$$$

 MEMORIE CULTURALA - DINO BUZZATI

DINO BUZZATI (16 octombrie 1906- 28 ianuarie 1972), a fost un prozator italian prolific, de formație jurnalist, unul dintre condeiele de forță ale ziarului “Corriere della Sera”, în redacția căruia a lucrat decenii la rând. Tatal sau a fost jurist si profesor de drept international la Universitatea din Pavia si la Universitatea Comerciala Luigi Bocconi din Milano. Mama sa, Alba, a fost descendenta a familiei nobile dogale Badoer Participazio. 

Inca de la o varsta frageda Dino manifesta un interes deosebit pentru poezie, muzica (studiaza vioara si pianul), desen si munte, pasiuni care il vor insoti pe tanarul scriitor pana la sfarsitul vietii sale. 

In anul 1935 publica "Secretul padurii batrane", al doilea sau roman. In 1970 ii este decernat premiul pentru jurnalism Mario Massai, pentru activitatea sa din vara 

anului 1969.

Lunga activitate de jurnalist şi‑a pus amprenta asupra operei sale literare, conferindu‑le o aură realistă până şi celor mai fantastice povestiri. 

Dino Buzzati s‑a impus cu romanul Deşertul tătarilor (1940; Polirom, 2002, 2011). 

Condiţia umană l‑a preocupat pe scriitor şi în proza ulterioară, adunată în volumul Șaizeci de povestiri (1958, Premiul Strega). 

A fost, de asemenea, autor de librete muzicale şi piese de teatru (Un caz clinic este pusă în scenă de Giorgio Strehler la Piccolo Teatro din Milano, în 1953, apoi la teatrul parizian La Bruyère, în traducerea lui Albert Camus, în 1955), pictor şi scenograf. 

În anii ’60 publică romanele Marele portret (1960) şi O dragoste (1963), volume de poezie, precum şi Monstrul Colombre şi alte cincizeci de povestiri (1966). Mai este de amintit cartea pentru copii, ilustrată chiar de autor, Vestita invazie a urşilor în Sicilia (1945).

Citate Dino BUZZATI:

“Era vântul, era vijelia toamnei, era disperarea, era dragostea. O urzeală lentă de vise, o osteneală molatică, o tăcere, un vag freamăt de viaţă în depărtare, fuga gândurilor părăsite înăuntru prin tainiţele trecutului în noaptea caldă de iunie.”

“Femeile, chiar şi cele mai puţin viclene, au o cumplită sensibilitate care le anunţă ceea ce se întâmplă cu un bărbat în anumite situaţii, misterioasa scânteie care aprinde sufletul şi-l arde şi poate că pe moment bărbatul nici nu-şi dă seama şi nu bănuieşte însă ea da chiar în momentul acela se suie invincibilă pe tron, începându-şi deliciosul joc de a-l scoate din minţi.”

“Și totuși, cu una dintre acele aparent absurde intuiții sufletești, de care pe moment nu ții seama, însă rămân înăuntru, ca să iasă la lumină peste luni și ani, când mecanismul destinului se va pune în mișcare, Antonio a avut un presentiment: de parcă întâlnirea aceea ar fi avut importanță în viața lui, de parcă fulgerătoarea întâlnire a privirilor ar fi stabilit fără știrea lor o legătură neștirbită în veșnicie. Deja în trecut, mai mult decât o dată, constatase incredibila putere a dragostei, în stare să reînnoade cu nesfârșită tenacitate și răbdare, de-a lungul unor întâmplări amețitoare, două fire foarte subțiri care se pierduseră în confuzia vieții, de la un capăt la altul al lumii.”

“Există, în motivul popular al muzicii, simplu ca un ram desfrunzit și totuși încărcat de veacuri, ceva care spune cu precizie adio, cu puterea iubirii pentru ceea ce a fost și nu se va mai întoarce și în același timp un presentiment confuz a ceea ce se va întâmpla poate într-o bună zi, pentru că muzica adevărată se află în regretul trecutului și în speranța zilei de mâine, care e deopotrivă dureroasă. Apoi e disperarea zilei de azi, plăsmuită din amândouă. Și în afara lor nu mai există poezie”.