşti, 1903;

Vulturii, Bucureşti, 1907;

Norocul, Bucureşti, 1907;

Ovidiu Şicană, Ploieşti, 1908;

Noi şi vechi, Bucureşti, 1909;

Nenea, Bucureşti, 1916;

Un dor împlinit, Bucureşti, 1919;

Moş Stan, Bucureşti, 1923;

Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1923;

Pe drezină şi alte nuvele, Bucureşti, 1924;

Spre Slatina şi alte nuvele, Bucureşti, 1924;

Un om în toată firea, Bucureşti, 1927;

Domnu Dincă, Bucureşti, 1928;

Două epoci din literatura română, Bucureşti, 1928;

Limba română, Bucureşti, 1930;

Opere complete, I-II, Bucureşti, 1939-1940;

O scriitoare necunoscută din epoca Unirii Principatelor, Bucureşti, 1940;

Proză, Bucureşti, 1942;

Lume de ieri, Bucureşti, 1943;

Schiţe şi nuvele, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1953;

Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1955;

Lume de ieri. Nuvele, schiţe, amintiri, prefaţă de Alexandru Piru, Bucureşti, 1958;

Un om în toată firea, ediţie îngrijită şi prefaţă de Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1961;

Pe drezină. Nuvele, schiţe, amintiri, prefaţă de Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1963;

Scrieri alese, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1966;

Un om în toată firea, Iaşi, 1972;

Un dor împlinit, Bucureşti, 1974;

Pe drezină. Nuvele şi schiţe umoristice, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1976;

Nuvele şi schiţe, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1985;

Un om în toată firea, ediţie îngrijită şi prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1988.

Antologii

Antologia scriitorilor români, Bucureşti, 1931 (în colaborare cu V.V. Haneş).

Traduceri

Georges Courteline, Taina familiei. Liniştea casei, Bucureşti, 1924.

$$$

 INVINCIBILA ARMADA

Armada Spaniolă, numită și Armada Invincibilă ( infra ) și, mai corect spus, La Armada Grande , a fost o flotă (I) destinată să invadeze Anglia și să pună capăt lungii serii de agresiuni engleze împotriva coloniilor și posesiunilor Coroanei Spaniole ; (II) a fost însă aproape distrusă de o săptămână de lupte și o croazieră dezastruoasă; (III) acest lucru a dus la decadența treptată a puterii maritime a Spaniei ; (IV) catolicii, în general, au susținut Armada, dar cu unele excepții notabile.

Provocarea engleză

La începutul domniei Elisabetei (1558), Filip fusese cel mai bun prieten al ei. Mijlocirea sa a ajutat-o să-și salveze viața după rebeliunea lui Wycliffe (1554). El i-a facilitat urcarea pe tron, a sprijinit-o împotriva pretențiilor Mariei Stuart și a intervenit puternic în favoarea ei pentru a împiedica trimiterea de ajutor francez în Scoția . Când Anglia a ieșit triumfătoare la tratatul de la Edinburgh (1560), Elisabeta i-a trimis o misiune specială de mulțumire, condusă de catolicul Lord Montague, căruia i-a acordat o dispensă de la legile Angliei pentru ca acesta să poată practica catolicismul în timpul ambasadei.

Victoria protestantismului fiind acum completă, s-a manifestat o mai mare calm. Pe măsură ce timpul trecea, ambasadorul spaniol a fost tratat cu lipsă de respect, casa sa fiind asediată, vizitatorii capelei sale închiși ; navele spaniole au fost jefuite cu impunitate în Canalul Mânecii. În 1562, Hawkins și-a forțat drumul prin violență în piețele interzise din Indiile de Vest, comerțul său constând în principal în sclavi , pe care îi capturase în Africa de Vest . În 1564 și 1567, aceleași măsuri violente au fost repetate, dar ultima s-a încheiat cu un dezastru pentru el. Între timp, partidul protestant din Țările de Jos a început să se revolte în 1566 și a fost subvenționat de Anglia .

În 1568, o navă spaniolă a ajuns în Plymouth cu plata întregii armate spaniole din Flandra , banii au fost confiscați de guvernul englez . Au urmat represalii de ambele părți, comerțul a fost paralizat, iar războiul era pe punctul de a izbucni, atât cu ocazia Revoltei Nordului (1569), cât și în timpul conspirației Ridolfi din 1571. Imprudentul ambasador spaniol , Don Gerau Despes, a fost apoi expulzat din Anglia , Filip îl concediase anterior din Spania pe ambasadorul spaniol , Dr. Mann, un preot apostat , a cărui alegere a fost considerată, firește, o insultă. În timp ce flota spaniolă lupta cauza creștinismului împotriva turcilor la Lepanto (1572), Drake a jefuit de trei ori coloniile aproape lipsite de apărare de pe Marea Spaniei , de unde s-a întors cu o pradă enormă (1570, 1571, 1572-73).

Relațiile dintre cele două țări s-au îmbunătățit puțin spre sfârșitul acestui deceniu, când Elisabeta se temea că, odată cu decăderea puterii spaniole în Olanda , Franța ar putea cuceri țara pentru ea însăși. Așadar, în 1578, un ambasador spaniol a fost primit la Londra , deși, în același timp, lui Drake i s-a permis să navigheze în marea sa călătorie piraterească în jurul lumii. La întoarcerea sa, opinia publică a început să-l condamne cu voce tare pe „maestrul tâlhar al Lumii Noi ”, dar Elisabeta s-a străduit călduros în favoarea lui, i-a acordat onoarea titlului de cavaler , iar trei ani mai târziu, chiar înainte de a-și trimite armata să lupte împotriva spaniolilor în Olanda , l-a trimis încă o dată să distrugă Indiile de Vest. Atunci Drake „a convins Spania că, în autoapărare, trebuie să zdrobească Anglia ” (JR Seeley, Creșterea politicii britanice ).

