miercuri, 2 iulie 2025

$$$

 Aviz iubitorilor... 🙄

"Davai ceas, davai palton…

sau ororile comise de ruși la noi în țară


“Davai ceas, davai palton”… este, poate, cea mai interesantă radiografie a unui popor rătăcit definitiv în istorie. Ororile săvârșite de soldații ruși se află scrise în numeroase dosare de anchetă păstrate la Arhivele Statului. Dar dincolo de ele, micile “măgării și găinării” au reprezentat o sursă inepuizabilă de satiră pentru cupletele de la…. Teatrul Cărăbuș.

În 1944 “eliberatorii” sovietici au cutremurat țara de-a lungul și de-a latul. Atrocitățile comise de soldații ruși au rămas în memoria colectivă, iar poveștile pe care ni le-au transmis bunicii și străbunicii noștri vor lăsa urme în istorie pentru ca generațiile care vor veni să știe prețul plătit de ei pentru integritatea țării și a neamului românesc. Scriitorul Mihail Sebastian scria în 1944: „Soldații ruși violează femei, opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. După-masa, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice (…) azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători busculați ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus’.

1944, Marele Stat Major aducea la cunoștința Președinției Consiliului de Miniștri următorul raport:

„Transportându-mă în județul Gorj la 15.IX.1944 pentru executarea misiunii ordonate de Dvs. cu nr. 65944/1944, am onoarea de a vă raporta cele constate:

Jafurile, tâlhăriile, silniciile, violurile și chiar omorurile sunt în continuare. Elementele de coloane și elementele izolate s-au revărsat în toată zona, după prădăciuni și nelegiuiri (…)

(…) Populația înfricoșată a părăsit satele, luând drumul bejaniei prin păduri.

„Trupele ruse comit jafuri și violențe pe întreg teritoriul țării. Prin satul Breaza a trecut prima coloană de circa 60 căruțe ieri, 2 Sept., orele 20. S-au îmbătat și au comis prădăciuni. Echipe armate au ridicat 21 autovehicule din parcul capturii; au anunțat că revin să ridice și restul.

Se ridică orice auto întâlnit pe șosele. Ȋn cazărmi s-au spart magaziile luând ceea ce le trebuie. Restul s-a distribuit populației civile. Nu ne putem opune în nici un fel.

D.O.

Șeful de Stat Major, Colonel Zotter’

(Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fondul Microfilme, r.P.II, 2 257, c. 396. Documentul a fost publicat în „Revista de Istorie Militară’ nr. 6/1994)

Davai ceas, davai palton…

În acea perioadă marele actor interbelic, inegalabilul Constantin Tănase a scris un celebru monolog prin care satiriza apucăturile soldaților ruși aflați pe teritoriul României. Dincolo de violurile și crimele pe care le săvârșeau în nordul țării, rușii aflați în București, opreau oamenii pe stradă ziua în amiaza mare și sub amenințarea pistolului spuneau: „Davai Ceas!’

Constantin Tănase:

„Rău a fost cu «was ist das»

Da-i mai rău cu «davai ceas»

De la Nistru pân la Don

Davai ceas, davai palton

Davai casă si moșie

Harașo, tovărășie!’

După ce-și termina monologul, aplauzele nu se mai opreau! Despre aceste reprezentații și hohotele de râs pe care le stârnea s-a auzit până la cel mai înalt nivel, iar după mai multe reprezentații Constantin Tănase a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai spună acele versuri.

S-au înșelat amarnic! Pentru că la următorul spectacol Tănase a apărut pe scenă într-un palton larg și lung, iar pe brațe avea de sus până jos ceasuri de mână. De la prima apariție pe scenă în felul acesta, spectatorii l-au aplaudat frenetic, deși actorul nu a scos o vorbuliță. Apoi și-a deschis paltonul, unde pe căptușală era prins un imens ceas cu pendulă. Arătând către pendulă, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac’.

După două zile, la un an de la intrarea rușilor în București, marele actor era mort.

S-a spus imediat că actorul ar fi fost ucis de către armata sovietică. Nepotul său, Tănase Radu Constantin a declarat că actorul a făcut un blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi. (Ce fel de medic i-a dat această indicație??)"


Via Genovica

$$$

 OCHII TĂI 

                              Dan VERONA 


Ochii tăi ,iubito ce noroc, 

la un miez de noapte să-i invoc ,

mi se par adesea 

ca-ntr-un vechi oraș ciudat ,

care nici n-a existat, 

într-o noapte i-am visat...


