$$$

 O fetiță de 14 ani dintr-un sat izolat al Suediei s-a întors de la școală, a spus „vreau doar să dorm puțin” și nu s-a mai trezit timp de 32 de ani.

Era iarna anului 1876 în satul Oknö, o așezare mică și izolată din sudul Suediei.

Într-o dimineață, o fetiță de 14 ani, pe nume Karolina Olsson, se întorcea de la școală, obosită și tremurând. Mama ei, Anna, a observat că fata mergea încet, cu ochii grei, de parcă ar fi fost bolnavă.

— „Ești bine, draga mea?”

— „Da, mamă… doar vreau să dorm puțin.”

A urcat scările spre camera ei, s-a băgat în pat și a adormit.

Dar nu s-a mai trezit.

Zilele au trecut.

Familia a încercat să o trezească, au strigat-o, au scuturat-o ușor, i-au pus apă rece pe față. Nimic.

Karolina părea vie. Respira normal, avea puls, dar nu reacționa la stimuli.

Au venit preoți, medici, vindecători. Unii au spus că e posedată. Alții, că e în comă.

Dar nimeni nu putea explica cum o fetiță sănătoasă putea să adoarmă și să nu se mai trezească.

Așa a început ceea ce oamenii din Oknö aveau să numească „Somnul Karolinei”.

Anii au trecut… și ea dormea în continuare.

Timpul s-a scurs.

Un an. Doi. Zece. Douăzeci.

Karolina a rămas în pat, în aceeași cameră mică, sub îngrijirea mamei.

Corpului ei nu i-au crescut unghii sau păr în mod normal, de parcă metabolismul încetinise aproape complet.

Mama o hrănea cu câteva linguri de lapte sau zahăr dizolvat în apă, pe care fata le înghițea mecanic, fără să se trezească.

Uneori, tremura ușor sau murmura ceva neînțeles în somn. Alteori, lacrimile îi curgeau pe obraji, dar ochii rămâneau închiși.

Ziarele au început să scrie despre „Fata adormită din Oknö”.

Pelerini și curioși veneau să o vadă, sperând că vor fi martori la un miracol.

Medicii din Stockholm au confirmat că nu era o farsă.

Totuși, nu găseau o explicație: nu era comă, nu era boală neurologică, nu era psihoză cunoscută.

În primăvara anului 1908, după 32 de ani de somn, Karolina avea 46 de ani.

Mama ei murise, iar frații îmbătrâniseră. O infirmieră locală o îngrijea acum.

Într-o dimineață, infirmiera a auzit un sunet slab din cameră.

A intrat și a văzut-o pe Karolina clipind pentru prima oară.

— „Unde e mama?” a întrebat ea cu voce stinsă.

Credea că dormise doar o noapte.

Când a fost examinată, medicii au rămas uluiți.

Deși aveau în față o femeie de 46 de ani, trupul ei părea al unei tinere de 20.

Dantura, pielea, mușchii – toate păreau „înghețate” în timp.

Karolina nu-și amintea nimic. Nu vise, nu sunete, nu oameni.

A spus doar că „a fost ca o zi lungă, liniștită, fără sfârșit.”

A trăit apoi câțiva ani în liniște, ferită de atenția presei. Nu s-a măritat niciodată, nu a părăsit satul.

A murit în 1950, la vârsta de 88 de ani.

Cazul Karolinei Olsson rămâne un mister medical.

Unii neurologi moderni cred că a suferit o formă rară de catatonie psihologică, declanșată de un șoc emoțional sau o traumă.

Alții sugerează o tulburare metabolică extrem de lentă.

Dar niciuna dintre ipoteze nu explică perfect cum corpul ei a supraviețuit 32 de ani fără hrană și mișcare reală.

Unii localnici cred că „fata adormită” fusese atinsă de divinitate, alții că fusese protejată de un miracol.

Oricare ar fi adevărul, povestea reală a Karolinei Olsson rămâne o meditație tulburătoare despre fragilitatea și misterul conștiinței umane.