Domnul Froude și panegiriștii mai vechi ai reginei Elisabeta justifică frecvent pirateria engleză ca acte de represalii împotriva cruzimilor Inchiziției și susțin că Filip a dat motive de război încurajând comploturile împotriva tronului și a vieții Elisabetei . Motivul principal al Armadei, spun ei, a fost răsturnarea protestantismului . Dar aceste afirmații nu pot fi susținute și sunt înșelătoare (vezi Laughton, p. xxii; Pollen, The Month, februarie, martie, aprilie, 1902). Este adevărat că încercările ineficiente ale Spaniei de a bloca restul Europei de traficul cu coloniile sale au fost neînțelepte, poate nedrepte , și au acționat ca un stimulent pentru traficul secret și nejustificat. Dar trebuie să ne amintim și că monopolurile comerciale au înflorit în Anglia într-o asemenea măsură încât pirații ei s-ar fi putut dedica acestei profesii deoarece comerțul onorabil era atât de mult împiedicat (Dascent, Actele Consiliului Privat, VII, p. xviii). Pe de altă parte, trebuie să dăm vina fără rezerve pe cruzimile lui Alva și ale inchizitorilor spanioli , care au înrăutățit mult lupta odată ce aceasta a început.

Conflictul

Încă din iulie 1580, Filip începuse să-i privească pe jefuitorii englezi într-o lumină nouă. Își confirmase apoi prin forța armelor pretenția la coroana Portugaliei , prin care devenise stăpân peste bogatele și întinsele colonii portugheze . Dacă nu se pregătea curând să le apere, acestea ar fi fost pierdute și jefuite . Mai mult, era acum stăpânul unei flote considerabile. Pericolul reprezentat de turci fusese mult diminuat. Războaiele religioase secătuiseră puterile Franței . Iacob al Scoției rupsese legăturile cu care Elisabeta îl legase în copilărie și arăta o oarecare dorință de a-și ajuta mama, regina Maria , iar ea i-ar putea convinge pe catolicii englezi să sprijine armata care ar fi trebuit trimisă pentru a o elibera. Dar Filip a ajuns la concluzia sa atât de încet și în tăcere, încât este greu de spus când a trecut de la aprobarea speculativă a războiului la hotărârea efectivă de a lupta.

În aprilie, mai și iunie 1587, Drake a navigat în largul coastei Spaniei și, contrar dorinței Elisabetei, a atacat navele spaniole , a ars navele neterminate și fără echipaj la Cadiz și a provocat pagube enorme marinei spaniole . Filip , convins în sfârșit că trebuie să lupte, a început să se străduiască la maximum. Dar ineficiența sa ca organizator nu a fost niciodată mai evidentă. Lent, inactiv și nu numai ignorant în ceea ce privește secretul puterii maritime, dar și nevrând să admită că era nevoie de sfaturi și îndrumări speciale, a irosit luni întregi făcând planuri de campanie, în timp ce construirea și reamenajarea flotei erau neglijate.

Spaniolii din acea vreme erau considerați cei mai buni soldați din lume, dar în manevrele navale și în utilizarea artileriei grele erau mult în urma rivalilor lor. Cea mai mare gafă dintre toate a fost comisă după moartea marchizului de Santa Cruz, Don Alvaro de Bazan cel Bătrân, un marinar veteran, singurul comandant naval de renume pe care îl avea Spania . Filip , după îndelungi deliberări, l-a numit pe ducele de Medina Sidonia să-i succeadă. În zadar și-a exprimat ducele lipsa de abilități și lipsa de experiență în probleme navale. Regele a insistat, iar marele nobil și-a părăsit cu loialitate splendidul castel pentru a încerca imposibilul și a face cu bună-credință cele mai dezastruoase erori de conducere.

Un comentariu frapant asupra ineficienței vastelor pregătiri este oferit de scrisorile nunțiului papal de la curtea lui Filip . El relatează la sfârșitul lunii februarie 1588 că a discutat cu ceilalți trimiși din Germania , Franța și Veneția și că niciunul dintre ei nu a putut stabili cu certitudine că flota intenționa, până la urmă, să atace Anglia , pentru care toți o considerau mult prea slabă. Luna următoare a fost liniștit de unul dintre consilierii lui Filip - erau siguri că totul va merge bine, dacă vor avea odată un punct de sprijin în Anglia (Arhivele Vaticanului, Germania, CX sq., 58, 60).

Armada a plecat din Lisabona pe 20 mai 1588. Era formată din aproximativ 130 de nave și 30.493 de oameni ; dar cel puțin jumătate dintre nave erau de transport, iar două treimi dintre oameni erau soldați. Se îndrepta spre Flandra , unde urma să se alăture Prințului de Parma , care construise o serie de pontoane și transporturi pentru a-și transporta armata. Dar flota a considerat necesar să se întoarcă aproape imediat în portul Coruña, pentru a se reînnoi. Amiralul sugera deja că expediția ar trebui abandonată, dar Filip a continuat să insiste, iar aceasta a plecat pe 12 iulie, conform stilului vechi observat atunci în Anglia . De data aceasta, călătoria a prosperat, iar o săptămână mai târziu Armada s-a reunit la Lizard și a pornit a doua zi, sâmbătă, 20 iulie, spre est, spre Flandra .

