$$$

 SIR ARTHUR CONAN DOYLE

Scriitorul și medicul Sir Arthur Conan Doyle este cel mai cunoscut pentru cărțile sale despre detectivul fictiv Sherlock Holmes…

„Elementar, dragul meu Watson.”

O replică celebră extrasă din adaptarea cinematografică a uneia dintre romanele dintr-o serie despre detectivul fictiv Sherlock Holmes și asistentul său, Dr. Watson. Aceste cărți aveau să-i aducă lui Sir Arthur Conan Doyle aprecierea criticilor și aveau un impact permanent asupra genului de ficțiune polițistă.

Sir Arthur Conan Doyle a fost un scriitor prolific care a produs o operă uriașă în timpul vieții sale, acoperind o varietate de genuri, de la romane polițiste, istorie, science fiction și chiar poezie.

Deși priceperea sa literară i-a adus o mare admirație și popularitate, inițial a început o carieră de medic calificat și s-a dovedit capabil într-o varietate de domenii diferite.

Viața lui a început înEdinburgh, născut în mai 1859 într-o familie irlandeză-catolică înstărită, unul dintre cei opt copii. Mama sa avea să devină o influență importantă în viața sa, în timp ce tatăl său se lupta din păcate cu probleme psihologice și alcoolism, care au dus la moartea sa prematură.

Între timp, tânărul Arthur avea să fie trimis pentru educație la o școală pregătitoare iezuită numită Stonyhurst College din Lancashire. Avea să studieze apoi timp de un an la o altă școală iezuită din Austria pentru a-și dezvolta abilitățile de limba germană.

În 1876, Arthur a continuat studiile și a intrat la Universitatea din Edinburgh pentru a studia medicina. Pregătirea sa de medic nu i-a împiedicat să-și dezvolte și alte pasiuni, în special scrisul, pe care a continuat să-l mențină pe parcursul studiilor și chiar a produs o serie de povestiri scurte.

Prima sa publicație acceptată a fost o povestire publicată într-un jurnal din Edinburgh, intitulată „Misterul din Valea Sasassa”. Între timp, revenind în domeniul medicinei, prima sa lucrare academică a fost publicată și de British Medical Journal.

După ce și-a terminat licența în medicină și masteratul în chirurgie în 1881, Doyle a lucrat la bordul navei SS Mayumba ca chirurg de navă. Călătoria avea să-l ducă până pe coasta Africii de Vest.

După ce a terminat această călătorie, Doyle s-a întors în Anglia și și-a înființat primul cabinet medical, care, din păcate, nu s-a dovedit a fi atât de reușit pe cât sperase. Acest eșec i-a permis însă lui Doyle mai mult timp pentru scris, în timp ce aștepta ca cariera sa medicală să decoleze.

În 1885, Arthur și-a extins calificările obținând un doctorat în medicină, iar câțiva ani mai târziu a pornit într-o călătorie la Viena pentru a-și lărgi cunoștințele de oftalmologie.

Cam în această perioadă s-a căsătorit și cu Louisa Hawkins și a avut doi copii, pe nume Mary și Kingsley.

După ce a petrecut timp cu soția sa în Austria și ulterior a vizitat Veneția, Milano și Parisul, s-a întors la Londra și și-a deschis un cabinet pe strada Wimpole. Din păcate pentru Doyle, eforturile sale de a deveni oftalmolog au eșuat, însă pregătirea sa medicală avea să se dovedească curând neprețuită, deoarece s-a îndreptat către scrierea de ficțiune și a creat un personaj a cărui capacitate exactă de a identifica cele mai mici detalii prin raționament și deducție avea să devină un succes instantaneu.

Una dintre primele apariții ale îndrăgitului personaj Sherlock Holmes a fost în „Un studiu în stacojiu”, despre care se crede că a fost scris în doar trei săptămâni. După ce inițial s-a chinuit să găsească o editură, lucrarea sa a fost tipărită și ulterior a primit recenzii favorabile din partea presei. În noiembrie 1886, a fost acceptată de editura Ward Lock and Co, apărând ulterior în anul următor în Beeton's Christmas Annual din 1887.

Se spune că crearea lui Sherlock Holmes și perspicacitatea sa pentru observare și deducție au fost inspirate de profesorul universitar al lui Doyle, Joseph Bell, a cărui abordare exactă a medicinei era bine cunoscută.

Odată cu popularitatea primei publicații, o continuare a fost în curând în lucru și a apărut în februarie 1890 în revista Lippincott's Magazine. „Semnul celor patru” a fost tipărită și avea să fie urmată de mai multe povestiri scurte publicate de revista Strand.

Deși Sherlock Holmes a devenit un succes instantaneu, Doyle nu era atât de sigur de protagonist și, într-o corespondență adresată mamei sale în 1891, a vorbit despre „uciderea lui Holmes”, la care ea a răspuns: „Nu poți!”. Dorind să scrie despre alte personaje, Doyle a început să ceară mai mulți bani pentru poveștile cu Holmes, în încercarea de a descuraja editorii. Totuși, acest plan nu a avut efectul dorit, deoarece publicațiile erau dispuse să plătească sume mai mari.

Întrucât cerințele sale fiscale erau satisfăcute de editori, cererea pentru Sherlock Holmes avea să-l facă în curând pe Conan Doyle unul dintre cei mai bogați autori ai timpului său.

Cu toate acestea, până în decembrie 1893, el avea să ia decizia de a-i elimina pe Holmes și pe profesorul Moriarty din poveștile în timp ce aceștia se cufundau în moarte în „Problema finală”, pentru a se concentra pe celelalte proiecte literare ale sale.

Această decizie nu a fost însă pe placul publicului larg și, în cele din urmă, Conan Doyle a fost forțat să-l reînvie pe Sherlock Holmes în romanul din 1901 „Câinele din Baskerville”.

Povestea avea să se dovedească extrem de populară și una dintre cele mai durabile creații ale sale, deoarece continuă să fie aleasă pentru televiziune și film decenii mai târziu.

Conan Doyle nu mai scrisese despre Sherlock Holmes de la dispariția personajului său, cu opt ani în urmă. Ulterior, romanul a fost publicat în format serial pentru revista Strand și avea să deschidă calea pentru continuări ale lui Sherlock Holmes, care acum câștigase atât de mulți fani încât Conan Doyle nu a putut retrage personajul de teama unor noi reacții negative din partea publicului.

A început povestea la scurt timp după ce s-a întors din Africa de Sud, unde lucrase ca medic în Bloemfontein în timpulAl doilea război boer.

În timpul petrecut în Africa de Sud, a scris articole non-ficțiune despre perioada petrecută ca medic, o carte fiind intitulată „Marele Război Boer” și o altă lucrare mai scurtă care argumenta în favoarea a ceea ce considera el a fi justificarea războiului. Aceasta nu a fost singura lucrare non-ficțiune scrisă de Conan Doyle, deoarece acesta s-a interesat de o varietate de subiecte și a rămas activ politic în timpul vieții sale, candidând chiar de două ori în Parlament în 1900 și din nou în 1906 ca unionist liberal.

În 1902, a fost înnobilat deRegele Eduard al VII-leaca recunoaștere a eforturilor sale în Africa de Sud.

Înapoi în lumea sa literară, în anul următor a fost publicată nuvela „Aventura casei goale”, care explica presupusa moarte a lui Sherlock Holmes și a lui Moriarty. Aceasta avea să devină una dintre cele cincizeci și șase de nuvele dedicate personajului Holmes, ultima dintre ele fiind publicată în 1927.

În timp ce Doyle a rămas preocupat de cel mai popular protagonist al său, propriile sale interese pentru non-ficțiune aveau să fie explorate într-o varietate de texte. După ce a relatat despre evenimentele din Africa de Sud, a scris în favoarea campaniei de reformare a Statului Liber Congo, care a subliniat atrocitățile belgiene comise în timpul domniei lui Leopold al II-lea. Cartea sa pe această temă a fost publicată în 1909, intitulată „Crima din Congo”.

Mai mult, interesele lui Conan Doyle s-au extins și la sistemul judiciar, ceea ce a dus la implicarea sa în două cazuri penale, unul referitor la un avocat pe jumătate indian pe nume George Edalji și altul la un evreu german pe nume Oscar Slater. Implicarea sa în ambele cazuri avea să ducă la exonerarea ambilor bărbați pentru infracțiunile acuzate.

Între timp, Arthur Conan Doyle avea să sufere o tragedie mai aproape de casă, când soția sa, Louisa, a murit de tuberculoză. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Jean Leckie, pe care o cunoștea de ceva vreme, și au avut împreună trei copii.

Conan Doyle a continuat să producă o bogăție de literatură de-a lungul vieții sale, acoperind o gamă largă de genuri. A acumulat un volum de opere non-ficțiune, de la romane semi-autobiografice precum „Firma din Girldestone” până la ficțiunea istorică „Compania Albă”, care prezintă cavalerismul medieval.

Deși Doyle a ajuns să fie identificat cu cel mai faimos personaj al său, Sherlock Holmes, propriile sale pasiuni și convingeri ample aveau să se regăsească în opera sa și să contribuie la înțelegerea noastră asupra acestui polimat complex.

Un astfel de subiect cu care a devenit foarte strâns asociat a fost supranaturalul. Oarecum contradictoriu cu calculele logice ale lui Holmes, interesele sale paranormale aveau să-l însoțească o mare parte din viață, în timp ce dobândea alinare și înțelegere din sistemele de credințe spirituale. Într-atât încât, în ultimii ani ai vieții sale, s-a angajat în muncă misionară spirituală care l-a dus până în Australia și Noua Zeelandă. Până în 1926, contribuise la fondarea Templului Spiritist din Camden, Londra.

După ce a găsit alinare și sens în munca sa spiritualistă și a finalizat un portofoliu de literatură care a rezistat testului timpului, Sir Arthur Conan Doyle a decedat în iulie 1930 în urma unui atac de cord.

În timpul vieții sale, a produs un catalog extins de literatură, demonstrându-se expert în multe genuri, în timp ce „detectivul său consultant”, Sherlock Holmes, i-a adus aprecierea criticilor și recunoașterea la nivel mondial.

Sherlock Holmes a devenit unul dintre personajele definitorii ale romanelor polițiste și este la fel de popular acum ca atunci când a apărut pentru prima dată.

Arthur Conan Doyle s-a dovedit capabil nu doar ca doctor, figură publică, jurnalist și autor, ci și ca observator al psihicului uman, capabil să creeze personaje care să intrige cititorii și să continue să fie prețuite în anii următori.

$$$

 SIR ARTHUR CONAN DOYLE

Scriitorul și medicul Sir Arthur Conan Doyle este cel mai cunoscut pentru cărțile sale despre detectivul fictiv Sherlock Holmes…

„Elementar, dragul meu Watson.”

