$$$

 

De ce regina Victoria nu-și lăsa fiica adorată să se mărite și până unde a mers un prinț german pentru a deveni ginerele ei

Regina Victoria este bine cunoscută în întreaga lume. Este adesea considerată o femeie măreață și o mamă desăvârșită. Dar oare chiar a fost așa? Prințesa Beatrice era fiica ei cea mai iubită, iar tocmai ei îi interzicea să se mărite din dragoste. Cum s-a ajuns aici? De ce a refuzat regina Victoria să-i mai vorbească fiicei sale timp de aproape un an? Ce condiții i-a impus tânărului prinț german? Și ce simboliza darul de nuntă oferit de un bătrân bancher?

Micuta Beatrice

Beatrice era cea mai mică și cea mai îndrăgită fiică a reginei Victoria. Această copiliță a reușit să răstoarne toate principiile de educație ale mamei sale încoronate. Doar pe ea o îmbăia regina cu mâna ei și chiar o lăsa să doarmă în patul regal. Cu niciunul dintre copiii mai mari nu făcuse vreodată asemenea gesturi. Micuța Beatrice a devenit alinarea ei în ceasul cel mai întunecat, când soțul său adorat s-a stins din viață. Adesea își înfășura fiica în cămașa lui și o culca alături de ea. Fiica iubită o ajuta, fie și pentru o clipă, să uite durerea despărțirii.

Între timp, copila creștea sub supravegherea neabătută a mamei. Regina se temea nespus să n-o piardă. De aceea, an după an, îi repeta că trebuie să-i fie mereu alături. Nu e de mirare că, ajungând la vârsta maturității, Beatrice privea căsătoria cu groază. Ideea măritișului i se părea de-a dreptul înspăimântătoare. Spunea răspicat că nu se va mărita niciodată și că își va petrece întreaga viață lângă mama ei. Însă soarta îi pregătise cu totul alte planuri.

Pretendenții la mâna prințesei

Curios este că, în ciuda refuzului ei categoric față de căsătorie, Beatrice primea necontenit cereri în căsătorie. Ce-i drept, cei mai mulți proveneau din familii nobiliare decăzute, care visau să-și îmbunătățească soarta prin alianța cu prințesa. Se știa clar că Beatrice nu-și va părăsi mama, așa că oricărui mire nu-i rămânea decât să se mute în Anglia, renunțând la propriile domenii și titluri. Puțini erau dispuși să facă un asemenea sacrificiu. Totuși, pretendenți se găseau. Printre ei se afla și ducele de Hessa, văduv, fostul soț al surorii mai mari a Beatricei. Dacă s-ar fi măritat cu el, prințesa ar fi preluat creșterea propriilor nepoți. Logodna a eșuat, iar regina s-a bucurat în taină că fiica ei a rămas alături de ea. Însă atunci au apărut prinții Battenberg din Germania.

Prințul Ludwig, fratele mai mare, a încercat vreme îndelungată să-i câștige inima Beatricei. Dar regina i-a poruncit fiicei să fie rece și distantă cu el. În cele din urmă, sătul de indiferență, prințul i-a cerut mâna nepoatei Beatricei: fiica aceluiași duce văduv care îi fusese odinioară propus ei. Tatăl fetei a acceptat numaidecât. Așa se face că prințul Ludwig s-a însurat nu cu fiica reginei, ci cu nepoata ei, Victoria de Hessa. Totuși, a avut un rol decisiv în soarta Beatricei. Căci la nunta lui a avut loc întâlnirea care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.

Nunta care i-a schimbat destinul nepoatei

În timp ce întreaga familie regală petrecea la nunta prințului Ludwig cu Victoria, s-a întâmplat ceea ce regina se temea mai tare. Micuța ei Beatrice s-a îndrăgostit. Chiar la nunta nepoatei și-a întâlnit alesul inimii: pe fratele mai mic al mirelui, prințul Heinrich de Battenberg. Pe parcursul ceremoniei, cei doi tineri au apucat să-și facă promisiuni tainice. Prințesa s-a întors acasă plutind de fericire, pregătită să uite toate jurămintele prin care respinsese căsătoria. Îl voia de soț pe Heinrich, își dorea copii cu el și aspira, în sfârșit, la adevărata fericire. Dar exista o piedică majoră: regina Victoria.

Mama ei nici nu voia să audă de vreun prinț german. S-a mâniat atât de tare, încât a refuzat să-i vorbească fiicei aproape un an întreg. Dar Beatrice nu s-a lăsat înfrântă. Știa că pentru iubirea ei merita să lupte până la capăt, chiar și împotriva încăpățânării mamei. În cele din urmă, regina și-a domolit furia. Însă a impus o serie de condiții: prințul Heinrich trebuia să renunțe la orice drept asupra tronului german și să se stabilească în Anglia. Se zvonea chiar că Victoria îi dăduse un întreg șir de cerințe viitorului ginere, pe care acesta le-a acceptat fără să crâcnească. Atunci regina și-a dat, în sfârșit, binecuvântarea.

Vara anului 1885 a adus o nuntă strălucitoare: prințesa Beatrice și alesul ei, prințul Heinrich. Un bătrân bancher, care împlinea chiar atunci o sută de ani, le-a trimis un cadou neobișnuit: un serviciu de argint gravat. Pe fiecare piesă stătea scris același verset: „Multe fiice au lucrat cu vrednicie, dar tu le-ai întrecut pe toate.” Poate voia să spună că numai Beatrice fusese nevoită să lupte pentru iubirea ei. Oricum ar fi, favorita reginei își dobândise, în sfârșit, fericirea simplă a unei femei împlinite.

Prințesa rămasă văduvă rămâne alături de mamă

Zece ani a durat această fericire. În acest răstimp, Beatrice i-a dăruit soțului trei fii și o fiică minunată. Cei doi trăiau în armonie și se bucurau de dragostea lor. Până când, în anul 1896, soarta le-a întors spatele. Tocmai izbucnise războiul anglo-așanti, iar prințul Heinrich a stăruit mult ca regina să-i îngăduie să participe. Victoria i-a dat, în cele din urmă, voie — iar aceasta s-a dovedit a fi o greșeală fatală. În ianuarie 1896, prințul a murit de malarie, boală pe care o contractase pe front. Într-o singură clipă, Beatrice a pierdut dragostea vieții ei.

Dar alături de ea a rămas mereu mama ei. De fapt, ea însăși a rămas lângă regină, în calitate de secretar personal. Chiar și după moartea Victoriei, în 1901, Beatrice a continuat să-i transcrie jurnalele. Le-a revizuit cu răbdare până în ultimele clipe ale vieții. De altfel, i-a supraviețuit nu doar tuturor fraților și surorilor, ci și doi dintre copii și mai mulți nepoți. Prințesa Beatrice s-a stins în anul 1944, la vârsta de optzeci și șapte de ani.

⚠️ „Această relatare reprezintă o interpretare a evenimentelor istorice. Unele detalii se bazează pe surse populare sau pe rescrieri literare și pot să nu fie confirmate riguros în documente academice.”

   Marcus de seară