Luminile de baliză au anunțat sosirea lor englezilor , care au plecat în grabă din Plymouth și au reușit să-i treacă pe spanioli în timpul nopții, obținând astfel avioanele meteorologice, un avantaj pe care nu l-au pierdut niciodată ulterior. Navele de luptă ale Armadei erau acum aranjate în formă de semilună, navele de transport rămânând între corne și, în această formațiune, au avansat încet pe canal, englezii tunând ultimele nave și provocând pierderea a trei dintre navele principale. Tot sâmbătă după-amiaza, 27 iulie, spaniolii erau ancorați în drumurile din Calais, având nevoie urgentă de recondiționare, dar cu efective încă aproape intacte.

Conform celor mai bune autorități moderne, aceste cifre, care la început fuseseră ușor în favoarea Spaniei , acum că englezii primiseră întăriri, iar spaniolii suferiseră pierderi, erau în favoarea englezilor . Existau aproximativ șaizeci de nave de război în fiecare flotă, dar în ceea ce privește numărul și greutatea tunurilor, englezii erau în avantaj , iar în ceea ce privește artileria și tactica navală nu exista nicio comparație.

Howard nu i-a lăsat inamicului său timp să se rearanjeze. În noaptea următoare, câteva nave incendiare au fost atrase în plutire în Armada pe măsură ce mareea creștea. Spaniolii , pregătiți pentru acest pericol, și-au scăpat cablurile, dar au suferit totuși unele pierderi din cauza coliziunilor. Lunea următoare, a avut loc marea bătălie în largul coastei Gravelines, în care spaniolii au fost complet depășiți și învinși. Faptul că o singură navă a fost capturată spune multe despre eroismul lor; dar trei s-au scufundat, patru sau cinci au eșuat, iar Ducele de Medina Sidonia a luat hotărârea de a conduce rămășițele mult avariate în jurul nordului Scoției și Irlandei , și astfel înapoi în Spania . Dar pentru acea călătorie foarte dificilă nu aveau nici o hartă, nici un pilot în întreaga flotă. Tot mai multe nave se pierdeau acum în fiecare furtună și în fiecare punct de pericol. În cele din urmă, pe 13 septembrie, ducele s-a întors la Santander , pierzând aproximativ jumătate din flota sa și aproximativ trei sferturi din oamenii săi .

Continuarea

Oricât de mari au fost efectele eșecului Armadei, acestea sunt totuși adesea exagerate. Înfrângerea a pus, fără îndoială, limite expansiunii Spaniei și a asigurat puterea rivalei sale. Totuși, este o greșeală să presupunem că această schimbare a fost imediată, evidentă sau uniformă. Războaiele religioase din Franța , promovate de Elisabeta, au sfârșit prin a slăbi acea țară într-o asemenea măsură încât, în doi ani de la Armada , Spania părea mai aproape de dominația universală decât oricând, iar această desăvârșire a fost evitată prin reconcilierea lui Henric al IV-lea cu catolicismul , care, prin reunirea Franței , a restabilit echilibrul puterii în Europa , așa cum a fost recunoscut de Spania la pacea de la Vervius din 1598.

Chiar și schimbarea puterii maritime nu a fost imediată sau evidentă. În realitate, Anglia fusese întotdeauna superioară pe mare, așa cum arată clar istoria lui Drake și a colegilor săi. Slăbiciunea ei consta în dimensiunile mici ale marinei sale permanente și în lipsa de muniție adecvată. Spaniei i-a luat atât de mult timp să încerce o reajustare a puterii maritime, încât Anglia a avut suficient timp pentru a organiza și înarma o flotă superioară. Dar Spania , deși a eșuat pe mare, a rămas principala putere pe uscat și, recunoscându-și inferioritatea navală, și-a întărit apărarea terestră cu atât de mult succes încât devastările Angliei în coloniile sale după înfrângere au fost incomparabil mai mici decât cele care avuseseră loc înainte. Declinul ei a urmat pentru că nu au fost remediate cauzele înfrângerii . Munca sclavilor , cu corupțiile aferente, în colonii, lipsa de organizare și guvernare liberă pe plan intern, s-au alăturat dorinței de a obține putere în străinătate - acestea, și nu o singură înfrângere, oricât de mare, au fost cauzele declinului marii puteri mondiale din secolul al XVI-lea.

Cooperarea catolică

Printre numeroasele probleme secundare care întâlnesc cercetătorul istoriei Armadei, cea a cooperării sau favorului Papei și a partidului catolic în rândul englezilor este, în mod firesc, importantă pentru catolici . Nu există, așadar, nicio îndoială că, deși predominanța spaniolă nu a fost deloc dorită de catolicii din Anglia , Franța și Germania sau din Roma , totuși suferința și iritarea pe scară largă cauzate de războaiele religioase instigate de Elisabeta și indignarea provocată de persecuția ei religioasă și de execuția Mariei Stuart i-au determinat pe catolicii de pretutindeni să simpatizeze cu Spania și să considere Armada ca o cruciadă împotriva celui mai periculos dușman al Credinței .

