***

 RABINDRANATH TAGORE ÎN ROMÂNIA

Rabindranath Tagore – poet şi filozof indian s-a născut la 6 mai 1861 în Calcutta, într-o familie de brahmani. Fiu al lui Maharishi Debendranath Tagore – lider al grupării religioase monoteiste din India, Rabindranath Tagore a crescut într-o familie de reformatori sociali şi religioşi, opuşi sistemului castelor şi favorabili unei ameliorări a condiţiei femeii indiene.

În copilărie a studiat la diverse şcoli din Calcutta şi apoi la Academia Bengaleză, unde s-a familiarizat cu istoria şi cultura provinciei Bengal. Şi-a completat studiile la Londra începând cu anul 1878, unde a urmat Dreptul, după care, în 1880 a revenit în India, la chemarea tatălui său.

Rabindranath Tagore s-a căsătorit în 1883 cu Mrinalini Devi Raichaudhuri, cu care a avut cinci copii: doi băieţi şi trei fete. Din nefericire, soţia i-a murit în anul 1902, în 1903 una dintre fete, iar în 1907, băiatul cel mic.

Gitanjali şi Premiul Nobel pentru literatură

În anul 1912, la vârsta de 51 de ani, Rabindranath Tagore s-a întors în Anglia, de această dată însoţit şi de fiul său. Pe drumul către Anglia, poetul a început să traducă din limba bengali în limba engleză, opera sa cea mai faimoasă “Gitanjali sau Ofranda lirică”, scrisă în 1910, o colecţie de poeme religioase, tema principală fiind dragostea divină şi cea umană. Odată ajuns la Londra, poemele au fost citite de unul dintre bunii săi prieteni, pe care îl cunoscuse în India, celebrul pictor şi critic de artă englez, Sir William Rothenstein (29 ianuarie 1872-14 februarie 1945), căruia i s-au părut absolut incredibile. La rândul său, William Rothenstein i-a arătat poemele cunoscutului poet şi dramaturg irlandez William Butler Yeats (1865-1939). Yeats a prefaţat volumul “Gitanjali”, publicată în septembrie 1912, într-o ediţie limitată, de către “India Society” din Londra. Lucrarea a făcut senzaţie în cercurile literare din capitala Angliei şi apoi în întreaga lume, aducându-i lui Rabindranath Tagore, în cursul anului 1913, Premiul Nobel pentru literatură, devenind astfel primul neoccidental care primea un asemenea premiu. Motivaţia juriului Nobel, referitoare la opera marelui poet indian a fost următoarea: “în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete şi frumoase, prin care, cu un meşteşug desăvârşit a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezeşti, o parte integrantă a literaturii occidentale“.

Telegrama lui Rabindranath Tagore adresată juriului a fost citită de însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii în Suedia, la banchetul care a avut loc la Grand Hotel din Stockholm, după decernarea Premiului Nobel la 10 decembrie 1913 şi suna astfel: “Doresc să mulţumesc cu recunoştinţă Academiei Suedeze pentru spiritul ei conciliant, care a învins distanţele şi l-a transformat pe străin într-un apropiat“.

Renunţă la titlul de cavaler dat de George al V-lea

În cursul anului 1915, regele George al V-lea i-a acordat titlul de cavaler, la care însă a renunţat doi ani mai târziu, în 1917, în semn de protest, după masacrul de la Amritsar, când trupele britanice au ucis 400 de indieni, care demonstrau împotriva colonialismului englez.

Bun prieten cu Mahatma Gandhi, Rabindranath Tagore nu a dorit să se implice în politică. S-a opus naţionalismului şi militarismului, promovând valorile spirituale şi creative ale unei noi culturi mondiale, bazată pe multiculturalism, diversitate şi toleranţă.

Rabindranath Tagore a fondat în anul 1901 o nouă şcoală în afara Calcuttei, la Visva-Bharati, în oraşul Shantiniketan, ca alternativă la sistemul de educaţie sărac impus de britanici, şi unde însuşirea culturii indiene era accesibilă atât studenţilor indieni cât şi celor străini. În 1921, această şcoală a devenit Universitate de stat.

Ca scriitor, Rabindranath Tagore a scris peste o mie de poeme, opt volume de povestiri scurte, douăsprezece piese de teatru, opt nuvele, multe cărţi şi eseuri filozofice şi religioase. Iubea foarte mult muzica în stil bengali, fapt pentru care a compus peste 2000 de cântece, două dintre ele devenind imnurile naţionale ale Indiei şi Bangladeshului. Din 1929 a început să şi picteze, lucrările lui regăsindu-se atât în muzee din India, cât şi din întreaga lume.

În călătoriile sale în Europa s-a întâlnit şi a purtat discuţii cu mari personalităţi ale timpului şi anume: Albert Enstein – cu care a discutat despre principiile mecanicii cuantice şi cu binecunoscutul scriitor SF – Herbert George Wells.

