$$$

 

Mircea Andrei e judecător la Tribunalul București de douăzeci și doi de ani. La cincizeci și unu de ani, a pronunțat mii de sentințe - civil, penal, contencios administrativ. A trimis oameni la închisoare, a dat custodie copiilor, a împărțit averi. Jobul lui e să aplice legea, nu să o interpreteze după sentimente.

Într-o luni dimineața de noiembrie, primește un dosar pe masă. Caz penal - furt calificat. Inculpatul: Popa Adrian, patruzeci și trei de ani, din Popești-Leordeni. A furat alimente dintr-un supermarket - mâncare pentru copii, lapte, pâine, conserve. Valoare furată: treizeci și cinci de lei.

Procurorul cere șase luni închisoare cu suspendare. "Are antecedente penale - furt în 2015. E recidivist. Legea prevede sancțiune."

La ședința de judecată, Adrian intră în sală - îmbrăcat modest, tras la față, evită contactul vizual. Când judecătorul îl întreabă dacă recunoaște fapta, răspunde simplu: "Da, domnule judecător. Am furat."

"De ce?"

"Pentru că nu aveam ce să le dau copiilor să mănânce."

Doar cei care au stat de cealaltă parte a catedrei juridice știu că deseori, dincolo de paragrafe și articole de lege, există oameni reali cu probleme reale care nu încap în formulările reci ale codului penal.

Judecătorul Mircea cere întrerupere. Studiază dosarul mai atent. Adrian a lucrat ca zilier în construcții. În septembrie, a căzut de pe schele și și-a rupt piciorul. Trei luni fără muncă, fără venit. Soția bolnavă, nu poate lucra. Trei copii - doi în școală generală, unul de doi ani. Primăria nu le-a aprobat ajutorul social pentru că "au datorii la întreținere". Serviciul social a venit, a văzut situația, a făcut raport, dar procedurile durează luni.

Adrian a încercat să împrumute de la vecini, de la rude. Nimeni nu avea. A mers la biserică - i-au dat un pachet cu alimente care a durat trei zile. A încercat la ONG-uri de ajutor - luni de așteptare pentru evaluare.

În seara când a furat, copiii nu mâncaseră de o zi. Cel mic plângea de foame. Soția plângea neputincioasă. Adrian a ieșit din casă și a intrat în Mega Image din cartier. A luat ce trebuia urgent - lapte praf pentru copil, pâine, conserve, fructe. Treizeci și cinci de lei. A încercat să iasă. Alarma a sunat. Paznicul l-a prins.

Pe vremuri, legea era absolută - ai furat, plătești. Acum, jurisprudența europeană recunoaște circumstanțe atenuante și situații de necesitate extremă.

Mircea citește din nou dosarul. Antecedentul din 2015 - același lucru. A furat alimente din alt magazin. Motiv: fără venit, copii mici. A primit șase luni cu suspendare. Acum, recidivă.

Dar Mircea vede ceva ce procurorul nu vede. Acest om nu e un hoț de profesie. E un tată disperat care vede copiii lui flămânzi și alege să devină infractor decât să îi lase să sufere.

Reîncep ședința. "Domnule Popa, de ce nu v-ați adresat asistenței sociale?"

"M-am adresat, domnule judecător. De două luni aștept să mă evalueze. Mi-au spus să aștept."

"Și familia? Prieteni?"

"Nu mai am. Toți ne-au refuzat. Suntem oameni săraci dintr-un cartier sărac. Nu avem la cine apela."

Procurorul intervine. "Domnule judecător, compasiunea e admirabilă, dar legea e clară. Recidivă la furt. Cerința e justă - închisoare cu suspendare."

Mircea tace lung. Știe că procurorul are dreptate din punct de vedere legal. Dar știe și că există jurisprudență CEDO (Curtea Europeană pentru Drepturile Omului) care recunoaște "starea de necesitate" ca circumstanță excludentă sau atenuantă.

"Domeniul penal cunoaște principiul proporționalității," spune el în cele din urmă. "Sancțiunea trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei și cu pericolul social al infractorului."

Își suspendă pronunțarea cu două săptămâni. "Vreau verificări de la asistență socială, raport de la primărie despre situația familiei, evaluare psihologică a inculpatului."

