$$$

 

Petru lucrează ca şofer-paramedic în cadrul SMURD din Iaşi de douăsprezece ani. La 41 de ani a cunoscut faţa vieţii şi a morţii, a scos din pericol sute de oameni, dar a şi pierdut pacienţi pe care nu i-a putut salva la timp. Primeşte, lunar, 4.000 de lei. Soţia lui, Anca, este învăţătoare la o grădiniţă şi câştigă 2.300 de lei. Cu cei 6.300 de lei întreţineau trei copii într-un apartament cu două camere din Păcurari, cartier muncitoresc al oraşului.

În noaptea de sâmbătă, 17 martie, la 1:30, Petru primeşte un apel: accident grav pe DN28, la ieşirea din Iaşi spre Paşcani. Maşină răsturnată, două persoane rănite.

Ajung în aproximativ 15 minute. În şanţ e un BMW negru răsturnat, iar pe acostament stă un Mercedes oprit. Şoferul BMW-ului e blocat în maşină, inconştient şi sângerează copios. Celălalt, şoferul Mercedesului, stă agitat pe marginea drumului şi vorbeşte la telefon.

Echipa îl extrage pe bărbat din BMW — aproximativ 30 de ani, traumatism cranio-cerebral sever, fractură deschisă la picior şi posibil hemoragie internă. Fiecare secundă e crucială.

Îl stabilizează şi urcă victima în ambulanţă. Şoferul Mercedesului aleargă spre ei: „Staţi! Eu eram în cealaltă maşină!”

„Sunteţi rănit?” întreabă Petru.

„Nu, dar… trebuie să vorbiţi cu mine.”

„Vorbitul după ce îl duc la spital. Are nevoie urgentă de operaţie.”

Bărbatul îl apucă de mână: „Ascultaţi. Eu conduceam Mercedesul. Am depăşit neregulamentar şi l-am forţat să vireze brusc. E vina mea. Dar eu… sunt consilier local. Dacă iese la iveală, se duce cariera mea.”

Doar cei care au văzut moartea la un pas ştiu că atunci nu contează cine eşti, ce funcţie ai sau ce cont bancar ai — contează doar dacă supravieţuieşti.

„Acum nu e problema mea,” răspunde Petru. „Omul ăsta moare dacă nu ajunge în zece minute la spital.”

Consilierul scoate portofelul. „10.000 de lei. Cash. Acum. Spuneţi că el conducea beat şi a pierdut controlul. Eu nu eram aici. Vă dau şi 20.000 dacă declaraţi la poliţie că a fost singur în accident.”

Petru se opreşte. Zece mii — aproape cinci salarii lunare. Cu acei bani ar putea plăti lucrarea dentară de care Anca are nevoie de doi ani, ar putea achita ratele la bancă, ar putea cumpăra un calculator pentru fiica cea mare, care e silitoare şi are nevoie de unul pentru şcoală.

În ambulanţă, victima şopteşte abia auzit: „Ajutor… nu vreau să mor…”

„Nu poţi demonstra ce spui,” continuă consilierul. „Nu e nicio cameră la locul accidentului. E doar declaraţia noastră. Poliţia o să creadă ce spunem.”

Odăi de odinioară despre demnitatea funcţionarului public au fost uitate — mulţi cred acum că oricine are un preţ şi că totul se cumpără.

Petru priveşte întâi consilierul, apoi pacientul din ambulanţă. „Dă-te la o parte.”

„Nu înţelegeţi? Douăzeci de mii! În mână! Acum!”

„Înţeleg. Vrei să plăteşti o minciună care ar arunca un om nevinovat după gratii pentru că tu ai condus imprudent. Răspunsul meu e NU.”

„Greşeşti! Eu sunt consilier! Pot să-ţi distrug cariera!”

Petru urcă în ambulanţă: „Fă-o. Dar nu după ce omul ăsta moare pentru că am stat să fiu şantajat de tine.”

Pleacă cu sirena pornită. Ajung la spital în nouă minute. Pacientul intră direct în sala de operaţie. Supravieţuieşte la limită — încă 5 minute şi ar fi murit din cauza hemoragiei interne.

A doua zi, poliţia vine să ia declaraţia lui Petru. „Ce aţi găsit la faţa locului?”

„Un BMW răsturnat în şanţ. Un Mercedes oprit pe marginea drumului. Şoferul celuilalt mi-a oferit bani să spun că victima era singură la volan.”

Ofiţerul, surprins, întreabă: „Cât v-a oferit?”

„20.000 de lei.”

„Şi aţi refuzat?”

„Da.”

„De ce?”

„Pentru că meseria mea e să salvez oameni, nu să le distrug vieţile.”