Rabindranath Tagore s-a stins din viaţă la 7 august 1941, la vârsta de 80 de ani, după ce cu o oră înainte dictase ultimul său poem.

În cursul anului 1926, profetul Indiei, împreună cu câţiva membri ai familiei sale a efectuat un  turneu prin Europa, vizitând Italia, Franţa, Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria şi România. În toate aceste ţări a ţinut o serie de prelegeri, militând pentru pace, toleranţă, respingerea violenţelor de orice fel, diversitate culturală şi făcând cunoscută popoarelor vizitate admiraţia pentru natură şi pentru patria sa India.

De la Sofia, la Bucureşti

În România, Rabindranath Tagore a ajuns în portul Giurgiu în noaptea de 21 spre 22 noiembrie 1926, venind de la Sofia unde ţinuse două prelegeri având ca subiect “Cultura omenirii” şi “Progresul mondial”. Călătorea însoţit de fiul său care purta acelaşi nume, de profesie agronom, soţia acestuia şi fetiţa lor în vârstă de 5 ani şi una dintre fiice cu soţul său, profesor la Facultatea de ştiinţe fizico-matematice a Universităţii din Calcutta.

Potrivit reprezentantului ziarului “Dimineaţa”, care i-a luat un prim interviu în trenul care îl ducea spre Bucureşti: “Rabindranath Tagore dă impresia unei figuri biblice. Un bătrân înalt şi svelt, cu o faţă lunguiaţă şi doi ochi negri de o bunătate impresionantă. Învelit într-o rasă lungă de păr de cămilă de culoare cafenie deschisă şi ţinând în mână un volum legat în piele, care întrerupe în mod cochet linia severă a figurii sale, Rabindranath Tagore apare ca un tablou primitivist de o concepţie pură şi perfectă”.

Tot din ziarul “Dimineaţa” aflăm că pe peronul Gării de Nord, poetul a fost întâmpinat de reprezentanţii Ministerului de Externe, ai Ministerului Artelor, de Ion Marin Sadoveanu – inspector general al teatrelor şi de reprezentanţi ai ziarelor din Bucureşti.

O călătorie de studii

Odată sosit în Capitală, Rabindranath Tagore şi familia sa au fost cazaţi la Hotelul Athénée Palace, unde a doua zi, 22 noiembrie 1926, orele 17.00 a stat de vorbă cu ziariştii şi intelectualii care veniseră să-l vadă. Cei prezenţi i-au pus o serie de întrebări, legate de scopul călătoriei în Europa, părerea sa despre Europa şi literatura europeană. În legătură cu scopul călătoriei, Rabindranath Tagore a răspuns că acesta este “de a cunoaşte lumea şi de a lua contact cu populaţia ţărilor pe care le vizitez, într-un cuvânt o călătorie de studii şi de impresii. Ţările din Orientul Europei mă interesează mult. Găsesc la oamenii de aici mai multă înţelegere decât în Occident, pentru felul nostru de a cugeta şi de a simţi”.

În contextul discuţiilor, Rabindranath Tagore a declarat că este un pacifist, că şi europenii sunt pacifişti, dar, “căutaţi pacea pe căi greşite. Când se ivesc nemulţimiri şi suferinţe, căutaţi să ucideţi pe solii care vă anunţă aceste nemulţimiri, în loc să cercetaţi pricina răului, spre a-l remedia de la rădăcină”. În ceea ce priveşte părerea sa despre Europa, poetul a spuns că: “Europa are preponderenţă asupra Asiei, dar numai sub raportul material. Civilizaţia voastră v-a făcut să acumulaţi nenumărate forţe materiale. Aţi neglijat însă forţele spirituale, puterea ideilor. Văd aici o sursă de noi dezastre. Dovadă marele război, în care europenii au apărut ca nişte copii care au avut la îndemână formidabile forţe de distrugere şi pe care, se înţelege, le-au întrebuinţat ca nişte copii“.

Referitor la literatura europeană, poetul a afirmat că nu o cunoaşte decât prin prisma a ceea ce a putut citi în limba engleză, însă şi-a putut da seama că “aceasta se opreşte prea mult la fapte, la faptele mărunte ale vieţii obişnuite şi se înalţă prea rar în domeniul idealismului, al puterilor spirituale”.

