$$$

 

Cel mai inteligent om care a existat vreodată, William James Sidis continuă să fie o figură de interes. Cu un IQ estimat între 250 și 300, el a avut o capacitate intelectuală care sfidează înțelegerea obișnuită.

● Genial de la primii pași

Sidis a dat semne de geniu încă de mic. La un an și jumătate deja citea fluent, iar până la vârsta de 8 ani stăpânea mai multe limbi străine, inclusiv greaca veche, latina, ebraica și rusa. La doar 11 ani a fost admis la Harvard, devenind unul dintre cei mai tineri studenți din istoria universității.

● Briliant, dar discret

Pe parcursul vieții academice, Sidis a susținut prelegeri despre concepte matematice complexe care i-au uimit chiar și pe profesorii săi. Cu toate acestea, nu a căutat niciodată recunoașterea publică și a ales să își păstreze unele lucrări pentru sine.

● O existență departe de reflectoare

Deși putea avea o carieră strălucitoare în știință, Sidis a preferat o viață simplă și retrasă. A lucrat sub anonimat și a publicat unele dintre scrierile sale sub pseudonim, abordând subiecte variate – de la istoria popoarelor indigene din America până la idei speculative despre cosmologie.

● Lecția unei minți libere

Povestea lui Sidis rămâne un exemplu tulburător despre potențialul uman, dar și despre alegerile personale în fața așteptărilor societății. Chiar dacă a evitat faima și succesul convențional, el a ales să trăiască fidel propriilor convingeri.

Geniul său nu s-a măsurat doar în performanțe academice, ci și în curajul de a rămâne autentic. Sidis ne amintește că inteligența extraordinară nu înseamnă automat faimă, ci poate însemna și libertatea de a trăi în liniște, în armonie cu propriul sine.

$__

 Cum ar fi dacă am avea și în România un astfel de tren? 😃

În Japonia, tehnologia și inovația ating un nivel impresionant prin existența unuia dintre cele mai rapide mijloace de transport din lume: „Trenul Maglev”, o capodoperă inginerească ce reușește să atingă viteza uimitoare de 603 km/h. Acest tren nu rulează pe șine în sensul clasic al cuvântului, ci „plutește” deasupra lor, grație unui sistem avansat de levitație magnetică, care elimină complet frecarea dintre roți și șine, făcând posibilă o viteză pe care altădată o consideram demnă de science-fiction.

Tehnologia din spatele Maglev-ului – prescurtare de la „magnetic levitation” – se bazează pe un set de magneți supraconductori care creează un câmp magnetic extrem de puternic. Acest câmp respinge trenul de șina specială, ridicându-l la câțiva milimetri deasupra suprafeței și menținându-l stabil în timpul deplasării. În acest mod, trenul elimină aproape complet frecarea mecanică, rămânând afectat doar de rezistența aerului, ceea ce îi permite să accelereze mult mai rapid decât trenurile convenționale și să mențină viteze mari pe distanțe lungi.

Performanța de 603 km/h a fost atinsă în timpul unui test realizat în anul 2015 de compania japoneză Central Japan Railway Company, pe o linie de testare dedicată, situată în Yamanashi. Acest record nu este doar o demonstrație de forță tehnologică, ci și o privire concretă spre viitorul transportului terestru, în care călătoriile între orașe îndepărtate ar putea dura doar câteva zeci de minute, în condiții de confort și siguranță maxime.

Interiorul trenului este la fel de futurist precum mecanismul său de deplasare: scaune ergonomice, izolare fonică avansată, stabilitate perfectă chiar și la viteze extreme și un design inspirat de conceptul japonez de eleganță minimalistă. Faptul că trenul „plutește” îl face extrem de silențios și incredibil de lin în mișcare – mulți pasageri abia își dau seama când acesta accelerează sau încetinește, datorită absenței vibrațiilor sau a zgomotului de frecare cu șina.

În prezent, Japonia lucrează intens la construcția unei linii comerciale Maglev între Tokyo și Nagoya, care ar urma să reducă timpul de călătorie de la aproximativ 90 de minute la doar 40. Linia va avea o lungime de peste 280 de kilometri și va funcționa cu trenuri capabile să ruleze la viteze de aproximativ 500 km/h în regim comercial, puțin sub recordul atins în timpul testelor, dar mult peste viteza oricărui alt tren operațional din lume.