O replică celebră extrasă din adaptarea cinematografică a uneia dintre romanele dintr-o serie despre detectivul fictiv Sherlock Holmes și asistentul său, Dr. Watson. Aceste cărți aveau să-i aducă lui Sir Arthur Conan Doyle aprecierea criticilor și aveau un impact permanent asupra genului de ficțiune polițistă.

Sir Arthur Conan Doyle a fost un scriitor prolific care a produs o operă uriașă în timpul vieții sale, acoperind o varietate de genuri, de la romane polițiste, istorie, science fiction și chiar poezie.

Deși priceperea sa literară i-a adus o mare admirație și popularitate, inițial a început o carieră de medic calificat și s-a dovedit capabil într-o varietate de domenii diferite.

Viața lui a început înEdinburgh, născut în mai 1859 într-o familie irlandeză-catolică înstărită, unul dintre cei opt copii. Mama sa avea să devină o influență importantă în viața sa, în timp ce tatăl său se lupta din păcate cu probleme psihologice și alcoolism, care au dus la moartea sa prematură.

Între timp, tânărul Arthur avea să fie trimis pentru educație la o școală pregătitoare iezuită numită Stonyhurst College din Lancashire. Avea să studieze apoi timp de un an la o altă școală iezuită din Austria pentru a-și dezvolta abilitățile de limba germană.

În 1876, Arthur a continuat studiile și a intrat la Universitatea din Edinburgh pentru a studia medicina. Pregătirea sa de medic nu i-a împiedicat să-și dezvolte și alte pasiuni, în special scrisul, pe care a continuat să-l mențină pe parcursul studiilor și chiar a produs o serie de povestiri scurte.

Prima sa publicație acceptată a fost o povestire publicată într-un jurnal din Edinburgh, intitulată „Misterul din Valea Sasassa”. Între timp, revenind în domeniul medicinei, prima sa lucrare academică a fost publicată și de British Medical Journal.

După ce și-a terminat licența în medicină și masteratul în chirurgie în 1881, Doyle a lucrat la bordul navei SS Mayumba ca chirurg de navă. Călătoria avea să-l ducă până pe coasta Africii de Vest.

După ce a terminat această călătorie, Doyle s-a întors în Anglia și și-a înființat primul cabinet medical, care, din păcate, nu s-a dovedit a fi atât de reușit pe cât sperase. Acest eșec i-a permis însă lui Doyle mai mult timp pentru scris, în timp ce aștepta ca cariera sa medicală să decoleze.

În 1885, Arthur și-a extins calificările obținând un doctorat în medicină, iar câțiva ani mai târziu a pornit într-o călătorie la Viena pentru a-și lărgi cunoștințele de oftalmologie.

Cam în această perioadă s-a căsătorit și cu Louisa Hawkins și a avut doi copii, pe nume Mary și Kingsley.

După ce a petrecut timp cu soția sa în Austria și ulterior a vizitat Veneția, Milano și Parisul, s-a întors la Londra și și-a deschis un cabinet pe strada Wimpole. Din păcate pentru Doyle, eforturile sale de a deveni oftalmolog au eșuat, însă pregătirea sa medicală avea să se dovedească curând neprețuită, deoarece s-a îndreptat către scrierea de ficțiune și a creat un personaj a cărui capacitate exactă de a identifica cele mai mici detalii prin raționament și deducție avea să devină un succes instantaneu.

Una dintre primele apariții ale îndrăgitului personaj Sherlock Holmes a fost în „Un studiu în stacojiu”, despre care se crede că a fost scris în doar trei săptămâni. După ce inițial s-a chinuit să găsească o editură, lucrarea sa a fost tipărită și ulterior a primit recenzii favorabile din partea presei. În noiembrie 1886, a fost acceptată de editura Ward Lock and Co, apărând ulterior în anul următor în Beeton's Christmas Annual din 1887.

Se spune că crearea lui Sherlock Holmes și perspicacitatea sa pentru observare și deducție au fost inspirate de profesorul universitar al lui Doyle, Joseph Bell, a cărui abordare exactă a medicinei era bine cunoscută.

Odată cu popularitatea primei publicații, o continuare a fost în curând în lucru și a apărut în februarie 1890 în revista Lippincott's Magazine. „Semnul celor patru” a fost tipărită și avea să fie urmată de mai multe povestiri scurte publicate de revista Strand.

Deși Sherlock Holmes a devenit un succes instantaneu, Doyle nu era atât de sigur de protagonist și, într-o corespondență adresată mamei sale în 1891, a vorbit despre „uciderea lui Holmes”, la care ea a răspuns: „Nu poți!”. Dorind să scrie despre alte personaje, Doyle a început să ceară mai mulți bani pentru poveștile cu Holmes, în încercarea de a descuraja editorii. Totuși, acest plan nu a avut efectul dorit, deoarece publicațiile erau dispuse să plătească sume mai mari.

Întrucât cerințele sale fiscale erau satisfăcute de editori, cererea pentru Sherlock Holmes avea să-l facă în curând pe Conan Doyle unul dintre cei mai bogați autori ai timpului său.

Cu toate acestea, până în decembrie 1893, el avea să ia decizia de a-i elimina pe Holmes și pe profesorul Moriarty din poveștile în timp ce aceștia se cufundau în moarte în „Problema finală”, pentru a se concentra pe celelalte proiecte literare ale sale.

Această decizie nu a fost însă pe placul publicului larg și, în cele din urmă, Conan Doyle a fost forțat să-l reînvie pe Sherlock Holmes în romanul din 1901 „Câinele din Baskerville”.

Povestea avea să se dovedească extrem de populară și una dintre cele mai durabile creații ale sale, deoarece continuă să fie aleasă pentru televiziune și film decenii mai târziu.

Conan Doyle nu mai scrisese despre Sherlock Holmes de la dispariția personajului său, cu opt ani în urmă. Ulterior, romanul a fost publicat în format serial pentru revista Strand și avea să deschidă calea pentru continuări ale lui Sherlock Holmes, care acum câștigase atât de mulți fani încât Conan Doyle nu a putut retrage personajul de teama unor noi reacții negative din partea publicului.

A început povestea la scurt timp după ce s-a întors din Africa de Sud, unde lucrase ca medic în Bloemfontein în timpulAl doilea război boer.

În timpul petrecut în Africa de Sud, a scris articole non-ficțiune despre perioada petrecută ca medic, o carte fiind intitulată „Marele Război Boer” și o altă lucrare mai scurtă care argumenta în favoarea a ceea ce considera el a fi justificarea războiului. Aceasta nu a fost singura lucrare non-ficțiune scrisă de Conan Doyle, deoarece acesta s-a interesat de o varietate de subiecte și a rămas activ politic în timpul vieții sale, candidând chiar de două ori în Parlament în 1900 și din nou în 1906 ca unionist liberal.

În 1902, a fost înnobilat deRegele Eduard al VII-leaca recunoaștere a eforturilor sale în Africa de Sud.

Înapoi în lumea sa literară, în anul următor a fost publicată nuvela „Aventura casei goale”, care explica presupusa moarte a lui Sherlock Holmes și a lui Moriarty. Aceasta avea să devină una dintre cele cincizeci și șase de nuvele dedicate personajului Holmes, ultima dintre ele fiind publicată în 1927.

În timp ce Doyle a rămas preocupat de cel mai popular protagonist al său, propriile sale interese pentru non-ficțiune aveau să fie explorate într-o varietate de texte. După ce a relatat despre evenimentele din Africa de Sud, a scris în favoarea campaniei de reformare a Statului Liber Congo, care a subliniat atrocitățile belgiene comise în timpul domniei lui Leopold al II-lea. Cartea sa pe această temă a fost publicată în 1909, intitulată „Crima din Congo”.

Mai mult, interesele lui Conan Doyle s-au extins și la sistemul judiciar, ceea ce a dus la implicarea sa în două cazuri penale, unul referitor la un avocat pe jumătate indian pe nume George Edalji și altul la un evreu german pe nume Oscar Slater. Implicarea sa în ambele cazuri avea să ducă la exonerarea ambilor bărbați pentru infracțiunile acuzate.

Între timp, Arthur Conan Doyle avea să sufere o tragedie mai aproape de casă, când soția sa, Louisa, a murit de tuberculoză. Un an mai târziu s-a căsătorit cu Jean Leckie, pe care o cunoștea de ceva vreme, și au avut împreună trei copii.

Conan Doyle a continuat să producă o bogăție de literatură de-a lungul vieții sale, acoperind o gamă largă de genuri. A acumulat un volum de opere non-ficțiune, de la romane semi-autobiografice precum „Firma din Girldestone” până la ficțiunea istorică „Compania Albă”, care prezintă cavalerismul medieval.

Deși Doyle a ajuns să fie identificat cu cel mai faimos personaj al său, Sherlock Holmes, propriile sale pasiuni și convingeri ample aveau să se regăsească în opera sa și să contribuie la înțelegerea noastră asupra acestui polimat complex.

Un astfel de subiect cu care a devenit foarte strâns asociat a fost supranaturalul. Oarecum contradictoriu cu calculele logice ale lui Holmes, interesele sale paranormale aveau să-l însoțească o mare parte din viață, în timp ce dobândea alinare și înțelegere din sistemele de credințe spirituale. Într-atât încât, în ultimii ani ai vieții sale, s-a angajat în muncă misionară spirituală care l-a dus până în Australia și Noua Zeelandă. Până în 1926, contribuise la fondarea Templului Spiritist din Camden, Londra.

După ce a găsit alinare și sens în munca sa spiritualistă și a finalizat un portofoliu de literatură care a rezistat testului timpului, Sir Arthur Conan Doyle a decedat în iulie 1930 în urma unui atac de cord.

În timpul vieții sale, a produs un catalog extins de literatură, demonstrându-se expert în multe genuri, în timp ce „detectivul său consultant”, Sherlock Holmes, i-a adus aprecierea criticilor și recunoașterea la nivel mondial.

Sherlock Holmes a devenit unul dintre personajele definitorii ale romanelor polițiste și este la fel de popular acum ca atunci când a apărut pentru prima dată.