Papa Sixt al V-lea a fost de acord să reînnoiască excomunicarea reginei și să acorde o subvenție substanțială Armadei, dar, cunoscând lentoarea Spaniei , nu a vrut să dea nimic până când expediția nu ar fi debarcat efectiv în Anglia . În acest fel, și-a economisit milionul de coroane și a fost scutit de reproșul că ar fi întreprins proceduri inutile împotriva reginei eretice . Această excomunicare fusese, desigur, pe deplin meritată și există o proclamație care o justifică, care urma să fie publicată în Anglia dacă invazia ar fi avut succes. A fost semnată de cardinalul Allen și este intitulată „O avertizare către nobilime și laicii Angliei ”. Era menită să cuprindă tot ce se putea spune împotriva reginei și, prin urmare, rechizitoriul este mai complet și mai puternic decât oricare altul înaintat de exilații religioși , care erau în general foarte reticenți în plângerile lor. Allen și-a aruncat cu grijă publicația în foc, iar noi știm despre asta doar prin intermediul unuia dintre spionii omniprezenti ai Elisabetei, care furase anterior un exemplar.

Nu există nicio îndoială că toți exilații din motive religioase din acea vreme împărtășeau sentimentele lui Allen , dar nu și catolicii din Anglia . Aceștia fuseseră întotdeauna cel mai conservator dintre partidele engleze . Resentimentul pe care îl simțeau față de persecuție i-a determinat să-i învinovățească pe miniștrii reginei, dar nu să-i pună la îndoială dreptul de a domni. Pentru ei, marea putere a Elisabetei era evidentă, forțele și intențiile Spaniei erau necunoscute. Puteau, trebuiau și chiar au rezistat până când li se prezenta o justificare completă, iar acest lucru, de fapt, nu s-a încercat niciodată. De exemplu, din câte știm despre clerul catolic care lucra atunci în Anglia , nu putem găsi că vreunul dintre ei a folosit religia pentru a promova cauza Armadei. Contemporanii protestanți și catolici sunt de acord că catolicii englezi au fost energici în pregătirile lor împotriva acesteia.

În aceste condiții, era inevitabil ca liderii catolicilor din străinătate să-și piardă influența, prin faptul că se alăturaseră Spaniei . Pe de altă parte, întrucât papa și toți cei printre care trăiau fuseseră de aceeași părere, era evident nedrept să se învinovățească prea aspru lipsa lor de perspicacitate politică. De fapt, schimbarea nu a venit decât spre sfârșitul domniei Elisabetei, când, în timpul apelurilor împotriva protopreotului , vechii lideri, în special părintele iezuit Robert Persons , au fost învinovățiți pe larg pentru alianța spaniolă . Termenii învinovățirii au fost exagerați, dar motivul plângerii nu poate fi negat.

Surse

Literatura adunată în jurul Armadei este voluminoasă și, bineînțeles, a fost influențată în mare măsură de prejudecățile naționale și religioase ale națiunilor aflate în conflict. Un mic lucru ar putea fi suficient pentru a arăta cum a suflat vântul. Aproape toți scriitorii de până acum au scris despre Armada „Invincibilă”, crezând că foloseau un epitet aplicat flotei lor chiar de spanioli și unul care, în mod mărturisit, trăda mândria spaniolă. Acum se pare că a fost doar una dintre insultele pe care pamfletarii englezi contemporani le-au adus și nu se regăsește la niciun scriitor spaniol contemporan (Laughton, p. xix). De partea engleză, cei mai reprezentativi ai școlii vechi sunt J.L. Motley, în „Ascensiunea Republicii Olandeze”, și J.A. Froude, în „Istoria Angliei”, XII, și „Marinari englezi ai secolului al XVI-lea”. Ultimul scriitor este notoriu de inexact, dar cel mai mare defect al ambilor este bazarea lor pe dovezi colorate și chiar extrem de prejudecățioase. Viziunea spaniolă mai veche este prezentată de F. Strada, De Bello Belico și L. Carrera de Cordoba, Felipe Segudo, 1619. Însă toți acești scriitori au fost înlocuiți de publicarea documentelor de stat engleze și spaniole, în special de J.K. Laughton și J.S. Corbett, în publicațiile Navy Record Society (Londra, 1892-93), I, II, și în colecțiile spaniole ale căpitanului C. Fernandez Duro, La Armada Invencible (Madrid, 1884) și Armada Espanola, II, III (Madrid, 1896); și Martin Hume, Spanish Calendars. Totuși, principalul deziderat în prezent este o colecție mai amplă de documente spaniole care să ilustreze întregul război naval de la început. D. de Alcedo y Herrera, Piraterias y aggressiones de los Ingleses en la America espanola (Madrid, 1882) conține puține informații despre perioada analizată. Cea mai erudită relatare despre lupte publicată până acum este cea a unui student american, WF Tilton, Die Katastrophe der spanischen Armada (Freiburg, 1894). JS Corbett, Drake and the Tudor Navy, se străduiește să reconcilieze vechile tradiții engleze cu descoperirile moderne, și nu întotdeauna științific. Pentru opiniile papale și catolice, vezi JA v. Hubner, Sixte Quint (Paris, 1870, cea mai bună ediție); TF Knox, Letters of Cardinal Allen (Londra 1882).

$$$

 MAREA SCHISMĂ

Poate că cele mai ciudate aspecte ale creștinismului de astăzi sunt diviziunile din interiorul acestuia. De exemplu, sute de ramuri diferite ale protestantismului au luat naștere în urma Reformei protestante din secolul al XVI-lea.

Dar puțini ar contesta faptul că luteranismul, calvinismul, presbiterianismul, anabaptismul sau una dintre celelalte ramuri majore ale protestantismului împărtășesc efectiv aceleași origini cu romano-catolicismul.