În următoarele două săptămâni, investigația descoperă realitatea crudă. Familia Popa trăiește într-un apartament cu o cameră, fără căldură (închisă pentru neplată), fără mâncare suficientă. Copiii sunt subponderali. Asistenta socială care vine confirmă: "Situație disperată. Familia are nevoie urgentă de ajutor."

Mircea sună personal la primărie. "De ce nu au primit ajutor social?"

"Au datorii la întreținere. Regulamentul spune că..."

"Regulamentul spune să îi lăsăm să moară de foame? Aprobați ajutorul acum sau îi citez în judecată pentru neglijență în serviciu."

Ajutorul e aprobat în trei zile.

La următoarea ședință, Mircea pronunță sentința. "În baza art. 396 Cod Penal, constatând circumstanțe atenuante excepționale, condamn inculpatul la amendă penală de o mie de lei, amânarea aplicării pedepsei pe termen de un an. În acest interval, va presta muncă în folosul comunității - o sută de ore. Motivare: stare de necesitate extremă, lipsă a oricărei alte alternative, pericolul social minim, posibilitate de recuperare socială."

Procurorul protestează: "Domnule președinte, e o sentință prea blândă pentru recidivist!"

"E o sentință justă pentru un tată disperat," răspunde Mircea. "Închisoarea nu rezolvă nimic în cazul ăsta. Dar ajutorul social, munca și suportul comunitar pot."

După pronunțare, Mircea îl cheamă pe Adrian separat. "Am vorbit cu un prieten care are firmă de construcții. Când vă vindecați piciorul complet, aveți loc de muncă. Salariu corect, contract legal."

Adrian plânge. "De ce faceți asta pentru mine? Sunt infractor."

"Pentru că sistemul a eșuat să vă ajute când aveați nevoie. Și pentru că trebuie să existe diferență între un om rău și un om disperat."

Cazul ajunge în presă. Reacțiile sunt împărțite.

"Judecător blând cu infractorii!" scrie un ziar.

"Justiție cu compasiune - model de urmat," scrie altul.

Pe rețelele sociale, dezbatere aprinsă. Unii îl acuză pe Mircea că încurajează furtul. Alții îl laudă pentru umanitate.

Consiliul Superior al Magistraturii îl cheamă pentru discuții. "Sentința dumneavoastră a creat controverse."

"Sentința mea a fost legală și justă. Am aplicat circumstanțe atenuante prevăzute de cod. Am respectat jurisprudența CEDO privind starea de necesitate."

"Dar antecedentele..."

"Antecedentele arată un pattern - un om care fură când e disperat, nu din plăcere sau profit. Asta nu e un criminal. E o victimă a unui sistem social deficitar."

După un an, Adrian vine la tribunal pentru evaluarea finală. A prestat toate orele de muncă comunitară. A început să lucreze la firmă. A primit ajutor social. Copiii mănâncă regulat. Nu a mai avut probleme cu legea.

"Cum vă simțiți?" îl întreabă Mircea.

"Ca un om. Nu ca un infractor. Dumneavoastră mi-ați dat o șansă când toți mă condamnaseră deja."

"Nu eu v-am dat șansa. V-ați dat-o singur când ați ales să vă ridicați după cădere."

Pentru că asta e diferența dintre justiție și legalitate strictă - legea pedepsește fapta, justiția înțelege contextul. Legea vede infracțiunea, justiția vede omul. Și uneori, cea mai bună sentință nu e cea mai aspră, ci cea care oferă o șansă la recuperare.

La cinci ani după caz, Mircea primește un email. E de la Adrian. Atașat e o fotografie - trei copii îmbrăcați frumos, zâmbitori, în prima zi de școală. "Mulțumesc că nu m-ați tratat ca pe un număr de dosar. Copiii mei au acum tot ce le trebuie. Și eu am demnitatea înapoi."

Mircea salvează fotografia. O pune pe biroul lui, lângă Codul Penal. Să îi amintească că dincolo de articole și paragrafe există oameni reali, cu povești reale, care merită o a doua șansă. 

Vezi mai puţin

Sursa: IBM FamilyEdits