Arthur Conan Doyle s-a dovedit capabil nu doar ca doctor, figură publică, jurnalist și autor, ci și ca observator al psihicului uman, capabil să creeze personaje care să intrige cititorii și să continue să fie prețuite în anii următori.

$$$

 AVESTA

Cărțile sacre ale parșilor, sau zoroastrienilor, și principala sursă a cunoștințelor noastre privind viața religioasă și spirituală a perșilor antici . Această colecție de scrieri ocupă același loc în literatura Iranului ( Persia antică ) pe care Vedele îl ocupă în India . Denumirea Zend-Avesta, care este adesea folosită pentru a desemna codul sacru, nu este strict corectă. Își datorează originea unei inversiuni greșite a denumirii pahlavi Avistak u Zand , un termen care probabil înseamnă „Text și comentariu”; căci cuvântul Zand (în Avesta însăși, Zainti ) semnifică „explicație” și chiar și în Avesta este aplicat materiei exegetice din text. Este folosit în mod similar de către preoții parși pentru a desemna versiunea și comentariul pahlavi, dar nu și scripturile originale. Nu este absolut sigur dacă termenul Avistak , care este forma pahlavi a cuvântului Avesta , are sensul de „text”, „lege”. Unii cercetători îl interpretează ca „înțelepciune”, „cunoaștere”.

Se știau puține lucruri despre religia și obiceiurile Persiei antice înainte ca Avesta să fie adusă în Europa în secolul al XVIII-lea. Din aluziile scriitorilor greci și romani, precum Herodot, Plutarh, Pliniu și alții, se presupunea de mult timp că exista un astfel de corp de scripturi. Aluzii împrăștiate la scriitorii arabi și siriaci au întărit această convingere. Dar informațiile care puteau fi extrase din aceste referințe erau vagi și puține. Primul savant care a făcut cunoscute Europei limba și conținutul cărților sacre ale parșilor a fost un tânăr francez , Anquetil du Perron, care în 1754 a mers în India chiar în acest scop. Entuziasmul și perseverența sa au depășit numeroasele obstacole pe care le-a întâlnit în călătoria sa spre Hindustan și dificultățile pe care le-a întâmpinat în timpul șederii sale în Surat. Succesul i- a încununat în cele din urmă eforturile, iar la întoarcerea sa în 1771 a reușit să ofere lumii prima traducere a Avestei. Din momentul publicării sale a apărut o controversă aprinsă cu privire la autenticitatea lucrării. Unii cercetători, precum Sir William Jones, au declarat că era o falsificare stângace a preoților parsi moderni , iar chestiunea a fost disputată timp de o jumătate de secol, până când progresul realizat în studiul sanscritei și al filologiei comparate a decis problema și a justificat autenticitatea scripturilor și valoarea operei lui Anquetil, deși traducerea sa, ca primă încercare, a fost în mod inevitabil imperfectă în multe privințe.

Conținut și diviziuni

Inițial, scripturile sacre ale parșilor aveau o întindere mult mai mare decât ar părea din Avesta în forma în care o deținem acum. De fapt, doar o porțiune relativ mică din original a fost păstrată, și aceasta este culesă din mai multe manuscrise , deoarece niciun codex nu conține toate textele cunoscute acum. Prin urmare, în forma sa actuală, Avesta este o compilație din diverse surse, iar diferitele sale părți datează din perioade diferite și variază foarte mult ca și caracter. Tradiția ne spune că scripturile zoroastriene constau inițial din douăzeci și una de nasks (cărți), dar doar una dintre acestea, Vendidad , a fost complet păstrată. Pierderea cărților sacre este atribuită de adepții lui Zoroastru invaziei lui Alexandru „blestematul Iskandar”, așa cum îl numesc ei, care a ars biblioteca palatului de la Persepolis, distrugând astfel o copie arhetip a textului și a aruncat-o pe cealaltă în râul de lângă Samarkand, conform afirmației din înregistrările pahlavi (Dinkard, cartea a III-a, Vest, „Cărțile sacre ale Orientului”, XXXVII, pp. xxx, xxxi și Shatroiha-i Airan , 2-5). Timp de aproape cinci sute de ani după invazia macedoneană, scripturile parse au rămas într-o stare dispersată, o mare parte fiind păstrată doar prin memorie, până la marele zoroastrian sub dinastia sassaniană (226-651 d.Hr.), când textele au fost din nou colectate, codificate, traduse în pahlavi și interpretate. Un început în această direcție fusese deja făcut sub ultimul dintre regii parți, dar marea redactare finală a avut loc în epoca sassaniană, sub Shahpuhar al II-lea (309-379). Avesta noastră actuală este în esență opera acestei redactări, deși secțiuni importante ale textului s-au pierdut de atunci, mai ales după ce arabii au cucerit Persia . Această cucerire (637-651) a fost fatală religiei iraniene și a cauzat înlocuirea zoroastrismului de către musulmanism și a Avestei de către Coran . După cum am menționat deja, mari porțiuni din scripturi au dispărut complet de atunci; din cele douăzeci și unu de nask-uri originale, doar al nouăsprezecelea (Verdidad) a supraviețuit. Porțiuni din alte nask-uri sunt păstrate, intercalate ici și colo printre Yasna și Vispered , sau au ajuns la noi ca fragmente flatate în operele pahlavi, sau au fost traduse în pahlavi, cum ar fi Bundahishn (Cartea Creației) și Shayast-la-Shayast (Tratat despre legitim și ilegal). În acest fel, putem compensa unele dintre pierderile noastre din vechile scripturi - s-a spus însă suficient pentru a explica lipsa de coerență observabilă în anumite părți ale codului avestan.

Avesta, așa cum o cunoaștem astăzi, este de obicei împărțită în cinci secțiuni, referitoare la ritual, imnuri de laudă, liturghie și lege . Aceste secțiuni:

-Yasna , inclusiv Gathas , sau imnurile ;

-Visperat ;

-Iașți ;

-texte minore, cum ar fi Nyaishes ( rugăciuni preferate folosite zilnic de parsei) și

-Vânzare .

Pe lângă acestea, există câteva fragmente independente păstrate în cărțile Pahlavi ( Hadhokt Nask etc.). Diviziunile principale, luate împreună, se împart din nou în două grupuri, una liturgică cuprinzând Vendidad, Vispered și Yasna, sau Avesta propriu-zisă, cealaltă generală, numită Khorda Avesta (Avesta prescurtată) și cuprinzând textele minore și Yashts. În continuare va fi oferită o scurtă caracterizare a celor cinci diviziuni.

(1) Yasna (skt. yajna ), „sacrificiu”, „închinare”, principalele porțiuni liturgice ale canonului sacru. Aceasta constă în principal din rugăciuni și imnuri folosite în ritual și este împărțită în șaptezeci și două de ha sau haiti (capitole), simbolizate de cele șaptezeci și două de fire ale kushti , sau brâului sacru cu care tânărul zoroastrian este învestit la primirea sa în Biserică . Treimea din mijloc a Yasnei (Ys., 28-53), însă, nu este direct legată de ritual, ci conține Gathas, psalmii sfinți, cântece care au păstrat spusele metrice ale lui Zoroastru însuși, așa cum sunt folosite în predicile sale . Aceasta este cea mai veche porțiune a Avestei și descinde direct de la profet și de la discipolii săi. Aceste cântece au o structură metrică și sunt compuse în așa-numitul dialect Gatha, o formă de limbaj mai arhaică decât cea folosită în restul Avestei. Există șaptesprezece imnuri , grupate în cinci diviziuni, fiecare grup luându-și numele de la cuvintele de deschidere; astfel, Ahunavaiti , Ushtavaiti etc. Inserată în mijlocul Gathas este Yasna Haptanghaiti (Yasna cu șapte capitole), constând din rugăciuni și imnuri în onoarea Zeității Supreme , Ahura Mazda , Îngerilor , Focului, Apei și Pământului. Această selecție prezintă, de asemenea, un tip de limbaj mai arhaic și se află alături de Gathas ca vechime. Structura sa, deși transmisă în proză, este posibil să fi fost odată metrică.

(2) Vispered ( vispe ratavo , „toți domnii”) este de fapt o liturghie scurtă, foarte asemănătoare ca stil și formă cu Yasna, pe care o completează într-o formă mai scurtă. Își datorează numele faptului că conține invocații către „toți domnii”.

(3) Yasht-urile ( yeshti , „venerare prin laudă”), care sunt douăzeci și unu, sunt imnuri în onoarea diferitelor divinități. Aceste imnuri au în cea mai mare parte o structură metrică și prezintă un merit poetic considerabil în anumite cazuri, ceea ce nu este comun în Avesta. Ele prezintă un interes istoric deosebit datorită privirilor pe care ni le oferă asupra marelui material mitologic și legendar din folclorul Iranului antic, folosit atât de eficient de Firdausi în marea sa epopee a regilor persani, „Shah Namah”. Printre divinitățile cărora le sunt dedicate yasht-uri speciale le găsim pe Ardvi Sura, zeița apelor; Tishtrya, steaua Sirius; Mithra , divinitatea luminii și a adevărului ; Fravashis, sau sufletele dispărute ale celor drepți, Verethragna, geniul Victoriei și Kavaya Hvarenah, „gloria regală”, lumina divină care iluminează vechii regi ai Iranului .

(4) A patra diviziune (texte minore) cuprinde rugăciuni scurte , precum cele cinci Nyaishe (către Soare, Lună, Mithra , Apă și Foc), Gahs , Siruzas și Afringans (binecuvântări). Aceste selecții formează un manual de devoțiune zilnică.

(5) A cincea diviziune, Vendidad (din vi daeva data , „lege împotriva demonilor ”), este codul de legi religioase al zoroastrismului și cuprinde douăzeci și două de fargard-uri (capitole). Începe cu o relatare a Creației în care Ormuzd , zeul, este zădărnicit de Ahriman , diavolul ; apoi descrie apariția unei ierni distructive, un fel de potop iranian. Restul cărții este dedicat în mare parte unor prescripții elaborate cu privire la purificarea ceremonială, în special curățarea de pângărirea survenită prin contactul cu morții, și unei liste de penitențe speciale impuse ca mijloc de ispășire pentru impuritate. Vendidad este un cod ecleziastic , nu un manual liturgic . Diferitele sale părți variază foarte mult ca și caracter și vechime. Unele părți pot avea origini relativ recente, deși cea mai mare parte este foarte veche.

