$$$

 În dimineața asta, partenerul meu de viață s-a așezat lângă mine în mașină, așa cum făcuse de atâtea ori. Dar azi era altfel. Știam că va fi ultima noastră călătorie împreună. Mă privea în tăcere, cu ochii plini de liniște și înțelegere. Nu cerea nimic, nu aștepta nimic — doar era acolo. Și era de ajuns.

Totul a început cu un semn mic, abia vizibil. Apoi a venit diagnosticul — rapid și crud. Nu exista tratament, nu exista scăpare. Doar promisiunea mea: să rămân alături de el până la sfârșit. Să-l iubesc necondiționat, așa cum m-a iubit și el.

Am mers încet, bucurându-ne de fiecare clipă. Fiecare pas, fiecare privire, fiecare respirație era un dar. Îi vorbeam cu vocea blândă pe care o știa dintotdeauna, iar el îmi răspundea cu liniștea lui. Chiar și atunci mă învăța cel mai important lucru — să trăiesc prezentul, fără teamă.

Când a venit momentul, și-a sprijinit capul pe mâna mea, ca și cum mi-ar fi spus: „E bine așa.” L-am strâns, am închis ochii și l-am lăsat să plece. Fără durere, doar cu recunoștință și iubire. A plecat așa cum a trăit — cu demnitate, loialitate și inima alături de a mea. Pentru totdeauna. ❤️