Ancheta arată că consilierul circulase cu viteză, depăşise neregulamentar şi avea alcoolemie 0,7‰ — sub limita penală, dar suficientă să-i afecteze reflexele. A fost suspendat de la volan, a pierdut mandatul şi a fost trimis în judecată pentru vătămare corporală gravă.

La două săptămâni după incident, şeful lui Petru îl vizitează. „Consilierul are relaţii sus. A făcut presiuni ca tu să fii mutat din echipa de urgenţe la transport planificat de pacienţi. Nu mai ai ture de urgenţă.”

„Pentru că am refuzat mită?”

„Motivarea din raport spune că 'nu te-ai integrat' şi că ai 'atitudine conflictuală'.”

Petru acceptă transferul. Transportul planificat înseamnă salariu mai mic — 3.200 în loc de 4.000. Înseamnă program fix, fără adrenalina intervenţiilor, fără salvări dramatice. Înseamnă să duci bolnavi la dializă, nu să lupti pentru viaţa lor.

Acasă, Anca plânge când află. „800 de lei mai puţin pe lună! Cum o să ne descurcăm?”

„Nu ştiu. Dar măcar pot dormi noaptea.”

„Ai fi putut accepta banii! Nimeni nu ar fi aflat!”

„Eu aş fi ştiut. Şi copiii noştri ar fi ştiut că tata a vândut adevărul pentru bani.”

Fiica cea mare, de 14 ani, care a auzit discuţia, vine la el: „Tată, la şcoală ne învaţă să fim cinstiţi. Dar lumea spune că în viaţa reală cinstea nu ajută. Tu mi-ai arătat contrariul. Chiar dacă te costă.”

Povestea apare în presa locală: „Paramedic SMURD sancţionat după ce a refuzat mită de 20.000 lei”. Reacţiile sunt împărţite.

„Erou!” scrie unul pe Facebook. „Asta-i demnitate!”

„Prost,” comentează altul. „Cu banii ăia îşi rezolva problemele familiei.”

„Cinstea nu plăteşte facturile,” spune un al treilea.

Dar apar şi altele: „Avem nevoie de oameni ca el în sistemul medical.” „Dacă ar exista mai mulţi ca el, România ar arăta altfel.”

La trei luni de la accident, Petru primeşte un telefon. E Andrei, bărbatul salvat, acum recuperat. „Vreau să vă mulţumesc. Doctorul mi-a spus că încă cinci minute şi muream. Aţi refuzat banii ca să mă salvaţi.”

„Am făcut ce trebuia.”

„Nu. Aţi făcut mai mult. M-am interesat. Aţi fost retrogradat. Aţi pierdut 800 de lei pe lună, pentru mine, un om pe care nu-l cunoaşteţi.”

„Nu contează.”

„Contează. Lucrez în IT, am propria firmă. Caut un şofer personal — o persoană de încredere, cinstită, capabilă să reacţioneze în situaţii critice. 6.000 de lei pe lună, program normal, asigurare medicală pentru toată familia. Vă interesează?”

Petru ezită: „Sunt paramedic. Asta ştiu să fac.”

„Vă plătesc şi cursuri de prim-ajutor avansat. Veţi fi şofer, dar şi responsabil cu protecţia medicală în deplasări. Am nevoie de cineva care ştie să salveze vieţi.”

Petru acceptă. Salariul e mai bun, programul stabil, fără ture nocturne. Mai important, are recunoştinţa unui om care îi datorează viaţa.

La şase luni, când Andrei deschide o filială în Cluj, îl promovează pe Petru coordonator pe securitate şi sănătate pentru întreaga companie. 8.000 de lei pe lună.

„De ce eu?” întreabă Petru. „Sunt doar un fost paramedic.”

„Pentru că în noaptea aia, când puteai lua 20.000 de lei şi să mă laşi să mor în drum spre spital, ai ales să faci ce era corect. Asta e caracter. Nu se poate învăţa din manual, ori îl ai, ori nu.”

Integritatea are un preţ imediat, dar îţi aduce beneficii pe termen lung. Nu doar că salvezi vieţile altora, ci îţi păstrezi şi sufletul.

Când se priveşte în oglindă acum, Petru ştie că a luat decizia corectă. Poate a pierdut 800 de lei pe lună pentru o perioadă, dar a câştigat ceva ce nu se cumpără: siguranţa că, în cel mai hotărâtor moment — când un om era pe moarte şi altul oferea bani ca să-l lase aşa — el a ales viaţa.

Aceasta e diferenţa între a avea un job şi a avea o vocaţie. Între a fi doar angajat şi a rămâne om.