Avesta nu reprezintă întreaga scriptură sacră a parșilor. Este completată de o vastă literatură pahlavi, constând parțial din traduceri din canonul sacru și parțial din materiale originale. Cele mai notabile lucrări pahlavi care aparțin aici sunt Dinkard (Faptele Religiei), datând din secolul al IX-lea al erei creștine ; Bundahishn , „Creația Originală”, terminată în secolul al XI-lea sau al XII-lea al erei creștine , dar care conține materiale la fel de vechi ca Avesta însăși, fiind parțial o versiune a unuia dintre nask-urile originale; Mainog-i-Khirad (Spiritul Înțelepciunii), o conferință religioasă pe teme de credință , și Arda Viraf Namak , un fel de „Divina Commedia” zoroastriană, care este deosebit de importantă datorită relatării ideilor persane referitoare la viața viitoare. Există, de asemenea, o literatură zoroastriană ulterioară în persana modernă, cuprinzând lucrări precum Zartushtnamah (Cartea lui Zoroastru), Sad-dar (Sute de Uși sau Capitole), Rivayats (tratate tradiționale).

Limbă

Limba Avestei este cel mai bine desemnată pur și simplu ca Avestan, nu ca Zend, din motivele expuse la începutul acestui articol. Nici termenul „bactriană veche” nu este potrivit, deoarece nu este în niciun caz dovedit că limba Avestei era vorbită în Bactria antică. Limba avestă este o limbă indo-germanică și aparține mai precis grupului iranian, ceilalți membri fiind persana veche din inscripțiile cuneiforme, Pahlavi și Pazend (sau iraniană medie), și dialectele ulterioare, persana nouă, kurda, afgana etc. Limba avestă este foarte strâns legată de sanscrită; de fapt, putem transpune orice cuvânt dintr-o limbă în alta prin aplicarea unor legi fonetice speciale . Scrierea folosită în textele aveste, așa cum cinci dintre ele au, nu este la fel de veche ca limba în sine, ci datează din perioada sassaniană. Se citește de la dreapta la stânga și poate fi urmărită în cele din urmă până la o sursă semitică . Nu se știe în ce scriere a fost înregistrată Avesta originală.

Zoroastru

Nu se mai poate pune la îndoială faptul că Zoroastru a fost un personaj istoric real. Încercările unor cercetători de a-l reprezenta ca o ființă mitică au eșuat, chiar dacă multe dintre lucrurile relatate despre viața sa sunt legendare, cum ar fi în cazul lui Buddha . Bărbatul Zoroastru apare în textele originale ca Zarathushtra , de unde Zoroastru , forma noastră actuală a numelui profetului , derivă prin greacă și latină. Avesta scrie întotdeauna Zarathushtra ; Pahlavi are Zartusht ; persana modernă, Zardusht . Care este semnificația numelui nu poate fi afirmată cu certitudine. Tot ce știm este că numele este un compus și că al doilea element, ushtra, înseamnă „cămilă”, prima parte a fost redată în moduri diverse ca „bătrân”, „vioi”, „auriu”, „arat” etc. Au existat multe discuții cu privire la data la care a trăit profetul . Data tradițională din cărțile Pahlavi plasează epoca sa între prima jumătate a secolului al VII-lea și secolul al VI-lea î.Hr. sau, mai precis, 660-583 î.Hr.; Însă mulți cercetători îl atribuie unui secol, sau chiar a câtorva secole, mai devreme. Există multă incertitudine cu privire la locul său de naștere și la detaliile vieții sale. Fără îndoială, s-a născut în Iranul de Vest. Din Iranul de Vest, mai precis din Azerbaidjan (antica Atropatene), se pare că s-a mutat în Ragha (Rai) în Media, și chiar misiunea sa nu a avut succes în acea regiune; s-a îndreptat spre est, în Bactria. Acolo, un anumit rege pe nume Vishtaspa s-a convertit la crezul său, iar patronajul generos al acestui puternic apărător al credinței a făcut ca noua religie să prindă curând o bază solidă. Probabil că credința a fost dusă din Bactria în Media, de unde s-a răspândit în Persia și a fost acceptată, după toate probabilitățile, de marii regi ahemeni. În cazul lui Cirus, există unele îndoieli dacă acesta era adept al legii zoroastriene, dar Darius era un venerator pronunțat al lui Mazda și, prin urmare, probabil, un adevărat zoroastrian, deoarece știm că ultimii regi ai dinastiei ahemeniene au fost adepți autentici ai religiei. Dacă tradiția poate fi crezută, Zoroastru și-a început slujirea la vârsta de treizeci de ani, l-a convertit pe regele Vishtaspa la vârsta de patruzeci și doi de ani și a fost ucis la vârsta de șaptezeci și șapte de ani, când turanienii au luat cu asalt Balkh. Această relatare a morții profetului este dată, cel puțin, de Firdausi.

Sub regii liniei ahemenide, religia fondată de Zoroastru a devenit una dintre marile religii ale Orientului antic. Dar a împărtășit soarta monarhiei persane, a fost spulberată, deși nu răsturnată, de cucerirea lui Alexandru și, în consecință, a căzut în neglijență sub dinastiile seleucide și parțe. Odată cu urcarea pe tron a dinastiei sassanice, a cunoscut o mare renaștere. Regii casei lui Sassan erau credincioși zeloși și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a răspândi credința ca un crez național, astfel încât prosperitatea sa a ajuns din nou la apogeu. Mișcările sectare, desigur, nu au lipsit. Erezia lui Mazdak a pus în pericol pentru o clipă uniunea Bisericii și Statului Zoroastrian , iar maniheismul , acea amenințare a ortodoxiei creștine timpurii , a amenințat și ascensiunea credinței naționale iraniene , care era de fapt părintele său. Aceste pericole, însă, au fost doar temporare și de o importanță minoră în comparație cu cucerirea arabă , care a urmat în secolul al VII-lea (651) și a dat lovitura fatală de la care zoroastrismul nu și-a mai revenit niciodată. Victorioșii adepți ai lui Mahomed și-au continuat campania de prozelitism cu o vigoare neobosită. Puținii zoroastrieni care au rămas cu tărie în credința lor au fost asupriți și persecutați . Unii au rămas și au fost împrăștiați în țara lor natală; dar majoritatea s-au refugiat în India , unde descendenții lor, parseii, se găsesc chiar și în zilele noastre. Aproximativ 10.000 sunt răspândiți ici și colo în Persia , în principal la Yazd și Kirman, dar majoritatea zoroastrienilor, peste 90.000 de suflete , constituie o comunitate prosperă în India , în principal la Bombay .

$$$

 ALEXANDRU CANDIANO-POPESCU

Secolul al XIX-lea, cunoscut în Europa drept „secolul naţionalităţilor”, a reprezentat şi pentru poporul român o perioadă de efervescenţă socială, politică, economică şi culturală. Prima jumătate a secolului o putem caracteriza ca fiind una plină de realizări în care elitele poporului român au depus eforturi mari pentru emanciparea ţăranilor, pentru scoaterea ţărilor române de sub jugul imperiilor ţarist, austriac şi turc, pentru reafirmarea identităţii naţionale şi nu în ultimul rând pentru întregirea neamului, dorinţă ce se putea citi pe buzele tuturor dar şi în programele revoluţionare de la 1848.

România la jumătatea secolului al XIX-lea

Din fericire, spre deosebire de alte momente hotărâtoare din istoria neamului nostru, bărbaţii politici de pe scena politică românească din a doua jumatate a secolului au încercat să ducă mai departe lupta începută de Tudor Vladimirescu, Avram Iancu şi alţii. După realizarea unirii Principatelor prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5-24 ianuarie 1859 şi aducerea prinţului străin Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, două dintre cele mai importante desiderate naţionale, în Principatele Române se creaza un climat de stabilitate ce se dovedeşşte a fi benefic dezvoltării. Cu toate acestea cele două principate unite se aflau la început de drum si lunga era calea până la atingerea scopului propus:crearea unui stat puternic şi prosper în sud-estul Europei.

În timpul domniei lui Carol I apare ceea ce numim astăzi clasă politică. Apar partide politice, apar ideologii, se dezvoltă noţiunile de putere si opoziţie, au loc alegeri electorale, se largeşte votul cenzitar şi întreaga societate devine activă din punct de vedere politic. Grupări politice existau deja în spaţiul românesc dar primul partid înfiinţat, cel liberal, va apare abia în 1875, în 1881 reuşind şi conservatorii, principalii adversari ai liberalilor, să se uneasca sub umbrela unui sigur partid, numit Partidul Conservator. Cu toate acestea lipsurile sunt multe, politicienii lipsiţi de experientă şi dornici să fie mereu la guvernare, se află tot timpul întru-un conflict ce face ca activitatea guvernului să fie deseori concentrata doar pe lupta politică şi nu pe administrarea ţării, numeroşi oameni politici lipsiţi de scrupule fac naveta dintr-un partid în altul, dornici de a se afla mereu în tabăra mai puternică, luptele în spatele cortinei se duc cu nemiluita, trădarile apar la tot pasul şi mica ţară aparută în sud-estul Europei dădea semne că se va afla mereu sub umbra uneltirilor şi a aranjamentelor de tot felul.

Pentru a întelege mai bine atmosfera ce domnea în Principatele Române până la Războiul de Independenţă, vă propun să cunoaştem un personaj care reprezintă întruchiparea perfectă a tinerei, entuziastei dar şi bulversatei clase noastre politice aflate tot timpul într-o profundă transformare.

Cel care a ţinut întotdeauna pasul cu schimbările survenite, cu înclinarea balanţei de putere şi cu avântul ce îl luase ţara noastră a fost, fără doar şi poate, Alexandru Candiano-Popescu, figură legendară a acelei epoci, omul care întotdeauna era pregătit să se agaţe de putere şi să sară în barca potrivită pentru a merge mai departe împreuna cu valul ce aducea printre aletele şi apariţia României moderne. Capabil de sforţări remarcabile dar şi de eşecuri lamentabile, obişnuit cu schimbările radicale, el reprezintă întruchiparea perfectă a clasei politice românesti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe scurt, acesta poate fi caracterizat ca fiind inteligent, şiret, aventurier, ambiţios, oportunist, urmăritor al ţelurilor înalte, lipsit de scrupule în atingerea acestora şi demagog.

Viaţa tumultoasă, activitatea militară şi implicaţiile politice ale lui Cadiano-Popescu

Alexandru Candiano-Popescu se naste la 27 ianuarie 1841 în Bucureşti, fiind fiul lui Dumitru Popescu, care avea să moară încă de când Candiano era mic şi al Zincuţei Urziceanu, nepoată a domnitorului Alexandru Ghica. Primii ani din şcoala îi face la Ploieşti, remarcându-se atât prin inteligenţă, cât şi prin zburdălnicii. În anul 1854, pe când armata austriacă se mai afla în Principate datorită Razboiului Crimeii (1853-1855), prin ajutorul căpitanului Alexandru Solomon a fost admis la Şcoala Militară cu a doua medie dintre cei înscrişi, astfel la numai 18 ani şi jumatate i se acorda gradul de sublocotenent. Studiile şi le va continua mai târziu în Italia la Neapole unde va obtine diploma de doctor în drept în anul 1874.