Prima zi a vizitei lui Rabindranath Tagore în România s-a încheiat la orele 21.00, cu un banchet dat în onoarea sa la Hotelul Athénée Palace, prilej cu care oaspetele a rostit următoarele cuvinte: “Oamenii care trăiesc departe, când se cunosc, îşi dau seama cât sunt de apropiaţi şi de înrudiţi unii cu alţii. Noi cu toţii, scriitori, artişti, ziarşti contribuim zi de zi la acea admirabilă înfrăţire a poparelor. Noi dăm umanităţii cel mai preţios tribut. Eu vreau să reprezint ca şi dumneavoastră toţi, triumful spiritului asupra deosebirilor de ordin material. Prin artă se ridică un continent nou, în care toate neamurile contribuie înfrăţite. Prin scrierile mele am contribuit la o apropiere de ordin moral“11. Aşadar, Rabindranath Tagore a rostit în faţa oficialităţilor şi a ziariştilor români prezenţi un discurs prin care a arătat că arta şi cultura sunt elementele centrale care desfiinţează graniţele între popoare şi care îi apropie pe oameni indiferent de naţionalitate, subliniind şi superioritatea forţelor spirituale asupra celor materiale.

24 noiembrie 1926, conferinţa de la Teatrul Naţional

În ziua de 24 noiembrie 1926, întreaga societate bucureşteană s-a adunat în Piaţa Teatrului Naţional şi pe Calea Victoriei, pentru a participa la prelegerea pe care marele poet şi filozof indian a ţinut-o la Teatrul Naţional, în prezenţa membilor familiei regale: regina Marioara a Iugoslaviei, ex-regina Elisabeta a Greciei, principesa Elena, a politicienilor, literaţilor şi ziariştilor. Poetul a venit pe scenă şi s-a adresat publicului prezent în limba engleză, începându-şi prelegerea cu următoarea frază: “Prietenii mei, rolul poetului e ca şi graiul florilor, al vântului şi al oceanului. Precum florile influenţează omenirea prin frumuseţea lor, tot astfel şi poeţii prin armonie şi estetică. N-am venit să propovăduiesc ca filozof, ci ca poet iubitor de omenire, în eterna ei tendinţă spre perfecţiune“.

Rabindranath Tagore a povestit cum a devenit poet, prezentând câteva aspecte din copilăria sa, faptul că a fost obligat să trăiască în mijlocul naturii şi să aibă o viaţă lăuntrică. “Aşa mi-am putut crea – spunea poetul – tovarăşi interiori şi astfel m-am jucat cu propriile mele visuri“. Ca poet a fost influenţat foarte mult de poemele Vişnava, care au fost o sursă de inspiraţie pentru el: “Ele m-au învăţat că Dumnezeu a trimis omenirii muzica, pentru ca omenirea să devină o simfonie de acorduri şi să cânte o serenadă divină. Poemele lui Vişnava sunt spontane, izvorâte din sufletul maselor. Iubirea domină în ele. Dar nu au de-a face cu o iubire absolută, ci o iubire concretă: iubirea dintre doi îndrăgostiţi, dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii, chiar şi iubirea dintre om, floare, copac, animale“.

Poetul şi-a încheiat conferinţa recitând două poeme în bengali, după care a plecat cu automobilul regal la Palatul Cotroceni, invitat fiind la dejun, de către regele Ferdinand. Regina Maria nu a fost prezentă la întâlnirea cu înaltul oaspete, deoarece nu îşi încheiase vizita în America. Regina a revenit în ţară abia la începutul lunii decembrie 1926, în urma telegramelor referitoare la înrăutăţirea stării de sănătate a regelui.

Comentând prelegerea susţinută de Rabindranath Tagore la Teatrul Naţional, Alexandru Tzigara Samurcaş scria în „Convorbiri literare” că „Tagore ne-a spus că  nu a venit ca filozof sau ca profet, ci ca un poet ce-şi închina prinosul de dragoste şi de aceea nu ne-a vorbit decât de tinereţea lui şi de împrejurările în care şi-a descoperit şi desăvârşit geniul poetic”.

La Constanţa

De la Palatul Cotroceni, poetul şi familia sa au fost conduşi la Gara de Nord, de unde urmau să ajungă la Constanţa şi de acolo, pe calea apei să părăsească România.

La Constanţa, Rabindranath Tagore a fost întâmpinat de un numeros public şi de un comitet de primire, în frunte cu prof. C. Mureşeanu, care a adresat oaspetelui câteva cuvinte: „Scumpul nostru profesor al Asiei, al Europei şi al lumii întregi, sunt fericit să vă salut în numele oraşului Constanţa, în numele cetăţenilor, învăţătorilor şi copiilor. Cu sfială mă adresez ca dascăl al acestui oraş mic, marelui învăţător al lumii întregi. Ţara noastră cunoaşte ideile dumneavoastră pedagogice, psihologice şi filozofice şi le practică în şcoli. Ne-aţi văzut puţin timp ţara noastră mică, faţă de Asia, bătrâna lumii. Iubim India pentru că suntem şi noi o parte din sufletul ei, din unitatea cea mare a Orientului”.

La rândul său, Rabindranath Tagore a spus „Sunt adânc mişcat de cuvintele dumneavoastră, de dragostea ce mi-o arătaţi aci şi de toată ospitalitatea pe care mi-a arătat-o gentila Românie. Îmi pare rău că am stat puţin şi voi purta totdeauna în minte semnele de iubire şi amabilitate pe care mi le arătaţi”.