Cu toate acestea, nu același lucru se poate spune despre creștinismul ortodox grecesc, care este foarte distinct de formele occidentale de creștinism, aproape ca și cum cele două religii nu provin de la urmașii lui Hristos din lumea antică târzie.

Cum au ajuns Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă să fie atât de divizate?

Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă

Pentru a înțelege cum s-au divizat Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă în Marea Schismă din 1054, trebuie să ne întoarcem în lumea antichității târzii. În timp ce Imperiul Roman se prăbușea, credința creștină s-a răspândit treptat în Levant, Africa de Nord și în toate părțile romane ale Europei.

Această perioadă a fost una de mare succes pentru creștinism, deoarece a înlocuit religiile politeiste ale Romei și Greciei în lumea mediteraneană. Cu toate acestea, a fost, de asemenea, o perioadă de dezbateri și controverse între creștini.

În secolul al IV-lea, figurile de frunte din cadrul bisericii creștine erau divizate în privința mai multor probleme.

Una dintre cele mai importante dintre acestea a fost natura Trinității: Dumnezeu, Iisus și Duhul Sfânt. În secolele al IV-lea și al V-lea, au apărut diviziuni cu privire la natura Duhului Sfânt, cei care erau personalități religioase de frunte din Imperiul Roman de Răsărit susținând că Duhul Sfânt a fost creat doar de Dumnezeu, dar părinții bisericii din Roma și din unele părți ale Europei de Vest susținând că Duhul Sfânt provenea atât de la Dumnezeu, cât și de la Iisus.

Alte probleme se refereau la utilizarea icoanelor sau a imaginilor religioase, pe care Biserica Greacă le favoriza mai mult decât Biserica Romană, dar care, potrivit teologilor creștini, au fost strict interzise de Dumnezeu în cele Zece Porunci pe care i le-a dat lui Moise. În cele din urmă, și poate cel mai important, cele două biserici erau deja divizate în secolul al V-lea cu privire la problema cine era conducătorul credinței creștine pe pământ.

Liderii bisericii au contribuit la apariția Marii Schisme

În Biserica Romano-Catolică occidentală, se susținea că Episcopul Romei, o figură care avea să devină ulterior cunoscută sub numele de Papă, era liderul uns al Bisericii.

Cei care susțineau acest lucru susțineau că Iisus îl numise pe apostolul Petru ca succesor al său, iar Petru a devenit ulterior primul episcop al Romei.

Prin urmare, succesorii lui Petru în această poziție erau conducătorii de facto ai tuturor creștinilor.

Cu toate acestea, în est, mulți credeau că episcopul din Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Răsărit, unde astăzi se află Istanbul, o figură care avea să devină cunoscută sub numele de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Grecești, era conducătorul suprem al adepților lui Hristos pe pământ. Acest lucru se datora faptului că primul împărat roman care a adoptat creștinismul ca religie de stat, Constantin, a construit orașul Constantinopol și l-a transformat în centrul puterii politice și religioase din imperiu.

Astfel, în centrul divizării dintre ceea ce a devenit Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă se afla o luptă pentru putere între Episcopul Romei sau Papa și Episcopul Constantinopolului sau Patriarhul. Unele diviziuni culturale au sporit și mai mult această situație. De exemplu, latina a devenit limba Bisericii Romano-Catolice, în timp ce greaca era limba și cuvântul scris al Bisericii Ortodoxe Grecești.

Dispute teologice în Evul Mediu timpuriu

Aceste diviziuni între ramurile occidentale și orientale ale creștinismului au continuat timp de sute de ani, adesea cu crize semnificative.

De exemplu, în secolul al șaptelea, au apărut noi puncte de dispută în jurul folosirii azimelor în Euharistie. Având în vedere aceste dispute continue între Roma și Constantinopol, nu este surprinzător faptul că ambele biserici au fost rivale în convertirea popoarelor păgâne din alte părți ale Europei în timpul Evului Mediu timpuriu.

Roma s-a concentrat asupra unor regiuni precum Marea Britanie, Germania, Danemarca și Polonia de vest.

În același timp, Constantinopolul era preocupat în primul rând de extinderea Bisericii Ortodoxe Grecești peste Balcani și în Ucraina și mai târziu în Rusia.

Cu toate acestea, în ciuda acestei rivalități aprinse și a numeroaselor dispute dintre bisericile occidentale și cele orientale, acestea au menținut relațiile și comunicarea pe tot parcursul Evului Mediu timpuriu.

Totul s-a schimbat odată cu Marea Schismă din 1054.

Marea Schismă din 1054

La suprafață, Marea Schismă din 1054 nu a fost cu greu o nouă abatere de la ceea ce se întâmplase înainte. Ea a fost cauzată efectiv de numeroasele puncte de diferență în interpretarea teologică și practica religioasă dintre bisericile romană și greacă timp de secole.

Cu toate acestea, acestea au ajuns la un punct culminant la mijlocul secolului al XI-lea. Punctul culminant a avut loc în sudul Italiei, unde cavalerii normanzi din nordul Franței făcuseră campanie pentru a-și crea un nou regat în sudul peninsulei.

În anii 1040 și la începutul anilor 1050, aceștia au înlăturat Imperiul Bizantin grec condus de la Constantinopol din posesiunile sale din sudul Italiei.

Apoi, Papa Leon al IX-lea a început să forțeze bisericile din sudul Italiei care practicau creștinismul ortodox grecesc să înceapă să se conformeze riturilor latine ale Bisericii Romano-Catolice.