Proiectul Maglev nu este doar o realizare tehnologică, ci și o expresie a mentalității japoneze care combină eficiența, precizia și respectul profund pentru timp. Într-o țară în care trenurile sosesc la secundă și întârzierile sunt considerate inacceptabile, Maglev-ul duce această cultură a punctualității și a perfecțiunii la un nou nivel, redefinind complet modul în care oamenii vor călători în viitor.

De asemenea, investițiile în Maglev au o dimensiune ecologică: fiind un tren electric, care nu consumă combustibili fosili și care beneficiază de un sistem de frânare regenerativă, Maglev-ul produce un nivel redus de emisii, reprezentând o alternativă sustenabilă la transportul aerian pe distanțe scurte și medii.

Așadar, „Trenul Maglev” nu este doar o realizare inginerească de excepție, ci un simbol al ambiției umane de a depăși limitele, de a face transportul mai rapid, mai curat și mai sigur. În Japonia, acest vis este deja realitate, și nu peste mult timp, el ar putea redefini complet harta mobilității globale.

$__&&&

 Castelul Corvinilor sau Castelul Huniazilor

 “Legenda vie a Transilvaniei”, considerat cel mai mare monument medieval din sud-estul Europei și castelul unde ar fi fost întemnițat Vlad Țepeș, celebrul prinț valah, inspirație pentru un și mai celebru personaj, Dracula, Castelul Corvinilor este situat în centrul județului Hunedoara, în orașul cu același nume.

Sute de mii de turiști îi trec, anual, pragul însă puțină lume știe că prima fortificație de piatră de la Hunedoara a fost datată în secolul XIV. Este vorba despre castrul regal, ale cărui ziduri, cu grosimi de până la 2 metri, au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și piatră de râu, direct pe stâncă.

Povestea Castelului Corvinilor începe la 1409, când nobilul Voicu, alături de fraţii lui (Radu şi Mogoş), primesc din partea regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, o moşie (numită în latinește “possession”), care cuprindea şi cetatea regală. Voicu nu adaugă nimic cetății, dar fiul acestuia, Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad) o va transforma într-un castel comparabil cu alte construcții ale vremii din centrul și vestul Europei.

Castelul, opera lui Ioan (Iancu) de Hunedoara

După anul 1440, Ioan începe la Hunedoara construcții deosebite pentru acea vreme. El intenționa să transforme cetatea într-un castel, așa că prima etapă a presupus ridicarea a două curtine în jurul vechii cetăți. Acestea au fost construite din blocuri de calcar dolomitic și prevăzute cu creneluri în partea de sus. Ele erau flancate de turnuri rectangulare, dar și turnuri circulare, care erau o noutate pentru arhitectura militară a Transilvaniei, în acea vreme.

Turnurile circulare (Turnul Capistrano, Turnul Pustiu, Turnul Tobosarilor), mai puțin turnului pictat (Turnul Buzdugan), erau prevazute cu un parter și de două niveluri. Încăperile din partea inferioară erau folosite pentru pușcași, iar încăperile de sus, ca zone de locuit și/sau apărare. Turnurile rectangulare aveau intrari carosabile și niveluri de apărare, iar intrarile în castel se faceau prin intermediul unor poduri, sustinute de piloni de piatră, ultimele părți ale podurilor fiind mobile.

Castelul Corvinilor, un castel mare și fastuos!

Prima etapa de constructie a castelului se încheie înainte de 1446, moment la care Ioan de Hunedoara a devenit guvernatorul regatului Ungariei. Ulterior, el va modifica planurile de construcție ale castelului, punând un mai mare accent nu pe construcțiile militare, ci pe cele civile. Palatul, amplasat pe latura vestică, este compus din Sala Cavalerilor, Sala Dietei și scara spiral. Arhitectura este de un rafinament deosebit: întâlnimi, aici, câte două nave cu cinci piloni octogonali din marmură, cu nervuri în cruce si console ornamentate, cu chei de boltă în stil gotic, dar și o galerie cu burdufuri.

Sala Dietei, Sala Cavalerilor și turnul Neboisa

Potrivit istoricilor, Sala Cavalerilor era folosită ca sală de mese la ocazii festive, în timp ce Sala Dietei era folosită pentru festivități. Galeria și turnul Nje Boisa (trad. “Nu te teme”, în slavonă, denumire provenită, probabil, pe filiera mercenarilor sârbi aflați în garnizoana castelului) este o construcție militară unică: ea are 5 niveluri cu deschideri pentru arme și este conectată cu castelul printr-o galerie lungă de 33 de metri, construită pe stâlpi masivi din calcar. Moartea lui Ioan de Hunedoara și începerea luptelor pentru ocuparea tronului regatului maghiar pun capăt celei de-a doua faze de construcție.