A urmat discursul ing. Jean Stoenescu-Dunăre care s-a adresat maestrului cu următoarele cuvinte: „Sunt însărcinat să vă transmit în limba engleză cuvintele de admiraţie şi omagiile pe care vi le aduce în clipele acestea Dobrogea. Ca şi celelalte popoare de pe glob, cunoaştem şi noi scrierile dumneavoastră poetice şi filozofice, inspirate din cea mai cerească armonie. Premiteţi-mi să vă spun că ţara noastră este locuită de un popor cu multe sentimente poetice. De aceea, în momentul în care vă despărţiţi de pământul românesc, vă rog să primiţi din partea noastră cele mai sincere urări pentru un bun voiaj spre patrie, cu adaosul urărilor inimilor noastre pentru o viaţă lungă, sănătoasă şi fericită în sânul familiei dumneavoastră. Nu ne uitaţi. Adio”.

Apoi, prefectul judeţului Constanţa şi comandorul vasului „Împăratul Traian” l-au condus pe Rabindranath Tagore spre cabinele ce-i fuseseră rezervate. La bordul vasului, prof. C. Mureşeanu i-a oferit poetului cartea sa “Educaţia mulţimilor”, scrisă în bună parte pe baza teoriei tagoriene, cu citate din operele sale şi “Anuarul Academiei Populare din Constanţa”, spunându-i că este o şcoală liberă, întemeiată pe aceleaşi principii.

Tot pe vas, l-a cunoscut pe marele poet şi Florica Botez, directoarea Şcolii primare de fete nr. 4 din Constanţa. Entuziastă admiratoare a lui Rabindranath Tagore după ce a citit câteva dintre lucrările sale publicate în limba română, aceasta a reuşit să pătrundă în cabină şi să stea de vorbă cu maestrul, cerându-i permisiunea de a-i scrie, lucru îngăduit de poet. Surpriza a venit un an mai târziu, când Florica Botez a primit răspuns la scrisoarea sa, din 15 iulie 1927, purtând emblema Universităţii Visva-Bharati din Shantiniketan iar textul era semnat de secretarul lui Rabindranath Tagore. Mesajul era scris în numele poetului, care se afla într-o altă călătorie, în Java şi Cambodgia pentru a studia „influenţele culturii indiene prin acele locuri”.

O scrisoare primită de la Tagore de către o admiratoare

Referitor la scrisoarea Floricăi Botez, secretarul lui Rabindranath Tagore scria: „Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru gândurile voastre frumoase dintr-o ţară îndepărtată. Aceasta dovedeşte realitatea unităţii spiritului uman pe care nu-l poate tulbura nici politica şi nici ideile preconcepute ale tradiţiei. Aţi devenit prietena noastră spirituală prin credinţa în idealul nostru Visva-Bharati, care reprezintă credinţa poetului nostru în omul universal. Nădăjduiesc că acest mesaj vă va găsi în deplină mulţumire sufletească, lucrând pentru binele frumoasei dumneavoastră ţări, cu care am fost uniţi prin vizita poetului nostru într-o strânsă prietenie, precum ne leagă o tainică prietenie şi de blândul vostru popor”. Scrisoarea se încheia cu un poem autograf al lui Rabindranath Tagore adresat Floricăi Botez.

După plecarea lui Rabindranath Tagore din România, în revista „Viaţa literară” din 3 decembrie 1926, a apărut un interviu cu acesta, semnat I. Valerian şi intitulat “De vorbă cu Rabindranath Tagore”. În acest interviu, poetul răspunde la o serie de întrebări legate de ţara sa, de literatura şi tradiţiile româneşti, de personalitatea lui Mahatma Gandhi şi despre şcoala pe care a înfiiţat-o la Shantiniketan.

În legătură cu India, Rabindranath Tagore a spus că spre deosebire de europeni, indienii iubesc natura iar „cultura indiană s-a născut în marile păduri virgine ale Indiei şi locul acesta natal, toată împrejurimea lui, i-au imprimat un caracter particular. Înconjuraţi de viaţa variată şi întinsă a naturii, oamenii noştri, hrăniţi şi îmbrăcaţi de ea, s-au legat şi s-au contopit cu schimbătoarele ei înfăţişări. India pune suprema nădejde pe armonia omului cu universul”.

Referitor la literatura română, poetul a ţinut să precizeze că despre ea i-a vorbit prietenul său, scriitorul francez Romain Rolland, când i l-a prezentat pe Panait Istrati. „Acest frate al dumneavoastră – a spus Rabindranath Tagore – are multă vigoare în scris, însă lucrând într-o limbă străină se luptă încă cu formele de expresie“.