Ochii tăi, iubito, cum mă dor 

când departe sunt de cerul lor, 

la fereastră ninge floare de cireș amar 

și în nopți fără hotar, 

amintiri de felinar...


Ochii tăi iubiți, ce nenoroc 

dacă nu i-aș fi văzut deloc,

s-ar fi dus și vara risipind privighetori 

și s-ar fi făcut ninsori, 

roua ochilor de flori, 

și de vânt mi-e teamă uneori 

să nu sufle în lumina lor...


Ochii tăi, iubito, mi-au lăsat 

cerul peste suflet descuiat, 

dar sărut zăpada 

maicii tale ce ți-a dat 

ochi așa cum n-am visat 

că pot fi cu-adevarat ...

&&&&

 


___$#$

 


$$$

 CÂND A FOST SĂ MOARĂ ȘTEFAN 


     ȘTEFAN OCTAVIAN IOSIF 


Când a fost să moară Ștefan, 

Multă jale-a fost în țară: 

Câte brațe-n deznădejde 

Către cer nu se-nălțară?


Câte jertfe la altare, w

Câtă smirnă și tămâie, 

Pentru ca viteazul Ștefan 

Viu și teafăr să rămâie!


Se părea că nici pământul 

Nu se-ndură să-l primească, 

Pe acel ce-a fost preavrednic 

Peste tot să-l stăpânească.


Și de groază și durere 

S-a cutremurat pământul, 

Ca în ziua răstignirii 

Celui ce-a vestit cuvântul...


Când a fost să moară Ștefan, 

Multă jale-a fost în țară. 

Cine ar putea să spună 

Câte inimi sângerară? 


Iarnă grea ca niciodată 

Și o foamete cumplită 

Se-abătură-n anul cela 

Peste țara lui iubită. 


Însă nici pe patul morții 

Nu putea s-o dea uitării 

Cela ce pe drept fusese 

Poreclit: Părinte-al Țării... 


Lângă patul său chemându-i, 

Mângâie pe toți sărmanii, 

Plâng și îi sărută mâna 

Văduvele și orfanii.


Plâng și-l binecuvântează, 

Și se-ntorc pe la căminuri, 

Iar boierii zi și noapte 

Stau la patul său de chinuri... 


Când a fost să moară Ștefan, 

Multă jale-a fost în țară: 

Lângă patul său de chinuri 

Toți boierii s-adunară. 


În ceardac cerând să-l ducă, 

A luat în mâini ocheana, 

Să mai cate încă-odată 

La Moldova lui, sărmana! 


Și de ce-a văzut într-însa 

L-a cuprins întâi fiorul — 

În ocheana fermecată 

El citise viitorul! 


Veacuri negre, de urgie, 

Și de lupte, și de jale, 

S-arătară, într-o clipă, 

Fulgerând privirii sale... 


Vis e însă, ori aieve? 

Dinspre Olt, urcând, zărește 

Un vultur măreț ce-ntinde 

Aripile - și-adumbrește 


Toată Țara Muntenească 

Și Moldova și Ardealul... 

Vai! dar noapte și mai oarbă 

Își aruncă-n urmă-i valul!


Dintr-o dată, fără veste, 

Fața iar i se-nsenină: 

Pâcla grea deschide iarăși 

Gene-albastre de lumină. 


Pe câmpia dunăreană 

Vede oști române-n zare; 

Mândru prinț din țări străine 

Merge-n fruntea lor călare... 


Cântece de biruință 

Cresc și umplu tot văzduhul

Ștefan-vodă-și dete duhul!...


Dar cu dangăt plin de jale 

Mii de clopote dau veste: 

„Ștefan-Vodă al Moldovei, 

Ștefan-Vodă nu mai este!"


Tristă-i mănăstirea Putnei, 

Porțile deschise-așteaptă 

Strălucit convoi ce vine 

Și spre ele-ncet se-ndreaptă.


Este Ștefan. Azi străbate 

Cel din urmă drum prin țară, 

Dar pe unde trece-acuma, 

În măreața zi de vară,


Plânge dealul, plânge valea, 

Plâng pădurile bătrâne, 

Și norodu-n hohot plânge: 

„Cui ne lași pe noi, stăpâne?" 