Potrivit site-ului Castelului Corvinilor, monumentul era, acum, “comparabil cu castelele din vestul Europei, prin amploare și fast”. După 1458 încep lucrările la logiile care vor alcătui aripa Matia, ornamentată cu o pictură laică, unică.

Principele Gabriel Bethlen își pune amprenta

În secolul XVII, principele Gabriel Bethlen, în timpul căruia Transilvania cunoaște o deosebită înflorire, modifică părți din castel și construiește în partea estică, pe o fundație deja existent “Palatul mare dinspre oraș”, cu camera de locuit și o sufragerie, sala Dietei este reamenajată și compartimentată în încăperi cu diverse destinații. Este modificat și aspectul interior al capelei, sunt construite pasaje de legătură și se construiesc Turnul Alb și Terasa de Artilerie, dar și curtea exterioară, numită și curtea husarilor, spațiu destinat locuințelor administratorului, ale funcționarilor, casa ogarilor și depozitele cu hrană și fân.

Cele mai importante lucrări de restaurare ale Castelului Corvinilor vor avea loc în secolul XIX: fațada palatului mare dinspre oraș și acoperișurile (actuale), din tiglă glazurată, mult mai înalte decât primele acoperișuri. Se adaugă creneluri, un turn de supraveghere, iar o parte a ornamentelor de piatră sunt înlocuite cu unele moderne pentru acea vreme.

Legenda fântânii de la Castelul Corvinilor

Fântâna castelului, săpată între două incinte, are o adâncime de aproape 30 de metri. Legenda spune că ea ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora Ioan (Iancu de Hunedoara) le-a promis libertatea dacă vor ajunge la apă, o mare necesitate în castel. Dar după 15 ani de muncă grea, când au terminat de săpat în stâncă și au ajuns la apă, Iancu de Hunedoara murise, iar soția acestuia Elisabeta Szilagyi nu a păstrat promisiunea făcută de soțul său.

Legenda spune că inscripţia cu caractere vechi, arabe, de pe unul dintre contraforturile capelei înseamnă „Apă aveţi, dar suflet, nu”. În realitate, în piatră a fost săpat, la jumătatea secolului al XV-lea: „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.

Legenda corbului și a Corvinilor

Blazonul familiei Corvinilor (n.r. de la “corvus”, în limba latină) este inscrptionat un corb care tine în cioc un inel de aur. Se spune că Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, mama lui fiind Elisabeta, o frumoasă femeie din Tara Hategului. Pentru a o feri de necinste, regele îi da de sot pe unul din vitejii sai, Voicu, daruindu-i si un inel ca dar pentru copilul nenascut, pentru ca acesta să poată fi recunoscut atunci când va creste, dacă va merge la curtea regală.

În timpul unui popas pentru prânz, inelul este furat de un corb, atras de strălucirea bijuteriei. Atunci Ioan de Hunedoara ia un arc si sageteazã corbul, recuperând, astfel, inelul. Ajuns mare, la curtea regală, povestește întâmplarea regelui, iar acesta hotărăște ca simbolul familiei să fie corbul cu inel de aur în cioc, pasăre asociată cu înțelepciunea și longevitatea.

O civilizație cu rădăcini în paleolitic

Este bine de știut că grădina Castelului Corvinilor poartă urme de locuire încă din perioada paleolitică, neolitică și eneolitică, din epoca bronzului, Hallstatt-ul mijlociu, dar și epoca dacică. În perioada modernă, grație arhitecturii sale de excepție și a suprafețelor mari disponibile, Castelul Corvinilor a fost gazdă pentru realizarea mai multor producții cinematografice, filme artistice, documentare și clipuri publicitare.

Potrivit site-ului official al castelului, au fost turnate aici filme precum “François Villon”, “Vlad Țepeș”, “Mihai Viteazul”, “Alexandru Lăpușneanu”, “David”, “Regii blestemați”, “Vlad”, “Jacqou le Croquat”, “Blood Rayne” etc. 

Dacă intenționați o vizită în județul Hunedoara, Castelul Corvinilor ar trebui să fie primul motiv pe lista de atracții turistice. De altfel, întreg județul este înțesat de vestigii și povești, care vă așteaptă doar să le descoperiți.