Prima acţiune importantă la care ia parte este răsturnarea domnitorului unirii, de a cărui simpatie se bucura de altfel, în noaptea de 11/12 februarie 1866, pe când avea numai 25 de ani. Simţind că zilele lui Alexandru Ioan Cuza sunt numărate şi sperând la o funcţie importantă drept răspalată pentru trădarea făcută, după spusele lui, în numele patriotismului “am intrat în conspiraţie împins de cea mai desăvarşită dezinteresare şi împlinind cea mai grozavă jertfă pe care un om poate să o împlinească…Câte nopţi nu am dormit! Ce chin, ce luptă înverşunată s-a petrecut în mine. Trebuia să hotărăsc. Am ales ţara”.În felul acesta dovedeşte câtă dorinţă avea să urce în ierarhia profesională fiind lipsit de orice scrupule, tradând pe cel care, nu cu mult timp în urma, îl considera principalul actor al emancipării Principatelor.

Din mobiluri patriotice, dar şi din dorinţa de a ieşi în evidenţă, prin intermediul ziarului său Perseverenţaîncepe să propage în opinia publică ideea unirii României cu Transilvania. Pentru aceasta elaborează un plan. Şi, cum deja ne-a obisnuit acest personaj, dacă ideea este demnă de toate laudele, planul este cel putin hilar, el dorind să cucerească Transilvania cu 50 de pusti pe care le avea ascunse într-un depozit din Sinaia. În acest scop el întreprinde o călătorie peste munţi, se întâlneşte cu revoluţionarii paşoptişti Simion Barnuţiu, Simion Balint şi Avram Iancu. El va fi arestat la Arad ca agitator daco-român.

În 1869 va fi din nou arestat, de această dată în ţară, pentru delicte de presă.     

Cea mai importantă acţiune politică la care ia parte este încercarea de rasturnare a dinsatiei, ce a avut loc la 8 august 1870. Liberalii radicali, desi au susţinut şi au avut un rol important în aducerea dinastiei de Hohenzollern la conducerea ţării, nemulţumiti de faptul că nu li se acorda conducerea guvernului de către principe au hotărât în secret răsturnarea acestuia şi abdicarea lui. Cei mai importanţi actori ai acestui scenariu erau de altfel liderii liberlilor Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi Eugeniu Carada. Simţind puterea liberalilor, momentul oportun să iasă din nou în evidenţă şi să câştige simpatie în rândul celor care, probabil vor cârmui ţara, Alexandru Cadiano-Popescu decide din nou să ia parte la o acţiune importantă pentru soarta statului român. Factorii de decizie ai acestei mişcări hotărâse ca răscoala să înceapă concomitent în mai multe oraşe ale ţării Craiova, Focşani, Brăila, Ploieşti, Bucureşti dar şi în tabăra militară de la Furceni cu ai cărei militari se dorea cucerirea efectivă a puterii. Numai că, de aceasta dată, nu a mai mers totul la fel de bine ca în cazul lui Cuza din 1866, militarii nu au mai vrut să ia parte la lovitura de stat fiind nehotărâţi, în special din cauza succesului germanilor în războiul cu Franţa lui Napoleon al III-lea.

Pentru Alexandru Candiano-Popescu mai marii liberali, cunoscând ambiţia acestuia pentru reusită, au decis să-i acorde conducerea revoltei din oraşul Ploieşti, planul iniţial fiind să scoale populaţia împotriva domnitorului străin, să atragă garnizoana militară din oras de partea sa şi să plece într-un marş asupra capitalei. Datorită schimbării de poziţie a conspiratorilor din armată, în ultimul moment se decide anularea revoltei şi asteptarea unui moment mai bun pentru punerea planului în aplicare. Încrezator în forţele sale şi dornic să ia parte la evenimente însemnate, Candiano nu ascultă ordinul primit şi în noaptea de 7/8 august 1870 este singurul care pune planul în aplicare. Bineînteles că informaţiile ajung la Bucureşti, revolta este înfrantă de armată şi întregul plan este deconspirat, în faţa judecătorului ajungând în cele din urmă să fie acuzaţi un număr de 41 de persoane. Opinia publică favorabilă şi apărarea rasunătoare făcută de avocatul Nicolae Fleva face ca toţi să fie achitati, spre nemulţumirea lui Carol I, care în acele momente şi-a exprimat chiar dorinţa de a abdica. Conştienţi că acesta reprezinta singurul factor de echilibru în ţară, în cele din urmă, cele două grupări, liberală şi conservatore, acceptă tacit dominaţia politică a viitorului rege şi încearcă fiecare să îi intre în graţie pentru a obţine guvernarea. Mai târziu, chiar NEBUNUL de la Ploieşti, aşa cum va rămâne cunoscut în epocă, va declara că totul a fost o nebunie şi că efectele detronării principelui Carol I ar fi fost dezastruoase pentru fiinţa naţională.  

Altă acţiune importantă la care ia parte şi prin care reuşeşte să scrie istorie alături de fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Manolache Costache-Epureanu şi alţii este aşa-numita Coaliţie de la Mazar-Paşa prin care ia fiinţă oficial primul partid politic din Principatele Române, Partidul Liberal.

“NEBUNUL”de la Ploieşti se remarcă din nou, pe câmpul de luptă de această dată, participând Războiul de Independenţă în fruntea Batalionului 2 Vanători-Prahova, batalion ce se remarcă în luptele de la Griviţa.

Şi pentru ca actrivitatea sa politică să capete evoluţii nebănuite, în 1880, cel care întreaga viaţă fusese un virulent contestatar al dinastiei străine, acceptă să devină aghiotantul regelui Carol I al României, funcţie pe care o va ocupa vreme de 12 ani, urmând de asemenea şi alte înaintări în grad, anume cea de colonel în 1882, cea de general de brigadă în 1894, pentru ca la 1 aprilie să devină comandantul Corpului III Armată.

La 25 iunie 1901 avea să moară la Targovişte, cel a cărui viaţă a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, cel care s-a pliat perfect pe evoluţia politică şi socială a ţării noastre, cel care practic s-a mulat perfect pe spiritul clasei politice specifice acelui veac şi care mai dainuie şi în zilele noastre.  

Sursa:

General Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, vol. I, Editura Universul, Bucureşti, 1944.

General Candiano-Popescu, Cuvântări ostăşeşti, Bucureşti, 1901.

$$$

 BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

Marea Bibliotecă din Alexandria, numită astfel pentru a o distinge de biblioteca mai mică sau „fiică” din Serapeum, a fost o fondare a primilor Ptolemei în scopul de a ajuta la menținerea civilizației grecești în mijlocul egiptenilor conservatori. Dacă mutarea lui Demetrius Phalereus la Alexandria, în 296-295 î.Hr., a fost legată de organizarea bibliotecii , cel puțin planul pentru această instituție trebuie să fi fost elaborat sub Ptolemaios Soter (decedat în jurul anului 284 î.Hr.), dar finalizarea lucrării și legătura acesteia cu Muzeul au fost o realizare a succesorului său, Ptolemaios Philadelphos. Întrucât Strabon nu menționează biblioteca în descrierea clădirilor din port, este clar că aceasta nu se afla în acea parte a orașului, iar legătura sa cu Muzeul indică o locație în Brucheion, sau cartierul nord-vestic al orașului.

Despre mijloacele prin care au fost dobândite cărțile se povestesc multe anecdote. Navele care intrau în port erau obligate să renunțe la orice manuscris pe care îl aveau la bord și să ia în schimb copii. Copia oficială a operelor celor trei mari tragedieni aparținând Atenei era păstrată prin pierderea depozitului de 15 talanți care fusese gajat pentru returnarea acesteia. Rivalitatea dintre Alexandria și Pergamon era atât de acerbă încât, pentru a o paraliza pe aceasta din urmă, exportul de papirus a fost interzis. Necesitatea a dus la perfecționarea metodelor de pregătire a pieilor pentru a primi scris, materialul îmbunătățit fiind cunoscut sub numele de „charta pergamena”, din care derivă „pergamentul” nostru. Această rivalitate a fost, de asemenea, ocazia compunerii multor lucrări false, a unor procedee pentru a da manuscriselor o falsă aparență de antichitate și, de asemenea, a copierii pripite și neglijente.

Numărul de cărți astfel obținute este menționat în mod variat, discrepanța datorându-se parțial faptului că afirmațiile se referă la perioade diferite. Se spune că Demetrius Phalereus ar fi raportat că numărul de suluri de papirus era de 200.000, dar că spera să-l crească în curând la 500.000. Pe vremea lui Callimachos sunt menționate 490.000 de suluri; mai târziu, Aulus Gellius și Ammianus Marcellinus vorbesc de 700.000 de suluri. Orosius, pe de altă parte, vorbește doar de 400.000, în timp ce Seneca spune că 40.000 de suluri au fost arse (probabil o eroare pentru 400.000).

Primul bibliotecar a fost Zenodot (234 î.Hr.). Acesta a fost succedat pe rând de Eratostene (234-195 î.Hr.); Aristofan din Bizanț (195-181 î.Hr.); și Aristarh din Samotracia (181-171 î.Hr.), toți nume celebre în istoria științei. Includerea în această listă a lui Callimah și Apollonios Rhodios se bazează pe o autoritate superficială și pare imposibilă din punct de vedere cronologic. Munca acestor oameni a constat în clasificarea, catalogarea și editarea operelor literaturii grecești și a exercitat o influență profundă și permanentă nu numai asupra formei cărților, a subdiviziunilor și aranjamentului acestora, ci și asupra transmiterii textelor și a tuturor fazelor studiului istoriei literaturii.

După Aristarh, importanța bibliotecii a început să scadă. În 47 î.Hr., Caesar a fost obligat să dea foc flotei sale pentru a împiedica ca aceasta să cadă în mâinile egiptenilor. Incendiul s-a răspândit la docuri și la arsenalul naval și a distrus 400.000 de suluri. Este foarte probabil, din afirmația lui Orosius, că acestea nu se aflau în bibliotecă în sine, ci fuseseră scoase din ea pentru a fi pregătite pentru transportul la Roma , o opinie confirmată de afirmația autorului „Bellum Alexandrinum” conform căreia Alexandria a fost construită în așa fel încât să fie ferită de o mare conflagrație. Seneca și Gellius vorbesc, de asemenea, doar despre arderea manuscriselor , deși acesta din urmă prezintă distrugerea ca fiind completă. Mai puțin atent, Plutarh și Dio Cassius vorbesc despre arderea bibliotecii , dar dacă ar fi fost cazul, am fi găsit mențiuni despre aceasta la Cicero și Strabon.