În timpul vizitei în România, Rabindranath Tagore a dorit foarte mult să cunoască jocurile şi tradiţiile populare româneşti. Acest lucru a fost posibil datorită dr. Narsing Mulgund, (fost elev al lui Tagore la şcoala sa şi care l-a întâmpinat pe poet la venirea în ţară cu cuvinte de bun venit în limba bengali), care împreună cu soţia şi cele două fetiţe Sacuntala (10 ani) şi Indira (4 ani) l-au vizitat pe poet la hotel, unde acestea i-au prezentat câteva dansuri populare, costume populare româneşti şi i-au recitat versuri scrise de Mihai Eminescu. În discuţia cu I. Valerian, Rabindranath Tagore a ţinut să precizeze acest lucru, spunând că „am observat că există mult ritm în mişcări şi multă armonie în culori. Am auzit că aveţi o poezie populară interesantă. Fetiţa doctorului mi-a recitat din poetul dumneavoastră Eminescu. Aveţi o limbă destinată pentru ritm şi poezie. Dar poetul acesta trebuie să fi fost tare chinuit. Poezia sfârşea într-o mare revoltă (…cum nu vii tu Ţepeş Doamne….), în loc să se înalţe în imn de slavă. De ce într-o ţară aşa de mică, atât de mare amărăciunea”.

Tagore despre Mahatma Gandhi

Despre Mahatma Gandhi – luptătorul Indiei pentru eliberarea de sub colonialismul englez -, Rabindranath Tagore spunea că „este un om superior, cult, dar principiile lui nu pot face bine. Nu pot aproba principiile extremiste. El spune să boicotăm pe stăpânitori şi să luptăm prin violenţă. Avem peste un milion de indieni în slujba stăpânirii, care pot flămânzi la un moment dat pe drumuri. Nu avem forţe materiale de distrugere. Şi apoi India este atât de dezbinată. Şi astăzi chiar, un hindus când atinge cu mâna un frate din altă castă, se duce acasă de se spală şi face rugăciuni. Nu vom putea învinge decât prin unire şi forţă”. Aşadar, Rabindranath Tagore nu era de acord cu metodele de luptă ale lui Mahatma Gandhi, respingea violenţa şi afirma că numai prin unitatea poporului indian se putea obţine o victorie însemnată în faţa colonialismului englez.

În legătură cu Şcoala de la Shantiniketan, Tagore a declarat interlocutorului său că a creat-o pentru a ajuta la învăţarea limbii sanscrite „aici vin studenţi după ce au absolvit celelalte facultăţi ca să se specializeze. Mulţi profesori europeni ne-au vizitat şcoala şi au fost găzduiţi de noi, până şi-au terminat studiile. Primim cu bucurie pe străinii care ne aduc gânduri bune”.

Câţiva ani mai târziu, la 25 decembrie 1931, în ziarul “Cuvântul” a apărut un articol semnat Mircea Eliade şi intitulat „Vorbeşte Rabindranath Tagore”. Mircea Eliade a fost găzduit de poet la Shantiniketan Visva-Bharati şi în dialogul pe care l-a avut cu acesta l-a întrebat ce-şi mai aminteşte din călătoria sa la Bucureşti. Poetul a răspuns: „Ei bine aţi fost atât de buni cu mine, aţi fost atât de calzi şi de imediaţi faţă de operele mele, iar regele Ferdinand mi-a făcut cinstea să mă invite la Palat. Masa a fost atât de familiară, ca aici în Orient, unde poetul este mângâietorul şi sfetnicul regelui….eu aduc din România, ca dealtfel din întreaga Europă o bucurie…”.

Aşadar, o mare personalitate a lumii – Rabindranath Tagore – şi-a oprit pentru o clipă paşii pe pământul românesc şi a arătat poporului român o parte din frumeseţea şi înţelepciunea Indiei. Românii erau familiarizaţi cu opera lui Rabindranath Tagore, foatre multe dintre scrierile sale fiind traduse în limba română, fapt care demonstra deschiderea culturii româneşti către valorile culturii universale.

Despre Rabindranath Tagore criticul literar şi eseistul Alexandru Busuioceanu scria în prefaţa la lucrarea „Sadhana-Calea desăvârşirii”, tradusă de Nichifor Crainic că „este un poet şi un gânditor, un înţelept prin chipul cum îşi realizează gândirea în viaţa lui de fiecare zi şi un propovăduitor în fiecare gând, în fiecare gest şi în fiecare cuvânt scris. Între cele două lumi ce niciodată n-au fost contemporane – Apusul neliniştit şi războinic, grăbit întotdeauna către progresul intelectual, logic şi mecanic şi prin urmare în continuă mişcare – şi Răsăritul contemplativ şi mistic, dispreţuind raţionalul – între lumile acestea cu idealuri atât de diferite şi care au trăit alături numai în spaţiu, nu şi în timp, poetul acesta e cel dintâi ce încearcă o apropiere. În haina lui solemnă de misionar el a cutreierat pământul întreg, iar înaintea lui, ca nişte soli cărţile lui au deschis uşile caselor noastre”.

