$$$

 Aristocrații francezi purtau peruci uriașe pudrate cu făină, fixate cu ceară și parfumate cu lavandă. Sub ele… se ascundeau adesea păduchi. Doamnele își scărpinau capul cu bețișoare de argint în public – un gest considerat elegant.

Totul a început dintr-o problemă de igienă.

În Franța secolului XVIII, băile erau rare, iar spălatul părului, aproape un lux.

Boala și mizeria se ascundeau sub strălucirea dantelelor.

Pentru a masca mirosurile și aspectul neîngrijit, aristocrații au început să poarte peruci pudrate, ca semn de statut și rafinament.

Pudra albă, făcută din făină de grâu amestecată cu amidon și parfumuri florale, dădea un aer nobil, semn că purtătorul nu muncea și nu transpira.

Doamnele își pudrau perucile cu ajutorul unor clopote de sticlă, pentru a evita ca praful să le cadă pe haine.

Înainte de fiecare petrecere, se aplicau straturi noi de pudră, ceară și parfum. Un ritual care putea dura ore întregi.

Dar frumusețea avea un preț…

Sub peruci se ascundea un întreg ecosistem de păduchi, purici și chiar larve de muște.

Unii aristocrați dormeau cu capul sprijinit pe tetiere speciale din lemn, ca să nu-și strice coafura, iar perucile erau atât de grele încât dădeau dureri de gât.

Se spunea că unele doamne țineau șoricei de companie care se hrăneau cu insectele din păr. O glumă crudă, dar cu un sâmbure de adevăr: animalele erau folosite pentru a speria păduchii.

Când mâncărimea devenea insuportabilă, femeile își scărpinau capul cu bețișoare de argint, gest considerat perfect normal și chiar grațios în public.

Unele doamne adăugau în peruci panglici, pene, fructe artificiale, flori sau chiar modele de corăbii miniaturale, pentru a atrage atenția la baluri.

Luxul și extravaganța au atins apogeul în timpul reginei Maria Antoaneta, care schimba coafura aproape zilnic.

Un coafor faimos din epocă, Léonard Autié, spunea că a făcut o perucă atât de înaltă încât „a trebuit să urc pe scaun ca să o finisez”.

O astfel de coafură necesita kilograme întregi de pudră, iar la finalul serii, întreaga încăpere era acoperită de un strat fin de făină parfumată.

Totul s-a schimbat odată cu Revoluția Franceză (1789).

Pudra, asociată cu aristocrația, a devenit simbolul opulenței.

În plus, regele a introdus o taxă pe pudra de păr pentru a finanța războaiele — un impozit care a grăbit sfârșitul modei.

Perucile uriașe au dispărut, iar oamenii au început să poarte părul natural, mai scurt, curat și fără parfumuri grele.

Părul pudrat al secolului XVIII rămâne un simbol al contrastului dintre luxul extrem și realitatea ascunsă: frumusețea care mirosea a lavandă, dar trăia cu păduchi sub făină.

O epocă în care eleganța se măsura în grame de pudră, iar rafinamentul — în cât de grațios te scărpinai la ceafă.

Bărbații purtau peruci pudrate în anii 1700 ca simbol al statutului. Practica a fost inițiată de regele Ludovic al XIII-lea al Franței, care purta peruca din cauza cheliei premature. Perucile pudrate au dobândit rapid o puternică asociere cu regalitatea și nobilimea în țară, iar această atitudine s-a răspândit în toată Europa și a fost adusă de primii coloniști în Lumea Nouă.

 Perucile pudrate au devenit un element de bază al evenimentelor formale în anii 1800 și au rămas un simbol al clasei și rafinamentului până aproape de sfârșitul secolului. În semn de recunoaștere a istoriei perucilor, unii oficiali de la înalta curte engleză continuă să poarte peruci inspirate din coafurile pudrate până în ziua de azi.