Pierderea cărților a fost parțial reparată prin darul lui Antoniu către Cleopatra, în anul 41 î.Hr., a 200.000 de volume din biblioteca din Pergamon. Domițian a apelat la bibliotecă pentru transcrieri. Sub Aurelian , în anul 272 d.Hr., cea mai mare parte a Brucheionului a fost distrusă și este foarte probabil ca biblioteca să fi pierit în această perioadă. Se presupune că mica bibliotecă din Serapeum a pierit odată cu distrugerea templului lui Serapis de către Teofil, dar nu există nicio afirmație clară în acest sens. Până în vremea lui Gibbon, versiunea general acceptată a distrugerii bibliotecii era că, la capturarea orașului de către mahomedani în anul 642 d.Hr., Ioan Filopon, după ce s-a împrietenit cu generalul lor Amrou, a cerut darul bibliotecii . Amrou a sesizat problema califului Omar și a primit răspunsul:

Dacă aceste scrieri ale grecilor sunt în acord cu cartea lui Dumnezeu , sunt inutile și nu trebuie păstrate; dacă sunt în dezacord, sunt dăunătoare și ar trebui distruse.

Prin urmare, sulurile erau folosite în băi drept combustibil și durau șase luni. Această poveste este acum în general discreditată, în principal pentru că se bazează doar pe autoritatea lui Abulpharagius, un scriitor șase secole mai târziu, în timp ce scriitorii anteriori, în special Eutychius și Elmacin, nu o menționează. În plus, actul este contrar obiceiului musulman ; Ioan Filopon a trăit cu aproximativ un secol înainte de capturarea orașului, iar afirmația timpului în care sulurile au durat drept combustibil este absurdă. În cele din urmă, există dovezile date mai sus pentru distrugerea anterioară a bibliotecii .

$$$

 GIOVANNI BOCCACCIO

Romancier italian , n. la Paris , 1313; d. la Certaldo, 21 decembrie 1375. Tatăl său, un negustor din Certaldo și un om oarecum proeminent în Florența , intrase în afaceri la Paris . La scurt timp după aceea, Boccaccio cel Bătrân a părăsit-o pe Giannina, mama lui Giovanni, și l-a adus pe băiat la Florența, unde l-a băgat la școală până la vârsta de zece ani, când l-a angajat în afaceri. În 1327, Giovanni a fost trimis la Napoli pentru a studia dreptul . Dar s-a dedicat aproape în întregime literaturii și a devenit apropiat de unii dintre cei mai proeminenți bărbați și femei de la curtea din Anjou. Se presupune că în 1334 a văzut-o pentru prima dată pe Maria d'Acquino, o femeie căsătorită și fiica naturală a regelui Robert. Ea a fost inspirația operelor sale anterioare și eroina despre care vorbește sub numele de Fiammetta. În 1340 îl găsim înapoi la Florența; la moartea tatălui său , în 1348, a devenit tutorele unui frate mai mic. A deținut anumite funcții publice la Florența și i s-au încredințat misiuni diplomatice la Padova , Romagna, Avignon și în alte regiuni. După 1350 a început prietenia sa cu Petrarca , care a durat până la moartea acestuia din urmă, în 1374. În ciuda vârstei sale înaintate și a disensiunilor politice din Florența care îl afectau grav, a început, în 1373, cursul său de prelegeri în acel oraș despre poeziile lui Dante . A murit doi ani mai târziu, în casa sa ancestrală din Certaldo.

Cea mai veche, cea mai lungă și poate cea mai slabă dintre lucrările lui Boccaccio este „Filocolo”, scrisă între 1338 și 1340; este o versiune a poveștii, răspândită în Evul Mediu , despre Floire și Blanchefleur și conține un amestec curios de mituri păgâne și legende creștine . „Ameto”, scris în următorii doi ani, este un roman alegoric, care spune, printre alte aventuri amoroase, trista poveste a vieții mamei lui Boccaccio. „Amorosa Visione”, o laudă a iubirii , datează din jurul anului 1342 și constă din cincizeci de cântece în terzine , iar literele inițiale ale versurilor formează un acrostih format din două sonete și o balată . „Teseide”, probabil din anul 1341, este prima operă artistică în ottavă . Conține multe imitații ale antichității și a fost citită pe scară largă până în secolul al XVI-lea. Tasso a avut o apreciere atât de mare încât a adnotat-o. Subiectul este povestea lui Palemon și Arcite, pe care Chaucer a folosit-o pentru „Povestea Cavalerului”.

„Filostrato”, scrisă în același an și, de asemenea, în ottava , povestește despre dragostea lui Troilus pentru Chryseis. Subiectul i-ar fi putut fi sugerat lui Boccaccio de aventura sa cu Fiammetta. „Ninfale Fiesolano”, un scurt poem în ottava, este cea mai bună, ca stil și inventivitate, dintre operele minore ale lui Boccaccio. „Fiammetta” este una dintre cele mai bine scrise opere ale sale, cea mai originală și cea mai personală. Panfilo, eroul și iubitul Fiammettei, se presupune că îl reprezintă pe Boccaccio însuși. „Corbaccio” (1354) a avut admiratorii săi, dar este una dintre cele mai amare și indecente satire scrise vreodată împotriva femeilor . „Vita di Dante” (în jurul anului 1364), bazată în principal pe informații furnizate de contemporanii lui Dante , rămâne una dintre cele mai bune vieți ale poetului. „Commento sopra la Commedia”, rodul prelegerilor sale publice despre Dante , era planificat a fi o operă colosală, dar Boccaccio comentase doar primele șaptesprezece cântece când acesta a fost întrerupt odată cu moartea sa.

Boccaccio împarte cu Petrarca onoarea de a fi cel mai timpuriu umanist . Pe vremea lor, nu existau doisprezece oameni în Italia care să poată citi operele autorilor greci în original. Boccaccio a trebuit să întrețină la el acasă timp de trei ani un profesor de greacă, cu care a citit poeziile lui Homer. Dintre operele latine ale lui Boccaccio trebuie menționate următoarele: „De genealogiis deorum gentilium” (între 1350 și 1360), dar publicată pentru prima dată în 1373. Acest dicționar de mitologie clasică demonstrează o lectură remarcabil de vastă și o foarte bună înțelegere a operelor anticilor și, în ciuda erorilor pe care nu putea să nu le conțină, a continuat timp de câteva sute de ani să fie o autoritate pentru studiul antichității clasice. Două lucrări biografice: „De claris mulieribus” și „De casibus virorum illustrium” (între 1357 și 1363) prezintă puțin interes, deoarece vorbesc despre bărbați și femei din timpurile antice și rareori despre contemporanii autorului. Rămân scrisorile și eglogele latine, care nu sunt de mare valoare, și opt sau zece lucrări neimportante care i-au fost atribuite lui Boccaccio.

Cartea de care numele lui Boccaccio este inseparabil legat este „Decameronul”, care a fost terminat în 1353, dar o parte din care fusese probabil scrisă înainte ca „Moartea Neagră” să atingă apogeul în 1348. „Decameronul” începe cu o descriere magistrală a terorilor ciumei, iar apoi suntem introduși într-un grup vesel de șapte doamne și trei tineri care s-au reunit la o vilă din afara orașului Napoli pentru a-și petrece timpul și a scăpa de epidemie. Fiecare pe rând prezidează timp de o zi grupul, iar în fiecare dintre cele zece zile fiecare membru al grupului spune o poveste, astfel încât la final au fost spuse o sută de povești. Este dificil de spus dacă un astfel de grup precum cel descris de Boccaccio s-a întâlnit vreodată. În orice caz, el spune că a depus eforturi pentru a ascunde numele reale ale persoanelor menționate în povești. Există motive să credem, totuși, că Fiammetta este aceeași doamnă căreia Boccaccio i-a dat acest nume în alte lucrări, în timp ce Dioneo s-ar putea să-l reprezinte pe Boccaccio însuși.

Marele farmec al „Decameronului” constă în minunata bogăție și varietate a aventurilor pe care le relatează, în multitudinea de tipuri de personaje și în analiza atentă a tuturor nuanțelor de sentiment și pasiune, de la cele mai josnice la cele mai nobile. Stilul este acum ciceronian, acum cel al vorbirii cotidiene din Florența. Structura propozițiilor este, desigur, adesea complicată și inversată și necesită adesea mai multe lecturi pentru a înțelege pe deplin sintagma. Boccaccio a găsit germenii nuvelei sale în alte literaturi, în evenimente istorice și în tradiție, dar, la fel ca Shakespeare , orice a împrumutat și-a însușit-o și a făcut-o să trăiască, plasând aventurile în viețile contemporanilor săi. Indecența, care este cea mai mare pată a „Decameronului”, dar căreia îi datorează, fără îndoială, nu puțin din celebritatea sa, nu este mai mare decât cea care se găsește în alte părți ale literaturii medievale și se datorează atât timpului și cercului în care a fost scrisă opera, cât și temperamentului autorului. El însuși, în ultimii ani, și-a exprimat o profundă căință pentru operele prea libere din tinerețe; Mai mult, ironiile și anecdotele sale la adresa clericilor nu i-au afectat credința în învățăturile Bisericii . Caracterul lui Boccaccio nu era nicidecum unul demn de dispreț. A fost un prieten devotat, un fiu care a simțit tandrețe pentru mama sa și nu și-a iertat niciodată tatăl pentru că a abandonat-o. Vorbește cu afecțiune despre fiicele sale care au murit în copilărie; nu se știe cine a fost mama lor. A fost un savant de prim rang pentru vremea sa, un om cu caracter independent și un bun patriot.

Nu există nicio copie autografă a „Decameronului”, dar există trei copii manuscrise datând din secolul al XIV-lea. Prima ediție nu a fost tipărită până în 1470 la Veneția , iar de atunci au apărut numeroase ediții, dar încă nu există o ediție critică. Dintre edițiile moderne, cea a lui P. Fanfani este convenabilă (2 vol., retipărită la Florența, 1890). O ediție școlară excelentă cu nuvele selectate , cu note, este cea a lui R. Fornaciari (Florența, 1890). „Decameronul” a fost tradus în aproape fiecare limbă europeană ; prima ediție completă în limba engleză datează din 1620.

Surse

MOUTIER, Opere volgari di Giovanni Boccaccio corrette su i testi a penna (Florența, 1827-34). 