EPILOG 

Patru veacuri de durere 

Au trecut - și-n noapte-adâncă 

Doarme Ștefan, dar și astăzi 

Neamu-ntreg îl plânge încă. 


Și-l vor plânge codrii veșnic 

Fremătând duios din ramuri, 

Cât vom fi-n cuprinsul nostru 

Tot iloți ai altor neamuri!


Jalnic apele l-or plânge; 

Și zadarnic, multă vreme, 

Din adânc de văi pierdute, 

Triste buciume-or să-l cheme...


Însă când suna-va ceasul 

De dreptate pentru țară, 

Din mormântu-i va străbate 

Vârful sabiei de pară...


Și va fi războiul mare 

Între neamurile toate; 

Caii, în potop de sânge, 

Pân-la coame-or să înoate...


Peste noi atunci pluti-va 

Duhul lui Ștefan cel Mare

Și vom rumpe orice lanțuri, 

Vom sfărma orice hotare!

$$$

 Fata de la Cozia – O eroină uitată a Valahiei


FATA DE LA COZIA


 Dimitrie BOLINTINEANU 


Trâmbița răsună sus pe coasta verde;  

Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.  

– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan  

Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!”  

 

Domnul îl sărută și cu bucurie:  

– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?  

Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;  

Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!”  

 

 – „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte: N-am venit în lupte să-mi trag așa parte;  

Plângerile țării brațul mi-a-narmat;  

Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.  

Iar de este vorba să-mi dai soțioară,  

Află că eu însumi sunt o fetișoară!”  

  

La aceste vorbe junele frumos  

Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.  

Toată adunarea vede cu răpire  

O fetiță dulce ca o fericire.  

Domnul se răpeste de mândrețea ei.  

– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?”  

   

– „Doamne, zise fata, vrei să fiu soție  

Unui din ostașii care-mi place mie?  

Toți sunt bravi la luptă, nu mă îndoiesc;  

Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc.”  

   

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare  

Și cu o vorbire dulce, rugătoare:  

– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer  

Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!”  

   

La aceste vorbe tânăra fecioară  

Rumenind la față ca o rozișoară:  

– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,  

Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!”


---


Alexandrina de la Cozia 


O pagină neglijată din epopeea românească


Într-o epocă marcată de lupte pentru supraviețuire, în care imperiile încercau să subjuge națiunile mai mici, poporul român a avut norocul de a fi condus de lideri spirituali și militari remarcabili. Printre aceștia se regăsește și o figură rar evocată: Alexandrina de la Cozia – „Ioana d’Arc a Valahiei”.


Această eroină fascinantă, născută la Jiblea, a reușit să se impună în timpul domniei lui Vlad Țepeș ca unul dintre cei mai buni combatanți ai armatei voievodului. Orfană de la o vârstă fragedă, scapă cu viață în urma devastării Călimăneștiului de către oamenii lui Basarab Laiotă și se refugiază la Mănăstirea Cozia. Acolo ia o decizie radicală: se deghizează în bărbat și se alătură oștirii, în slujba țării.


Remarcându-se prin vitejie și salvându-i viața domnitorului pe câmpul de luptă, Alexandrina ajunge la curtea lui Țepeș, unde își dezvăluie adevărata identitate. Emoția momentului este uriașă, iar răsplata – pe măsură: Vlad o numește căpitan de oști și îi oferă mâna fiului său, recunoscând în ea nu doar un soldat devotat, ci un simbol al demnității și curajului.


Din păcate, gloria ei nu a durat. După căderea lui Țepeș, Alexandrina a fost capturată, supusă umilinței și ucisă în mod barbar, devenind martiră și simbol al sacrificiului suprem pentru neam.


Astăzi, cuvintele lui Dimitrie Bolintineanu ne amintesc de această eroină uitată și ne îndeamnă să îi redăm locul binemeritat în conștiința noastră istorică.

$$$

 NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907). 

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Iată primele amintiri ale marelui pictor:


"Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuța de ea, s-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?... De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... 


Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor, și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. 


La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da' era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul, și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană. Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el — atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la un dumnezeu. 


După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hăinuța jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijată de unde-s — că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele... Cine mai era ca mine!"

Web

CONSIDERAȚIE ȘI RESPECT!

$$$

 DE UNDE VINE EXPRESIA :............."MIȘTO"!!!  - Șocares prala? adică... Ce faci frate ?  - Mișto....... Nu este un text despr...