Acest lucru l-a înfuriat profund pe patriarhul Bisericii Răsăritene din Constantinopol, Mihail I. Au urmat eforturi diplomatice. Totuși, când o ambasadă pe care papa Leon a trimis-o la Constantinopol în 1054 a cerut ca patriarhul să recunoască supremația papei asupra bisericilor creștine, aceasta a fost refuzată, iar relațiile diplomatice au luat sfârșit.

Biserica răsăriteană l-a excomunicat pe Papă, iar Biserica apuseană l-a excomunicat pe Patriarh.

La vremea respectivă, nu s-a apreciat pe deplin cât de semnificativă a fost această rupere a relațiilor sau „schismă”, dar pe măsură ce deceniile și apoi secolele au trecut și comunicarea și cooperarea dintre Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Greacă nu au fost restabilite, oamenii au început să se refere la aceste evenimente din 1054 ca fiind „Marea Schismă”.

Încercări de reconciliere după Marea Schismă

În anii care au urmat au fost depuse multe eforturi pentru a pune capăt Marii Schisme. De exemplu, în 1272, a fost convocată o conferință majoră în orașul Lyon din sudul Franței cu acest scop specific.

Bisericile occidentale și orientale erau nerăbdătoare să stabilească o mai mare cooperare pentru a înfrunta amenințarea expansiunii musulmane în Levant și Turcia cu forța lor religioasă și politică.

Imperiul Bizantin era deosebit de nerăbdător să asigure acest lucru, deoarece era ținta expansiunii musulmane. În plus, imperiul său din Mediterana de Est era în declin pronunțat.

De fapt, avea nevoie de ajutorul Romei și susținea că este dispusă să facă concesii în chestiuni teologice pentru a-l obține.

Cu toate acestea, Conciliul de la Lyon nu a reușit să pună capăt Marii Schisme, iar aceasta a continuat până în secolul al XIV-lea. La începutul secolului al XV-lea, situația era disperată.

O nouă putere, turcii otomani, cuceriseră ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin în Grecia și în vestul Turciei.

În cele din urmă, bizantinii și patriarhul Bisericii Ortodoxe Grecești au fost îngrădiți în orașul Constantinopol.

Astfel, un ultim efort de reconciliere a fost încercat în 1439, când reprezentanți ai ambelor biserici s-au reunit la un consiliu în orașul Florența din Italia.

Acesta nu a reușit să realizeze o apropiere, iar în 1453 Constantinopolul a căzut în mâinile otomanilor, punând capăt Imperiului Bizantin.

Marea catedrală Hagia Sophia din oraș, casa spirituală a patriarhilor, a fost transformată în moschee.

Biserica Ortodoxă Greacă avea să trăiască mai departe și să-și găsească un nou cămin politic în orașe precum Kiev și Moscova, dar la fel și Marea Schismă, care nu s-a încheiat niciodată și continuă până în prezent.

$$$

 MARGOT FONTEYN - BIOGRAFIE

Biografia dansatoarei britanice Margot Fonteyn, probabil cea mai bună din toate timpurile. 

Liniile sale elegante și stilul rafinat au făcut-o simbolul prin excelență al dansului clasic.

Cuplul artistic Margot Fonteyn și Rudolf Nureyev i-a încântat pe toată lumea de mulți ani. A fost cel mai faimos cuplu de dans din istoria baletului clasic.

Margot Fonteyn și-a dezvoltat întreaga carieră artistică la Royal Ballet din Londra, în mare parte fiind ca primă balerina absolută.

Copilăria și familia lui Margot Fonteyn

Margot Fonteyn s-a născut în Reigate, Anglia, pe 18 mai 1919. Numele real era era Margaret Hookham Fontes.

Părinții ei erau un inginer irlandez pe nume Hookham și o braziliancă pe nume Hilda Fontes. (De aici provine numele de scenă Fonteyn.)

De la o vârstă foarte fragedă, Margot Fonteyn și-a început studiile de dans clasic în Hong Kong și Shanghai, în timp ce părinții ei locuiau temporar în China. Apoi le-a continuat la Londra.

În 1934, când avea doar 14 ani, și-a făcut debutul dansând cu „Vic-Wells Ballet”, ca unul dintre fulgii de zăpadă din baletul „Spărgătorul de nuci”.

Începuturile triumfale ale Margot Fonteyn ca dansatoare

Îndemânarea, grația și eleganța ei erau atât de remarcabile încât până la 20 de ani, în 1939, jucase deja roluri principale în balete clasice:

În 1940, celebrul dansator Nureyev a format un parteneriat artistic cu Robert Helpmann. Mulți ani au avut un renume meritat.

În 1935, coregraful englez Frederick Ashton (1904-1988), se alăturase lui Ninette de Valois, ca coregraf. A avut întotdeauna o relație minunată cu directorul muzical al lui Ninette, Constant Lambert. Cei trei au ajuns la faimă și au transformat compania în Baletul Regal din Londra.

Frederick Ashton a creat mai multe balete special pentru Margot Fonteyn. A considerat-o una dintre muzele sale și relația lor artistică a durat 25 de ani.

În anii 1940, Margot Fonteyn a avut o relație lungă cu compozitorul britanic Constant Lambert, cu care nu s-a căsătorit niciodată.

Cea mai importantă realizare a lui Constant Lambert a fost să contribuie la înființarea, alături de Ninette de Valois și Frederick Ashton, a baletului clasic englez, căruia i-a dedicat cea mai mare parte a vieții.

Constant Lambert a împărțit viața cu două femei: foarte tânăra dansatoare Margot Fonteyn și, la sfârșitul vieții, cu modelul și pictorița Isabel Delmer.