LANDAU, Die Quellen des Dekameron (Stuttgart, 1884); 

LANDAU, Giovanni Boccaccio, sein Leben u. seine Werke (Stuttgart, 1877); 

CRESCINI, Contributo agli studi sul Bocc. (Torino, 1887);  

FERRARI, Bibliografia Boccaccesca (Florenţa, 1888).

$$$

 EU SUNT MALALA (POVESTEA FETEI ÎMPUȘCATĂ DE TALIBANI - MALALA YOUSAFZAI)

Malala Yousafzai este o icoană a tinereții de renume mondial. Fiica unei activiste pakistaneze pentru educația femeilor și ea însăși bloggeriță adolescentă pe această temă din 2009 încoace, a devenit subiectul unei uri intense în rândul membrilor talibanilor din regiunea Văii Swat de la granița cu Afganistanul a Pakistanului. În 2012, Yousafzai a fost împușcată în cap de un tânăr asasin care acționa în numele talibanilor. Atacul a fost relatat pe scară largă în întreaga lume și – după un transfer rapid în Marea Britanie pentru tratament medical specializat – și-a revenit uimitor, folosindu-și noua celebritate pentru a-și continua campania pentru drepturile femeilor la educație și devenind cea mai tânără laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2014, la vârsta de 17 ani.

Prima carte a lui Yousafzai, „ Eu sunt Malala: Povestea fetei care a apărat educația și a fost împușcată de talibani” , a fost publicată de Weidenfeld & Nicolson în 2013, la nici un an după împușcarea ei (editura americană este Little, Brown and Company). Subtitlul cărții o prezintă ca pe un produs al unor valori conflictuale: drepturile omului împotriva fundamentalismului religios și educația împotriva represiunii. Cu toate acestea, este și un produs al unor interese intersectate: din partea lui Yousafzai, dorința de a-și împărtăși povestea la scară largă; din partea editorului său, o oportunitate de vânzări enorme prin publicarea cât timp Yousafzai era încă în prima pagină a ziarelor. Faptul că cartea este co-scrisă de o corespondentă străină experimentată a Times (Londra), Christina Lamb, adaugă un strat reprezentațional suplimentar poveștii pe care o spune, ridicând întrebări despre agenția narativă a lui Yousafzai, precum și despre poziția pe care o ocupă atât textul, cât și Yousafzai însăși în cultura occidentală.

De fapt, ceva se dezvăluie despre poziționarea culturală a cărții pur și simplu aruncând o privire asupra modurilor contrastante în care a fost primită în interiorul și în afara Pakistanului. În Occident, recepția a fost covârșitor de pozitivă, cartea fiind constant vizibilă în librării și devenind instantaneu un bestseller internațional (Sutton 2013). Interesant este însă că recenziile din ziarele occidentale au avut tendința de a se concentra mai mult pe importanța simbolică a poveștii sale decât pe o reflecție evaluativă autentică, favorizând platitudinile despre umanitate și drepturile omului în detrimentul criticii reale (poate de înțeles, date fiind circumstanțele). Washington Post , de exemplu, a spus că Malala „reprezintă posibilitatea universală a unei fetițe” (Arana 2013), Guardian că memoriile sunt pline de „memento-uri puternice despre ce e mai bun în natura umană” (Roberts 2013), iar deputata conservatoare britanică, baroneasa Sayeeda Warsi, și-a folosit recenzia din Telegraph pentru a promova politica guvernului britanic de sprijinire a educației în Pakistan (Warsi 2013). Între timp, chiar în Pakistan, cartea a fost imediat interzisă, iar talibanii și-au reînnoit apelul la moartea lui Yousafzai. După cum explică Shazia Sadaf, „Deși presa pakistaneză a contribuit cu siguranță la statutul de celebritate timpurie al Malalei prin intermediul televiziunii și al reportajelor din ziarele locale, universalizarea statutului său iconic în presa occidentală, în urma tratamentului medical și a «adopției» de către Regatul Unit, a cauzat primul val de animozitate împotriva ei” (2017: 858). Agravată de teama de represalii talibane, intensitatea acestei suspiciuni față de Yousafzai în Pakistan a fost atât de mare încât școlile au rezistat activ presiunilor de a fi numite după ea (864), în timp ce în 2015 Federația Școlilor Private din Pakistan (APPSF) a publicat o replică la memoriile sale intitulată „ Nu sunt Malala: Sunt musulmană, sunt pakistaneză” (857).

Ceea ce unește răspunsurile occidentale și pakistaneze, desigur, este faptul că niciuna dintre ele nu se implică cu adevărat în Malala Yousafzai ca ființă umană completă, ci mai degrabă în ideea ei: „Malala”, simbolul internațional al drepturilor omului. Ambele răspunsuri sunt reductive: unul în valorizarea sa, celălalt în cenzurarea sa. După cum a spus sociologul Thomas Olesen într-un studiu despre celebritatea lui Yousafzai, ea a dobândit statutul de „icoană a nedreptății globale”: adică cineva a cărui imagine – precum Mahatma Gandhi, Martin Luther King sau Nelson Mandela – constituie o „prismă” aparent empirică a proceselor de sens și valoare (în acest caz, cele ale drepturilor omului) la nivelul societății globale (2016: 312). În acest sens, memoriile amintesc de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie : o carte care, așa cum a reflectat recent Hamid Dabashi, în urma „afacerii Rushdie” din 1989, „a încetat să mai fie un roman și a devenit un manifest” (2019: n. p.). Într-un mod similar, în mintea multora, de ambele părți ale argumentului, Malala ca icoană poate fi văzută ca având prioritate față de conținutul cărții sale: ceea ce reprezintă povestea ei, din punct de vedere ideologic, a devenit detașat de detaliile reale ale narațiunii sale.

Memoriile încep cu un prolog care prezintă, din punctul de vedere al lui Yousafzai, ziua în care a fost împușcată. În conformitate cu ideea că textul este un fel de manifest, această secțiune prezintă cartea și ca un fel de protest: „«Cine este Malala?»” Yousafzai își amintește cum tânărul Talib a strigat la grupul de fete din jurul ei, înainte de a scrie, sfidător, „Eu sunt Malala. Și aceasta este povestea mea” (Yousafzai, împreună cu Lamb, 2013: 6). Povestea care urmează începe la nașterea ei în 1997, dar trece rapid la perioada de 11 ani care ocupă cea mai mare parte a narațiunii: de la atacurile din 11 septembrie 2001 până la împușcăturile din noiembrie 2012. În centrul narațiunii se află lupta periculoasă a tatălui ei de a conduce o școală de fete, din ce în ce mai amenințată de radicalii religioși, pe măsură ce așa-numitul „război împotriva terorismului” global progresează și, ca urmare, talibanii încep să se mute în zonă. Yousafzai își narează povestea pe fundalul unor evenimente care au schimbat paradigmele din peisajul politic al Pakistanului, cum ar fi asasinarea prim-ministrului Benazir Bhutto în 2007 și uciderea lui Osama Bin Laden de către americani pe teritoriul țării în 2011. De asemenea, ea relatează experiența sa de a scrie ca blogger activist anonim pentru BBC Urdu timp de trei ani. Cu toate acestea, activismul pro-educație continuu al tatălui ei o transformă în cele din urmă într-o țintă.

De-a lungul memoriilor, Yousafzai leagă în mod repetat educația de umanismul inspirat de Iluminism. Ea scrie:

Talibanii sunt împotriva educației pentru că ei cred că atunci când un copil citește o carte, învață limba engleză sau studiază științe, el sau ea va deveni occidentalizat.

Dar eu am spus: „Educația este educație. Ar trebui să învățăm totul și apoi să alegem ce cale să urmăm.” Educația nu este nici orientală, nici occidentală, este umană. (2013: 136)

Pasaje precum acesta subliniază o universalitate a valorilor umane care transcende construcții culturale precum „Est” și „Vest”, musulmane sau non-musulmane. În acest sens, argumentul cărții seamănă cu tipul de cosmopolitism bazat pe valori susținut în mod proeminent de Kwame Anthony Appiah, cel mai recent în cadrul conferințelor sale BBC Reith: „Valorile nu sunt un drept din naștere”, susține el, „trebuie să continui să-ți pese de ele. A trăi în Vest, indiferent cum l-ai defini, a fi occidental, nu oferă nicio garanție că îți va păsa de civilizația occidentală. Valorile pe care umaniștii europeni le doresc să le susțină aparțin la fel de ușor unui african sau unui asiatic care le adoptă cu entuziasm, precum și unui european” (2016, n. p.). Cu toate acestea, există, desigur, un grad de simplificare în punctul de vedere al lui Yousafzai, deoarece conceptul de om în sine este un construct care reiese din tradiția iluminismului occidental. Mai mult, așa cum au subliniat mulți critici, nu în ultimul rând de la invaziile din Afganistan și Irak în timpul așa-numitului „război împotriva terorismului”, retorica drepturilor omului poate fi mobilizată în scopuri care, în practică, subminează chiar obiectivele pe care, aparent, și le-au propus să le atingă. După cum a afirmat Joseph Slaughter în Human Rights, Inc. , timp de mulți ani „[noi, occidentalii] știam că talibanii erau un regim violent și represiv, în special față de femei, dar nu am recunoscut acest fapt până când nu am avut nevoie de o justificare umanitară pentru a continua așa-numitul Război împotriva Terorismului în Afganistan” (2007: 11–12). Între timp, Gayatri Chakravorty Spivak ne amintește că este adesea adevărat că „la bine sau la rău, aspectul drepturilor omului al postcolonialității s-a dovedit a fi destrămarea noilor națiuni, în numele integrării lor în comunitatea internațională a națiunilor” (2003: 16).

 Celebrările frenetice ale lui Yousafzai în Occident, în special imediat după atacul acesteia, au fost comentate pe larg. Elsa Ashish Thomas și Rashid Narain Shukul au susținut, de exemplu, că în mass-media occidentală, „narațiunea Malala nu numai că întărește structurile de putere coloniale, dar prezintă și valorile occidentale de gen ca valori universale pentru fetele din întreaga lume” (2015: 236). În mod similar, Max Fisher a afirmat că:

Puterea simbol a tinerei femei este incontestabilă. În ultimele luni, însă, lingușirea occidentală față de Malala a devenit mai puțin legată de eforturile ei de a îmbunătăți condițiile fetelor din Pakistan sau, cu siguranță, de luptele a milioane de fete din Pakistan, și mai mult de propria noastră dorință de a ne simți confortabile și încântate de o celebritate și de un mesaj ușor de transmis. Este o modalitate de a ne elibera de vină, de a ne convinge că este o simplă chestiune de băieți buni vs. băieți răi, că suntem de partea corectă și că totul este în regulă. (2013, n. p.)