***

 

THOMAS MANN, MUNTELE MAGIC AL CULTURII

În 12 august 1955 murea la Zürich, în vârstă de 80 de ani, ultimul mare clasic al prozei mondiale moderne: Thomas Mann. Povestea de viață a literatului german este la fel de fascinantă precum opera.

„M-am născut la Lübeck, 6 iunie 1875, ca al doilea fiu al unui comerciant și senator al Orașului Liber, Johann Heinrich Mann, și al soției sale Julia da Silva Bruhns. Tatăl meu, nepot și strănepot al cetățenilor din Lübeck, s-a îndrăgostit de mama, fiica unui proprietar german de plantații din Brazilia născută la Rio de Janeiro și a unei creole braziliană-portugheză. 7 ani avea mama când a fost adusă în Europa, în Germania”, rememora scriitorul Thomas Mann în 1929, anul în care a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură (în special pentru romanul-frescă Casa Buddenbrook.

Fuga de școală

Dar să facem loc poveștii de viață a acestui titan al culturii mondiale, o poveste - ce privilegiu! - spusă chiar de Thomas Mann: „Am fost desemnat să preiau firma de cereale a tatălui meu, afacere al cărei centenar l-am sărbătorit, țin minte, pe când eram doar un copil”. De remarcat că Thomas, implicat devreme în businessul de familie, n-a fost un elev silitor. Dimpotrivă: „Am detestat școala, n-am reușit să mă ridic la nivelul așteptărilor profesorilor mei și asta din cauza unei rezistențe înnăscute, paralizante la orice cerință, temă, solicitare venite din afara mediului meu de confort. Târziu, foarte târziu am reușit să corectez, pe ici, pe colo, această rezistență bizară”.

Liber și autodidact

Și-atunci, cum a crescut Thomas Mann într-una dintre cele mai iscoditoare și sclipitoare minți ale începutului de secol XX? „Orice educație aș avea astăzi - recunoștea franc scriitorul -, am dobândit-o liber și autodidact. Instrucțiunile oficiale nu mi-au oferit decât cele mai rudimentare cunoștințe”. Thomas nu trecuse încă pragul adolescenței când destinul i s-a schimbat decisiv: „Aveam cincisprezece ani când tatăl meu a murit, un bărbat relativ tânăr. Afacerea familiei a fost lichidată, iar la scurt timp mama și ceilalți frați ai mei au părăsit orașul și s-au mutat în sudul Germaniei, la München. Eu am rămas la Lübeck pentru a-mi finaliza studiile, apoi i-am urmat, angajându-mă ca funcționar într-un birou de asigurări. Mi-a întins o mână chiar directorul acelei firme, bun prieten cu tatăl meu”.

La Roma s-a înfiripat (în scris) faima

Tânărul Thomas Mann s-a plictisit însă repede de „asigurări” și a început să se pregătească asiduu pentru o carieră în jurnalism. A audiat, la Universitatea și Politehnica din Bavaria, cursuri de economie, istorie, literatură, artă. A călătorit în Italia, alături de fratele Heinrich (mai mare cu patru ani decât Thomas, scriitor și el). „În acei ani de peregrinări mi-a fost publicată prima culegere de povestiri - Der kleine Herr Friedemann (1898)”. Suficient pentru a-i deschide apetitul și pentru aventuri romanești. „Imediat, la Roma eram, am început să lucrez la Buddenbrooks (n.r. - Casa Buddenbrook), care a apărut în 1901. Dragoste la prima citire pentru germani! Astăzi circulă în peste un milion de exemplare”.

Îndrăgosteală

Thomas părea să-și fi găsit drumul în viață. Scăpat de responsabilitățile sufocante ale unei cariere (tradiționale) de negustor, dar și de grijile financiare prin lichidarea firmei construite de bunicul și tatăl dispărut atât de repede de pe scena vieții, s-a dedicat cu entuziasm scrisului. După succesul răsunător obținut cu primul roman, au urmat texte mai scurte, adunate în volumul Tristan (1903), dar și o dramă sofisticată, puțin prizată de public - Fiorenza (1906). Apoi, firesc, Thomas s-a îndrăgostit…

Un soț harnic: trei fete și trei băieți

„În 1905 - își amintea scriitorul -, m-am căsătorit cu fiica lui Alfred Pringsheim, profesor de matematică la Universitatea din München. Am avut împreună șase copii, trei fete - dintre care cea mai mare a urmat o carieră în teatru - și trei băieți - dintre care cel mai mare s-a dedicat literaturii”. Soț responsabil și tată fericit, Thomas Mann n-a renunțat la pasiunea din care și-a hrănit existența. În 1909 îi apărea romanul Königliche Hoheit (Alteța Regală), iar în 1922, Bekenntnisse des Hochstaplers Felix Krull (Confesiunile lui Felix Krull, un om de încredere). De cel din urmă roman (neterminat), Mann vorbea cu o plăcere imposibil de camuflat: „O scriere ce parodiază elemente de tradiție venerabile, de confesiune goetheană, autostilizantă, autobiografică și aristocratică și le expune în sfera umorului și a criminalului. Romanul a rămas un fragment, dar există cunoscători care consideră secțiunile sale publicate cea mai bună realizare a mea”.

