$$$

 — Scuzați-mă… unde mergem? — a întrebat femeia cu o voce nesigură, privind prin geamul mașinii.

— Doamnă Marcela, am ajuns. Acesta este azilul „Sfânta Ana”. De azi veți rămâne aici.

— Cum adică… rămân aici? — vocea i-a tremurat. — Și fiica mea? Nu vine?

— A spus că o să vă sune, — a răspuns șoferul, lăsând jos o mică geantă: un pulover, o perie, o fotografie veche.

— Multă sănătate, doamnă Marcela. O să vă fie bine aici.

Mașina a plecat, iar ea a rămas singură, în bătaia vântului rece, cu ochii umezi.

La poartă o aștepta o femeie în halat albastru.

— Bine ați venit, doamnă Marcela. Eu sunt Nicoleta, infirmieră. Haideți, vă conduc în cameră.

— Cameră? Dar eu aveam o casă… o grădină… și flori…

— Și aici o să aveți flori, o să vedeți, — a zâmbit blând Nicoleta.

Camera era mică, dar curată. Pe patul de alături dormea o bătrână sub o pătură groasă.

— Se numește tanti Ileana. Doarme mult, nu vorbește cu nimeni, — a explicat infirmiera.

— Las’ că vorbesc eu, — a spus Marcela cu un zâmbet. — Eu n-am fost niciodată bună la tăcut.

Zilele treceau încet.

Oamenii din azil erau triști, obosiți, fiecare cu povestea lui.

Unii așteptau vizite care nu mai veneau, alții trăiau doar din amintiri.

Dar Marcela nu știa să stea degeaba.

Într-o dimineață, a ieșit în curte și a cerut o lopată.

— Ce vreți să faceți, doamnă Marcela? — a întrebat paznicul curios.

— Un colț de grădină. Nu pot trăi între pereți fără un pic de pământ sub mâini.

A plantat flori, busuioc și mentă.

— Aici va fi primăvara noastră, — le spunea celorlalți. — Dacă nu avem pe cine aștepta, măcar să așteptăm să înflorească.

După câteva săptămâni, curtea mirosea a viață.

Într-o zi, tanti Ileana a șoptit:

— Miroase a copilărie…

— Așa e, dragă mea. A copilărie și de Dumnezeu, — i-a răspuns Marcela.

Din ziua aceea, Ileana a început să vorbească din nou.

Marcela a propus directoarei un mic atelier de cusut și povești.

— Fiecare om are o poveste, doamnă directoare. Dacă n-o spunem, moare odată cu noi.

Directoarea a zâmbit.

— Bine, doamnă Marcela. Dacă reușiți să-i convingeți, vă aduc materiale.

Și a reușit.

În câteva zile, sala s-a umplut de râsete, fire colorate și amintiri.

— Eu am fost croitoreasă la Iași! — spunea una.

— Eu am cusut pentru artiști! — zicea alta.

Marcela râdea:

— Vedeți? Încă trăim. Avem mâini, avem inimă. Ne mai lipsea doar voința.

A venit primăvara adevărată.

Azilul s-a schimbat. Pereții vopsiți, flori peste tot, oameni care zâmbeau.

Pe ușa de la intrare era lipit un vers al Marcelei:

„Nu contează unde-ți e casa,

contează să fie cineva care te ascultă

și un colț de cer sub care să spui ‘mulțumesc’.”

Într-o duminică, o mașină luxoasă a oprit la poartă.

A coborât o femeie tânără, elegantă.

— Caut pe mama mea. Marcela Ioniță.

Marcela era în curte, uda florile.

— Irina…

— Mamă… am venit să te iau acasă.

— Acasă? — a zâmbit ea. — Eu sunt deja acasă.

— Mamă, iartă-mă… Am crezut că fac ce e mai bine pentru tine.

— Ai făcut ce ai știut, draga mea. Dar uite… vezi oamenii ăștia? Pe ei nu-i mai vizitează nimeni. Dacă plec, cine le mai zâmbește? Cine le mai udă florile?

— Mamă, dar nu ești obligată să ai grijă de ei.

— Dragostea nu e obligație, Irina. E dar.

Irina s-a uitat în jur: flori, fețe zâmbitoare, liniște.

— E frumos aici, mamă.

— Da. Dar știi ce e mai frumos? Că am crezut că viața mea s-a terminat… și abia acum a început.

De atunci, Irina venea în fiecare weekend.

Aducea prăjituri, fructe, haine.

Marcela o prezenta tuturor:

— Uitați, fata mea. Ea m-a învățat că nu trebuie să te superi pe cei care te-au lăsat. Trebuie doar să le arăți că încă poți iubi.

După un timp, directoarea i-a spus:

— Doamnă Marcela, toți vă iubesc. Vrem să fiți coordonatoare de activități.

— Eu? La șaptezeci și trei de ani? — a râs.

— Da. Sunteți sufletul acestui loc.

Așa a devenit „doamna Marcela” — femeia care aducea speranță.

Scria poezii, făcea ceai de mentă, organiza seri de cântece și povești.

— De unde aveți atâta putere? — a întrebat-o Nicoleta.

— Din lacrimile pe care am învățat să le transform în zâmbete.

Trei ani mai târziu, azilul „Sfânta Ana” nu mai era un loc de singurătate, ci unul plin de viață.

Ziarele scriau: „Bătrânii care au renăscut datorită unei femei simple.”

Marcela a primit o diplomă de onoare de la primar.

Când a urcat pe scenă, a spus doar:

— Mulțumesc. Cea mai mare răsplată e să știi că mai ai un rost. Fericirea nu pleacă odată cu tinerețea — pleacă atunci când nu mai iubești.

Într-o dimineață, Marcela a plecat liniștit, în somn.

Pe noptieră era un bilet:

„Nu plângeți.

M-am dus doar să ud florile de dincolo.

Aveți grijă unii de alții.

Iubirea nu iese niciodată la pensie.”

Irina a găsit biletul și a plâns — dar nu de durere, ci de recunoștință.

A continuat ceea ce începuse mama ei: venea, ajuta, aducea flori și povești.

Și astfel, o femeie simplă, uitată și abandonată, a devenit începutul unei lumi noi pentru multe suflete.

Pentru că uneori nu trebuie să schimbi lumea întreagă.

E destul să uzi o floare.

Și un suflet.