&&&

 „Blestemul nu-i glumă, fraților! Când blestemi, nu faci decât să te pui în slujba diavolului. Nu-i treaba noastră să judecăm și să osândim. A spus Hristos: Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc! Deci dacă blestemi, ești împotriva lui Dumnezeu!

Mulți se miră: „Părinte, de ce nu-mi merge bine în casă, cu copiii, cu sănătatea?” Dar dacă toată ziua tună și fulgeră gura ta, ce vrei să rodească în casa ta? Cuvântul are putere! Mai bine rostește o rugăciune decât un blestem.

Să nu blestemi niciodată, nici în glumă, nici din oboseală, nici din nervi. Pune-ți lacăt pe gură și lasă-L pe Dumnezeu să judece. Tu binecuvintează și taci. Că dacă ai ști ce răni poate face un blestem, ai plânge în loc să-l rostești.”

$$$

 Vidrele de mare dorm ținându-se de mâini. Pentru a nu fi purtate de curenți în timp ce dorm la suprafața oceanului, se înlănțuiesc formând "plute" de familii întregi. Mamele își țin puii în brațe, iar adultele se țin de lăbuțe creând o rețea de siguranță. Este una dintre cele mai emoționante dovezi de solidaritate din regnul animal.

Vidrele de mare sunt printre cele mai adorabile și surprinzătoare creaturi ale oceanului. Dar dincolo de aspectul lor jucăuș și blana pufoasă, ele ascund un comportament care a uimit biologi, scafandri și iubitori de natură din întreaga lume: dorm ținându-se de mâini. La suprafața oceanului, unde valurile pot fi neiertătoare, aceste animale dezvoltă una dintre cele mai frumoase strategii de supraviețuire – își unesc lăbuțele, formând adevărate lanțuri vii care plutesc în derivă.

Acest gest nu este întâmplător și nici rar. Vidrele de mare trăiesc în comunități strânse, iar când vine momentul de odihnă, ele se adună în grupuri compacte, numite sugestiv „plute”. În aceste plute, fiecare vidră își caută un partener sau un membru al familiei și îl apucă de mână. Astfel, indiferent de cât de mult se mișcă apa, ele rămân împreună, protejate de riscul de a fi despărțite în somn.

Mamele au un rol cu totul aparte. Își țin puii în brațe, ca într-un leagăn plutitor, și uneori îi înfășoară în alge marine pentru un plus de stabilitate. Puiul adoarme liniștit, știind că mama e acolo, veghează, și că întreaga plută oferă un mediu sigur. Acest comportament maternal este atât de blând și grijuliu, încât a fost considerat una dintre cele mai emoționante manifestări ale dragostei în regnul animal.

În timp ce unele specii își caută adăpost pe uscat sau în vizuini, vidrele de mare trăiesc aproape întreaga viață în apă. De aceea, comportamentele lor s-au adaptat perfect la acest mediu lichid. Faptul că aleg să doarmă ținându-se de lăbuțe spune enorm despre nevoia lor de apropiere, dar și despre capacitatea remarcabilă de a coopera. Ele nu se bazează doar pe instinctul individual, ci construiesc împreună o rețea de sprijin, de parcă ar înțelege că unitatea înseamnă supraviețuire.

Este greu să nu te emoționezi privind un grup de vidre plutind pe spate, cu ochii închiși și lăbuțele unite, în mijlocul oceanului. Imaginea este nu doar grațioasă, ci profund umană în simplitatea ei. Într-o lume în care animalele sunt adesea prezentate ca fiind guvernate doar de instinct, vidrele ne arată că și solidaritatea, tandrețea și grijile mărunte pot fi trăite în tăcere, sub razele blânde ale soarelui marin.

Poate că de aceea, pentru mulți oameni, vidrele au devenit un simbol al conexiunii și al grijii reciproce. Ele ne amintesc, cu fiecare plută formată, că lumea poate fi un loc mai cald atunci când nu ne lăsăm purtați de valuri în direcții opuse, ci ne ținem strâns unii de alții – chiar și în somn.

$$$

 În China, pescarii folosesc cormorani dresați pentru a prinde pești. O sfoară subțire la gât le permite să respire, dar nu să înghită peștii mari, pe care îi aduc la barcă. După fiecare captură, păsările sunt răsplătite. Tradiția are peste 1000 de ani și se transmite din tată în fiu.