Războiul oprește din creștere „Muntele magic”

Aici, în completare, un secret împărtășit cu larghețe: „Este, poate, cel mai personal roman pe care l-am scris, reprezintă atitudinea mea față de tradiție, care este în același timp iubitoare și distructivă. Această contradicție m-a dominat ca scriitor”. Interesant, nu? Revenim la operă: în 1913 i-a fost publicată nuvela Tod in Venedig (Moarte la Veneția - captivant titlu), care, alături de „Tonio Kroger”, a fost considerată cea mai validă realizare a lui Mann în acest gen. Încă o dezvăluire: „În timp ce scriam la ultimele pagini din Moarte la Veneția, am conturat și cadrul pentru Muntele magic. Lucrul mi-a fost întrerupt însă de începutul războiului”.

O autoanchetă umană și intelectuală

De fapt, nălucirile nazismului aveau să-i dea peste cap întreaga viață: „Deși războiul nu mi-a impus nicio solicitare fizică imediată, cât timp a durat a pus capăt complet activității mele artistice, deoarece m-a forțat la o reevaluare agonizantă a ipotezelor mele fundamentale, o autoanchetă umană și intelectuală care și-a găsit condensarea în Betrachtungen eines Unpolitischen (Reflecțiile unui om nepolitic), publicată în 1918. Am scris despre felul în care înțelegeam eu să fiu german, chestiune politică ce avea să sufere multe revizuiri de-a lungul timpului. Aceste idei de factură socio-morală au fost concretizate în eseuri precum Rede und Antwort (Întrebare și răspuns, 1922), Bemühungen (Eforturi, 1925) și Die Forderung des Tages (1930)”.

Exilul (Elveția, America, Elveția)

Felul în care Thomas Mann înțelegea să fie german n-a fost înțeles, nici agreat de disperații zvasticii. Scriitorul s-a mutat în Elveția în 1933, la scurt timp după ce naziștii au venit la putere și au început o campanie de abuzuri împotriva lui. A fost expatriat oficial în 1936. Un an mai târziu, Universitatea din Bonn l-a privat de doctoratul său onorific (restaurat în 1946), ceea ce l-a determinat pe Mann să formuleze un răspuns faimos și emoționant în care a rezumat situația scriitorului german în exil. Mann, care anticipase și avertizase împotriva ascensiunii fascismului în timpul Republicii de la Weimar (de exemplu, în Mario și magicianul), a continuat să-l combată în multe pamflete și discuții de-a lungul perioadei regimului nazist și a celui de-Al Doilea Război Mondial. A devenit cetățean american în 1940 și, din 1941 până în 1953, a trăit în Santa Monica, California. După război a vizitat frecvent Europa: în 1949 a primit Premiile Goethe de la Weimar (Germania de Est) și Frankfurt (Germania de Vest), dar când s-a întors în cele din urmă în Europa s-a stabilit în Elveția, lângă Zürich, unde a murit în 1955.

Un gânditor asupra demoniei modernității „faustice”

Thomas Mann n-a scăpat revizuirilor istoricului literar Paul Cernat: „Plasată (asumat) în descendența lui Goethe, opera sa a fost o sinteză a domeniilor de excelență ale spiritului german: literatură, filosofie și muzică, într-o arhitectură incomparabilă. Muntele vrăjit și Doktor Faustus o confirmă din plin - fără a uita alte capodopere noninseriabile, precum Iosif și frații săi sau Alesul. Maestru, de la tinerescul, dar cât de maturul Casa Buddenbrook, al romanului monumental (cf. formulei impuse de Ion Ianoși - primul său monograf, la noi...), a fost la același nivel și în povestirile/nuvelele sale (în frunte cu Moartea la Veneția, Tristan sau Tonio Kroger)”.

Marele conflict al modernității culturale europene

Nu în ultimul rând: „Estetul aristocratic, aparent apolinic, dar cu umbre decadente, eventual nietzscheene, a fost și un intelectual democrat de onoare, un umanist curajos - vezi, între altele, opoziția la adresa hitlerismului. S-a ilustrat, la vârf, și în registrul comic (Mărturisirile escrocului Felix Krull). Asemeni lui Dostoievski, Thomas Mann a fost mai mult, de fapt, decât un (mare) scriitor: un gânditor asupra demoniei modernității faustice. Nimeni n-a tematizat la fel de memorabil marele conflict al modernității culturale europene - cel dintre artist și burghez”. Concluzia: „Thomas Omul (Mann): un reper pentru aerul tare al marii literaturi dintotdeauna”.

