$$$

 — Așteptați din nou, domnule Andrei? — a întrebat fata de la florărie, zâmbind cu blândețe.

— Da, draga mea. Ca în fiecare joi. Poate că astăzi va veni.

Și-a aranjat haina veche și a privit spre banca de lângă lac. Vântul de toamnă aducea miros de frunze ude și ploaie.

De patruzeci de ani venea acolo, în fiecare joi, mereu cu același buchet de liliac.

Și aștepta. Pe ea.

S-au cunoscut primăvara, când liliacul abia începea să înflorească.

El — student la Litere, tăcut, visător.

Ea — o fată venită de la țară, frumoasă, cu ochi verzi și râs de copil.

— Mă puteți ajuta să-mi găsesc sala de curs? — l-a întrebat în ziua aceea.

— Desigur, — i-a zâmbit. — Dar ai grijă… s-ar putea să te pierzi din nou, chiar și după ce o găsești.

Ea a râs. Așa a început totul.

Doi ani au fost de nedespărțit — cafele, cărți, plimbări lungi prin parcul Cișmigiu.

Ea vorbea, el o asculta cu inima.

Dar într-o zi, glasul ei s-a frânt.

— Andrei, am primit o bursă în Paris.

— E minunat!

— Plec peste o săptămână. Și nu știu dacă mă mai întorc.

El a tăcut.

— Atunci… ce facem?

— Poate ne vom scrie…

— Poate…

Dar niciodată n-a primit o scrisoare.

Anii au trecut. Andrei a rămas în țară, a devenit profesor de literatură, s-a însurat — dar n-a mai iubit niciodată cu adevărat.

Soția lui știa.

— O mai iubești, nu-i așa? — l-a întrebat într-o seară.

El n-a răspuns. A privit doar pe fereastră.

După moartea ei, a rămas singur — cu amintirile și tăcerea lui.

Acum, bătrân, venea în fiecare joi în același parc, pe banca unde o sărutase prima dată.

Fata de la florărie îi pregătea mereu același buchet de liliac.

— Poate azi, domnule Andrei?

— Poate… — spunea el zâmbind.

Într-o zi de aprilie, când aerul mirosea a ploaie și a dor, o femeie în vârstă s-a oprit în fața lui.

— Andrei? — a spus încet.

El a ridicat privirea.

Timpul s-a oprit.

Era ea.

Părul alb, fața brăzdată de ani — dar aceiași ochi verzi.

— Maria…

— Eu, dragul meu. M-am întors.

El s-a ridicat tremurând.

— Te-am așteptat patruzeci de ani.

— Știu, — a spus ea cu lacrimi în ochi. — Am știut mereu.

Au stat pe bancă ore întregi, povestind tot: ce-au pierdut, ce-au visat, pe cine-au iubit fără să poată avea.

— De ce nu mi-ai scris? — a întrebat el.

— Ți-am scris, Andrei. În fiecare lună. Dar n-ai primit niciuna.

— Cum e posibil?

— Mama ta le-a trimis înapoi. A spus că te însori.

El a închis ochii.

— N-a iertat niciodată că ai plecat.

— Iar eu nu te-am uitat niciodată, — a spus Maria. — Nici măcar când m-am măritat.

— Ai fost fericită?

— Nu. Dar am trăit. Tu?

— N-am trăit. Doar am existat.

Au rămas acolo până s-a oprit ploaia.

— Andrei… sunt bolnavă.

— Ce spui?

— Cancer. Stadiul final.

— Nu, nu… nu spune asta.

— N-am venit să te întristez. Am venit să-ți mulțumesc. Că m-ai așteptat.

El i-a prins mâinile.

— Nu te mai las să pleci.

— Trebuie, dragul meu. Poate într-o altă viață ne vom întâlni la timp.

L-a sărutat pe frunte și a plecat.

El a rămas privind urma pașilor ei printre frunze.

O lună mai târziu, un plic a ajuns la casa lui.

Pe el scria:

„Pentru Andrei. Ultima mea scrisoare.”

A deschis cu mâinile tremurânde.

„Dragul meu,

Ți-am scris o viață întreagă, dar știu că doar această scrisoare te va găsi.

Îți mulțumesc că m-ai așteptat.

Am trăit 80 de ani, dar doar primăvara aceea cu tine a fost viață adevărată.

Când o să înflorească iar liliacul, să știi că sunt acolo. Cu tine.

A ta, Maria.”

A doua zi, Andrei s-a întors în parc.

A așezat buchetul de liliac și scrisoarea pe banca udă.

A închis ochii și a zâmbit.

Vântul a adus un parfum de flori și un șoptit printre ramuri:

„Ți-am spus, Andrei… ne vom revedea primăvara.”

El a răspuns încet:

— De data asta, n-o să mai pleci, Maria.

O săptămână mai târziu, fata de la florărie a observat că bătrânul nu mai venise.

S-a dus în parc. Și a înțeles.

Pe bancă erau un buchet de liliac și două fotografii: un Andrei tânăr și o femeie cu ochi verzi.

A pus o mică notă lângă ele:

„V-ați regăsit, în sfârșit.”

Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără să afle ce e iubirea.

Alții o găsesc o singură dată — și o poartă pentru totdeauna.

Cine poate spune care dintre ei e mai fericit?