Într-un colț pitoresc al Chinei, pe râuri liniștite care se strecoară printre munți și sate vechi, o scenă desprinsă din vremuri străvechi se desfășoară în fiecare zi, aproape neschimbată de trecerea secolelor. În bărcuțe înguste din lemn, pescarii ghidează cu răbdare câteva păsări negre, cu gâturi lungi și ochi pătrunzători – sunt cormorani, partenerii lor de muncă. Împreună formează un echipaj tăcut și perfect sincronizat, într-o tehnică de pescuit care uimește prin ingeniozitate, simplitate și armonia dintre om și natură.

Această metodă tradițională de pescuit, practicată de peste 1000 de ani, presupune dresarea cormoranilor să prindă pești și să îi aducă înapoi la barcă, fără să îi mănânce. Pasărea se scufundă cu o eleganță fascinantă, dispărând complet sub apă timp de câteva zeci de secunde. Cu o precizie uimitoare, cormoranul urmărește peștele în adânc, îl capturează cu ciocul său ascuțit și revine la suprafață, înotând înapoi spre barca pescarului. Acolo, cu o obediență aproape ritualică, predă captura fără împotrivire.

Secretul acestei colaborări stă într-un mic inel sau o sfoară subțire legată lejer în jurul gâtului păsării. Aceasta nu îi afectează respirația și nici mișcarea, dar o împiedică să înghită peștii mari. Astfel, pasărea aduce prada la pescar, iar după câteva capturi, este răsplătită cu pești mai mici pe care îi poate consuma. Este un echilibru delicat între disciplină, recompensă și încredere reciprocă, construit în timp, prin dresaj și conviețuire zilnică.

În regiunile precum Guilin, Xingping sau pe râul Li, această tehnică este mai mult decât un simplu mijloc de subzistență – este un simbol al identității locale. Familii întregi au transmis acest meșteșug din tată în fiu, vreme de generații. Fiecare pescar își crește propriii cormorani încă de mici, îi învață să i se supună comenzilor vocale și să recunoască ritmul pescuitului nocturn. Între om și pasăre se formează o legătură strânsă, uneori mai profundă decât pare – un fel de limbaj mut al cooperării și respectului.

Spectacolul este și vizual o adevărată poezie: în nopțile calde, pescarii folosesc lanterne suspendate pentru a atrage peștii către barcă. Lumina tremurătoare se reflectă pe apă, iar cormoranii plonjează unul câte unul, ca niște umbre rapide. Totul se desfășoară în liniște, într-o atmosferă aproape mistică, în care natura și tradiția se întâlnesc cu eleganță.

Deși metodele moderne de pescuit au făcut ca această tehnică să devină mai mult o atracție culturală decât o sursă principală de hrană, ea nu și-a pierdut farmecul. Pescarii continuă să o practice, atât pentru a păstra vie o tradiție milenară, cât și pentru a le arăta turiștilor și tinerelor generații un mod de viață care nu implică motoare, rețele sau aparate sofisticate – doar o barcă, câteva păsări și răbdarea care se moștenește odată cu sufletul meseriei.

Într-o epocă în care totul pare grăbit, digital și fragmentat, pescuitul cu cormorani rămâne o mărturie vie a relației delicate dintre om și animal, dintre muncă și natură, dintre trecut și prezent. Este o poveste care plutește lin pe apele Chinei și care, de peste un mileniu, ne amintește că cele mai mari realizări pot veni din încredere și cooperare – chiar și între specii atât de diferite.

$$$

 

Ultima fotografie cu Mihai Eminescu realizată după clişeul lui Jean Bielig, Galaţi, 1887-1888, a fost vândută pe 6.000 de euro.

Poza cu poetul la 37 de ani a fost cumpărată în cadrul Licitaţiei de Carte, inclusiv o Colecţie de Fotografie, orga­ni­zate de Artmark. Fanii s-au grăbit să achiziționeze una dintre cele mai rare poze cu poetul care a făcut istorie.

Cu toate că prima sumă oferită a fost de 800 de euro, opera de artă a fost achiziționată cu 6.000 de euro.

În prezent, au mai rămas doar 4 poze cu Mihai Eminescu.

1-Cea din tinereţe, făcută la 20 de ani, la Praga, în 1869, de foto­graful Jan Tomás;

2-Cea extrasă din tabloul Societăţii “Junimea”, da­tând din 1878 fiind realizată de Franz Duschek la Bucureşti, în stu­dioul său;

3- Cea de a treia, realizată de Nestor Heck în studioul de la Iaşi în 1884;

4- Și ultima, cea realizată de fotograful Jean Bielig la Botoşani, în 1887, cu Eminescu în vârstă 37 de ani.