În „Eu sunt Malala” , narațiunea lui Lamb și Yousafzai întărește uneori genul de narațiune „băieți buni vs. băieți răi” descrisă de Fisher. Un exemplu clar în acest sens este atunci când Yousafzai spune: „Școala noastră era un refugiu față de ororile de afară. Toate celelalte fete din clasa mea voiau să fie doctorițe, dar eu am decis că vreau să fiu inventatoare și să construiesc o mașinărie anti-talibană care să le adulmece și să le distrugă armele” [2013: 114]). Cu toate acestea, o lectură atentă a memoriilor ne dezvăluie că, în ciuda replicării ocazionale a binarismelor care au caracterizat receptarea mediatică a lui Yousafzai, în alte momente cartea afișează și cel puțin o oarecare conștientizare a pericolelor unui astfel de discurs. Acest lucru este evident, de exemplu, atunci când Yousafzai respinge în mod repetat acuzațiile de cooptare neoimperialistă, distanțându-se de politica externă a SUA: la un moment dat, ea îi reamintește cititorului său că, în anii 1980, „jihadul a fost foarte încurajat de CIA”, în timp ce în altă parte menționează că „Copiilor din... taberele de refugiați li s-au dat manuale școlare produse de o universitate americană care preda aritmetica de bază prin [referire la] luptă” (Yousafzai, împreună cu Lamb, 2013: 26). Acest tip de conștientizare, deși, desigur, limitat și uneori reductiv, este în concordanță cu concluziile lui Phyllis Mentzell Ryder într-o analiză a mărturiilor lui Yousafzai la ONU (al căror conținut este adesea trecut cu vederea în știrile superficiale). În cuvintele lui Ryder: „chiar dacă Malala se bazează pe mass-media occidentală pentru a-și difuza mesajul, ea perturbă în mod persistent mesajele dominante. Rolul criticilor, așadar, ar trebui să fie acela de a amplifica aceste perturbări” (2015: 176). O astfel de perturbare pe care Ryder însăși o „amplifică” este cea care a avut loc în cadrul unei întâlniri între Yousafzai și președintele american Barack Obama în 2013, în care Yousafzai și-a exprimat îngrijorarea că atacurile cu drone alimentează terorismul în Pakistan. Pentru Ryder, aceasta este o dovadă importantă a faptului că Yousafzai „rezistă activ încercărilor de a-și folosi povestea pentru a justifica dronele sau războaiele. Din perspectiva ei, intervenția militară occidentală este exact răspunsul greșit” (181). Cât de reușită poate fi „perturbarea” puterii media occidentale de către Yousafzai este, în cele din urmă, o întrebare care cu siguranță trebuie pusă, dar exemple ca acesta ne amintesc din nou că iconicitatea ei are o viață proprie, existând în mare măsură independent de acțiunile ei.

În „Eu sunt Malala” , ambivalența pe care Yousafzai (așa cum este reprezentată de Lamb) o arată față de limbajul „băieți buni vs. băieți răi” este evidentă în mod special în modul în care descrie împușcătura în sine. Atacul este narat de trei ori pe parcursul cărții, de fiecare dată constituind concluzia dramatică a unui capitol. Prima apariție are loc în „Prolog”, când evenimentul este narat într-un mod care relatează pur și simplu faptele și este alcătuit în mare parte din ceea ce i s-a relatat ulterior: „Am aflat mai târziu că era un Colt .45”; „Prietenii mei au spus că a tras trei focuri” (2013: 6). A doua apariție are loc la jumătatea cărții și, în stilul său mult mai figurativ, încearcă să plaseze emoțional cititorul în pielea lui Yousafzai: „Sunetele din capul meu nu erau pocnetul , pocnetul, pocnetul a trei gloanțe, ci pocnetul , pocnetul, picătură, picătură, picătură al bărbatului care tăia capetele găinilor și le arunca pe strada murdară, una câte una” (203). A treia apariție apare la sfârșitul capitolului final, când narațiunea trece la timpul prezent pentru a sublinia legătura dintre acest eveniment profund personal și contextul politic global din care face parte:

Un taliban trage de trei ori de la distanță mică asupra a trei fete aflate într-o dubă și nu ucide niciuna dintre ele. Pare o poveste improbabilă, iar oamenii spun că mi-am revenit în mod miraculos... Știu că Dumnezeu m-a împiedicat să merg în mormânt. Simt că aceasta este o a doua viață. Oamenii s-au rugat la Dumnezeu să mă cruțe, iar eu am fost cruțată dintr-un motiv - ca să-mi folosesc viața pentru a ajuta oamenii. (225)

Credința religioasă este mobilizată emoțional aici ca o modalitate de a contracara atât extremismul talibanilor, cât și stereotipurile despre islam și violență din discursul mass-media occidentală, iar de-a lungul cărții, Yousafzai îi reamintește în mod repetat cititorului său că atacul talibanilor asupra ei nu a determinat-o să-și regândească credința, ci a întărit-o. Cartea se încheie, de exemplu, cu afirmația ei: „Îl iubesc pe Dumnezeul meu. Îi mulțumesc lui Allah. Vorbesc cu El toată ziua. El este cel mai mare. Dându-mi această înălțime pentru a ajunge la oameni, mi-a dat și mari responsabilități” (265). Prin repovestirea treptată a traumei sale în termeni din ce în ce mai emoționanți - și evident musulmani -, precum și prin încheierea cărții într-o notă religioasă, autorii textului își propun în mod clar să conteste ideea că islamul și liberalismul social, precum și educația și drepturile femeilor, sunt fundamental incompatibile.

Această combinație de valori este cea pe care Yousafzai o vede personificată în tatăl ei, Ziauddin, pe care îl idolatrizează. În primul capitol, ea îi spune cititorului că:

Pentru o vreme [în tinerețe], identitatea sa musulmană părea mai importantă decât orice altceva în viața lui. ... El crede că ar fi putut chiar să devină un atentator sinucigaș dacă ar fi existat așa ceva pe vremea aceea. Dar de la o vârstă fragedă a fost un băiat curios, care rareori lua ceva ad litteram, chiar dacă educația noastră din școlile guvernamentale însemna învățare mecanică, iar elevii nu trebuiau să-i pună la îndoială pe profesori. (27)

Aici, tatăl lui Yousafzai – un activist de lungă durată pentru educația fetelor – este prezentat ca o provocare pentru toți cei care adoptă limbajul binar din jurul Islamului în lumea contemporană, fie sub forma talibanilor, fie a lui Donald Trump. Desigur, acesta este și un alt exemplu în care succesul încercării lui Yousafzai de a „perturba” astfel de binare rămâne deschis la îndoială: există o bunătate simplistă, bidimensională , în modul în care este reprezentat Ziauddin în întreaga carte, iar răutatea talibanilor este, de asemenea – în general – vizibil decuplată de orice sens real al contextului geopolitic complex al organizației. Mai mult, centralitatea narațiunii lui Yousafzai despre relația tată-fiică indică o altă modalitate prin care memoriile se încadrează în mod accidental într-un cadru ideologic stabilit de normele iluminismului occidental: și anume, prin dependența sa structurală de forma bildungsroman .

Romanul bildungsroman , sau romanul „de maturizare”, este un gen literar care a apărut ca urmare a valorizării post-iluministe a conceptului de individ: urmărește în mod tradițional un personaj tânăr – precum David Copperfield, Jane Eyre sau Stephen Dedalus – de-a lungul anilor săi de formare, pe măsură ce ajung la vârsta adultă, și a funcționat adesea ca un instrument eficient pentru generarea empatiei față de cei dezavantajați. Critici precum M. Neelika Jaywardane, de exemplu, au susținut că memoriile și narațiunile personale (cum ar fi Jurnalul meu de la Guantanamo [2008] de Mayvish Khan) pot oferi contra-narațiuni importante discursurilor dominante post-11 septembrie despre securitate și supraveghere. În mod similar, Carol Lazzaro-Weiss a subliniat că narațiunile Bildung ale femeilor pot funcționa „pentru a apăra dreptul autoarelor feministe și al femeilor de a-și descrie propria realitate” (1990: 21). Și într-adevăr, în Eu sunt Malala , structura romanului de formare ajută într-o oarecare măsură la transmiterea idealurilor feministe, în special prin demonstrarea unui fel de transfer de putere de la tatăl lui Yousafzai către ea însăși. După cum spune ea succint: „Obișnuiam să fiu cunoscută drept fiica lui; acum el este cunoscut drept tatăl meu” (2013: 259). Ajunsă la vârsta adultă, ea a moștenit responsabilitatea de a arăta populației lumii, atât musulmane, cât și nemusulmane, că islamul, secularismul și drepturile femeilor nu se exclud reciproc.

Cu toate acestea, forma romanului bildungs perpetuează și dimensiunea „băieți buni vs. băieți răi” a narațiunii cărții, alimentând imaginea mediatică a lui Yousafzai ca erou bidimensional. Pentru a clarifica: nu este vorba de a contesta ideea că Yousafzai este în multe privințe eroică și nici de a spune că activismul ei nu ar trebui aplaudat. Mai degrabă, este vorba de a sublinia faptul că eroismul descris în această narațiune bildung poate, uneori, să contribuie la consolidarea unei conceptualizări orientaliste a Malalei ca o musulmană neobișnuit de liberală, la care ar trebui să aspire și alți musulmani. După cum a spus Shenila S. Khoja-Moolji:

Malala traversează ceea ce eu numesc „lanțul vulnerabilității-suferinței-împuternicirii” stabilit de și în cadrul regimurilor contemporane ale drepturilor omului, care le transformă din femei/fete vulnerabile și suferinde în femei/fete emancipate. Metafora unui lanț este productivă pentru mine, deoarece atrage atenția asupra legăturii teleologice și progresive a acestor poziții subiective în discursul dominant al drepturilor omului - adică o femeie de culoare trebuie inevitabil să parcurgă acest lanț pentru a obține tipul de împuternicire recunoscut de discursul umanist liberal al drepturilor. Astfel de forme de lizibilitate, așa cum au arătat cercetătorii postcoloniali feminiști, sunt un efect al discursurilor despre Islam și bărbații musulmani care deplasează corpurile de culoare, musulmane, din performanțele dominante legate de a fi uman. (2017: 383–4)

Desigur, mulți musulmani și pakistanezi văd eroismul din povestea lui Yousafzai, dar ideea este că există o dinamică de putere neocolonială în joc atunci când jurnaliștii și editorii occidentali sunt cei care o pun pe acest piedestal, decontextualizată și monolitică. În circumstanț