Reputația „Royal Ballet” ca una dintre cele mai importante companii de balet clasic din lume se bazează pe două figuri proeminente ale dansului din secolul XX, balerina Margot Fonteyn și coregraful Frederick Ashton.

Cariera lui Margot Fonteyn în anii 1950

În 1950, Margot Fonteyn l-a avut ca partener artistic pe Michael Somes. Ambii au fost protagoniștii primului balet televizat la televiziunea britanică: „Frumoasa adormită.”

Cariera lui Margot Fonteyn a continuat să crească și până la sfârșitul anilor 1950 a jucat aproape toate rolurile majore din baletele clasice.

În 1956, la vârsta de 37 de ani, Margot Fonteyn s-a căsătorit cu diplomatul și playboy-ul panamez Roberto Arias. Margot a știut să echilibreze foarte bine activitatea sa artistică cu îndeplinirea rolurilor de soție de ambasador.

Margot Fonteyn l-a cunoscut pe Rudolf Nureyev în 1961

Era deja anul 1961 când Margot Fonteyn, 43 de ani, soția unui diplomat bogat și care atinsese apogeul profesiei, intenționa să se retragă definitiv din balet.

Cu toate acestea, în acel an, Rudolf Nureyev a evadat din URSS. Imediat, coregrafa Ninette de Valois l-a invitat să danseze la Londra în calitate de partener cu Margot Fonteyn, marea vedetă a „Baletului Regal al Londrei”.

Virtuozitatea pasională a lui Nureyev s-a dovedit a fi completarea perfectă pentru maturitatea și eleganța lui Fonteyn. Cariera lui Margot Fonteyn a fost întinerită, iar vitalitatea lui Rudolf Nureyev a fost consolidată.

Acesta a fost începutul a câțiva ani de cele mai frumoase spectacole ale unui cuplu de dans din istoria baletului clasic. Publicul a vibrat de entuziasm în timp ce le privea.

Margot Fonteyn și Rudolf Nureyev au dansat împreună timp de 18 ani. În 1967 și-au făcut numărul de neuitat la Teatro Colón din Buenos Aires.

Pasiunea pe care spectacolele minunate ale cuplului format din Fonteyn și Nureyev au stârnit-o în public a fost mare. În timpul unui spectacol la Viena au fost chemați de 89 de ori pe scenă pentru a saluta publicul din sală.

Margot Fonteyn se retrage de pe scenă

Soțul lui Margot Fonteyn, Roberto Arias, a fost un bărbat cu caracter dificil, dar nu a împiedicat cariera elegantei sale soții.

Roberto Arias a demisionat din funcția de ambasador al Panama în Marea Britanie pentru a organiza o revoluție în Panama. A avut lipsa de înțelepciune să o implice pe Margot Fonteyn în cumpărarea și contrabanda de arme.

Margot Fonteyn a trebuit să îndure privațiunile unei perioade de închisoare. Roberto Arias, a fugit la Miami. Dar în 1964, a suferit un atac care l-a lăsat tetraplegic și aproape fără cuvinte.

Margot, care urma să divorțeze, a decis să rămână alături de el și sa dedica acestuia până când Roberto Arias a murit în 1989.

După moartea soțului ei, Margot Fonteyn s-a stabilit definitiv la o fermă pe care o cumpăraseră în Panama pentru a crește vite.

Când Margot s-a îmbolnăvit de cancer, Nureyev s-a îngtijit de tratamentele ei până la capăt.

Margot Fonteyn a murit în Panama, în 1991, la vârsta de 71 de ani, din cauza consecințelor cancerului.

Premii și onoruri

-În 1954, Margot Fonteyn a fost numită președinte al Academiei Regale de Dans.

-Regina-mamă a Angliei a numit-o „Dame Kommander” a Imperiului Britanic în 1956.

-În 1996, la cinci ani de la moartea ei, a fost una dintre cele 5 femei selectate după merite, pentru a apărea pe timbrele britanice.

-Între 1981 și 1990, a fost rector al Universității din Durham.

-Reigate, orașul ei natal, a ridicat o statuie în memoria ei.

$$$

 KATHARINA HENOT, ARSĂ CA VRĂJITOARE

Astăzi aș dori să o cunoașteți pe Katharina Henot, prima femeie director de poștă din Germania care a fost arsă ca vrăjitoare din motive economice și politice.

Dar să începem cu începutul. S-a născut în jurul anilor 1570/80 într-o familie bogată din Köln, mama ei provenind din nobilimea olandeză. Familia prețuia educația și astfel majoritatea fraților ei au ajuns să lucreze intelectual, adesea în biserică, iar una dintre surorile ei s-a alăturat mănăstirii locale. Inițial fiind un negustor de mătase, părintele Henot a reușit să-și asigure slujba de reorganizare a sistemului poștal al țării, Katharina și soțul ei (este singura dată când soțul ei este menționat pe undeva) asistându-l. Datorită caracterului ambițios al părintelui Henot, „supraveghetorul” său a scăpat rapid de el de îndată ce treaba a fost terminată în 1603.

Dar Henoții au luptat. Au luptat mai bine de 20 de ani.

Și în cele din urmă, în 1623, au reușit. Părintele Henot a fost reinstalat ca maestru de poștă al orașului Köln. A ajuns la vârsta de 91 de ani, așa că Katharina i-a preluat funcția (cred că soțul ei murise până atunci). Când a murit doi ani mai târziu, familia a fost îngrozită să-și piardă din nou funcția. Și așa i-au ascuns moartea, mergând până la falsificarea semnăturilor la nevoie. Timp de trei luni s-au descurcat, apoi au fost descoperiți. Iar adversarul tatălui ei de mai înainte a profitat de ocazie. Cu planuri de a înființa un sistem poștal central, care să-i facă învechiți pe directorii de poștă din fiecare oraș, el a încercat să-i ia postul Katharinei. Dar ea nu voia să audă nimic despre asta. Și a mers în instanță. Din nou.

Și atunci au început zvonurile. Călugărițele de la mănăstirea din apropiere (unde nu locuia doar sora ei, ci și fiica ei) au raportat că au fost posedate, Katharina fiind cea care le vrăjise. Și, deși dăruise mereu cu generozitate bisericii, faptul că ea era vrăjitoare a ajuns curând de bârfă în oraș. (Acest lucru mi se pare deosebit de ciudat pentru că cu siguranță călugărițele au cunoscut-o, fiind religioasă și având membri ai familiei în mănăstire, dar mai departe cu povestea...)

Poate ai ghicit, Katharina nu a tăcut. Ea a scris o scrisoare arhiepiscopului, respingând acuzațiile și îndemnându-l să verifice împrejurările de la mănăstire. Dacă nu ar face asta, ea spera că măcar îi va permite să fie judecată de înalta instanță clericală în loc de cea lumească, ceea ce, cel mai probabil, ar avea ca rezultat o pedeapsă ușoară dacă ea își arăta regretul. Aceste speranțe nu aveau să se împlinească. În ciuda faptului că ea îl cunoștea personal pe arhiepiscop și îi împrumutase o sumă mare de bani în urmă cu ceva timp, el a decis că cazul ei era unul pentru tribunalul lumesc – astfel practic pecetluind deja soarta ei.

Katharina tot nu a renunțat. În consultare cu avocatul ei apărător și sprijiniți de fratele ei, au planificat un proces de epurare, care să-i permită practic să se elibereze de acuzații. Formalitățile au durat însă o veșnicie – se pare că nimeni nu a vrut să rezolve situația rapid și, mai ales, pozitiv.

În timp ce încă aștepta purgația, Katharina a fost acuzată oficial de vrăjitorie la începutul anului 1627. Două zile mai târziu, a fost arestată. Împotriva reglementărilor, i s-a refuzat asistență medicală, vizitatori și o apărare adecvată în instanță. Cunoștințele ei despre drept au fost respinse, nici măcar nu i s-au spus acuzațiile exacte. Fratele ei a încercat să o elibereze pe cauțiune, dar a fost refuzat.

Dar nici atunci Katharina nu a cedat. În ciuda faptului că era infirmă de la tortură și bolnavă din cauza condițiilor din închisoare, ea nu a mărturisit. Ea a reușit să-i trimită chiar și două scrisori fratelui ei, scrise cu mâna stângă, întrucât dreapta îi fusese paralizată din cauza torturii. Aceste scrisori au relatat experiențele ei din închisoare și și-a declarat încă o dată nevinovăția, numind martori care ar putea-o atesta. Nu a existat niciun răspuns.

La 19 mai 1627 Katharina Henot a fost condamnată la moarte.

Acuzațiile au fost „magie dăunătoare, care a dus la moartea a cinci persoane, magie dăunătoare în natură, dispute de hrănire, practici magice, divinație (în special cu un toiag de divinație) și sex cu diavolul”. Acestea nu erau susținute decât de călugărițe, zvonurile larg răspândite despre ea, acuzația oficială făcută de o altă călugăriță și, în sfârșit, „mărturisirea” extrasă de la o altă presupusă vrăjitoare. A fost prescrisă o execuție rapidă. Și astfel, în aceeași zi, a fost spânzurată ca vrăjitoare și trupul i-a fost ars (puțin mai milostiv decât arderea directă).

Toată această farsă a unei instanțe este deosebit de interesantă: de obicei, o vrăjitoare nu putea fi condamnată la moarte până când nu mărturisea – ceea ce se realiza de obicei prin tortură, dar din moment ce Katharina nu a mărturisit niciodată, tot acest proces fiind atât de greșit. Chiar și-a declarat nevinovăția pentru ultima oară în drum spre locul execuției, în numele lui Dumnezeu.

Fratele ei Hartger părea să fi avut aceeași linie de gândire, deoarece a ales să demisioneze din îndatoririle sale religioase și a cerut dosarele procesului. Solicitarea sa, admisă la început, a ajuns să aibă doar câteva pagini care nu au dat nicio indicație nouă. Motivele pentru care i s-a refuzat accesul la acte sunt necunoscute, la fel ca și adevăratul motiv din spatele acestei ciudate vânătoare de vrăjitoare – înregistrările nu au supraviețuit dintelui timpului.

Totuși, nu se termină rău:

La multe sute de ani de la moartea ei, ea nu este uitată în oraș: statuia ei împodobește primăria din Köln (prima imagine: creată de una dintre urmașii ei, Marianne Lüdicke, în 1988 ) și o stradă, precum și o școală sunt numite în cinstea ei. Există chiar și un film („Die Hexe von Köln” din 1989 cu Marita Breuer jucând-o pe Katharina )!

Dar cel mai important, în 2011, descendenții Katharinei i-au reușit reabilitarea oficială (și pe cea a altor 37 de „vrăjitoare” condamnate în mod fals, bărbați și femei) – din păcate, cu aproape 400 de ani mai târziu. Totuși, îmi imaginez că ar aprecia.