69 de ani s-au împlinit în 12 august 2024 de la moartea scriitorului Thomas Mann

„Am detestat școala, n-am reușit să mă ridic niciodată la nivelul așteptărilor profesorilor mei”, Thomas Mann

„Deși războiul nu mi-a impus nicio solicitare fizică imediată, cât timp a durat a pus capăt complet activității mele artistice”, Thomas Mann

„Îi datorez lui Thomas Mann, printre altele, conștientizarea unei filosofii personale de viață: când barca se înclină prea tare într-o parte, e bine să te așezi de cealaltă”, Paul Cernat, istoric literar

„Estetul aristocratic, aparent apolinic, dar cu umbre decadente, eventual nietzscheene, a fost și un intelectual democrat de onoare, un umanist curajos - vezi, între altele, opoziția la adresa hitlerismului”, Paul Cernat

„Thomas Omul (Mann): un reper pentru aerul tare al marii literaturi dintotdeauna”, Paul Cernat

***

 

“Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei. 

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul. Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”

Text de Luminița Popescu

Postare preluată!

***

 

La mulți ani, prieteni dragi ce purtați cu bucurie numele ce deriva din numele lui Christos! Bucurați-vă, alaturi de familie,  prieteni și cei dragi! Sunteți speciali, frumoși, unici, minunați , fiindcă așa v-a plămădit Însuși Dumnezeu ! La mulți ani, și ție , soțul meu drag , Cristian !

Iată istoria acestor numelor sărbătorite în ziua întâi a Crăciunului... Forma a numelor Cristiana, Cristian - nume foarte des întâlnite în onomastica contemporană, şi nu numai, la noi şi pe multe meridiane Cristian şi Cristina (Christophor, Chriss, etc) reproduc numele latine Christianus şi Christiana, la origine adjective derivate de la numele lui Hristos, care în limba latina se scrie Christus (tot aşa erau denumiţi şi adepţii religiei creştine). Numele de "Christos" vine, de fapt, de la verbul grecesc - "a unge", care este echivalentul ebraicului "mashi ha" - "uns", de la care a aparut Iisus - Mesia. Christos, tradus prin "cel proclamat rege", avea la bază un ritual foarte vechi practicat în onoarea regilor, iar uleiul - simbol al luminii şi prosperităţii - se vărsa pe capul regilor, ca semn al recunoaşterii oamenilor de rând, ca ei sunt reprezentantii zeilor pe pământ. Forma de Christus (tradusă prin "urmaşul lui Christos"), preluată de către romani, va fi baza de derivare a lui "christianus", cuvânt folosit pentru prima oară, cel mai probabil, în jurul anului 43 d.Hr. În inscripţiile latine din secolele 3-4, "christianus" era un cuvânt care fie înlocuia un nume personal, fie îl însoţea pe acesta în mod obligatoriu. Christianus apare, însă, mai târziu şi cu valoare de prenume, atunci când creştinismul a devenit religie oficială, mai precis în timpul împăratului Constantin cel Mare.

Trebuie să ştiţi că în limba română, numele de Cristian şi Cristiana apar atestate în documente latine din secolele XI si XII şi se refereau cu precădere la persoanele care practicau cultul creştin după anumite canoane bizantine sau greceşti. Ca nume de persoană, apar atestate în jurul secolului al XV-lea, chiar şi cu forma prescurtata de Cristi. 

Se găsesc foarte multe firme ale numelui, cum ar fi: Cristian (prima atestare s-a găsit în anul 1389), Cirstiana, Cârstea, Crâstea, Hristache, Ristache, Cristache, Cirstea, Cristin, Cristian, Cristi, Cristiana, Cristina, Crista, Tina etc.

***

 POVESTEA MAGILOR

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii l-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorâ. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru. Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. 

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe  Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Însă prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...

- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.

- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

***

 

In ziua a douăzeci şi cincea a acestei luni, prăznuim NAŞTEREA după trup a DOMNULUI, DUMNEZEULUI şi MÂNTUITORULUI nostru Iisus HRISTOS.

A jungând la apogeul domniei sale, după ce a supus toate popoarele lumii cunoscute unei singure stăpâniri, Cezar August (30 î.Hr.-i4 d.Hr.)214, cel dintâi împărat roman, a hotărât să purceadă la un mare recensământ al supuşilor săi, devenind fără să vrea instrumentul docil al împlinirii voii lui Dumnezeu. Adunând astfel în unitate şi înţelegere, într-un imperiu imens, sumedenie de neamuri cu obiceiuri şi limbi atât de diferite, el le pregătea să primească descoperirea lui Dumnezeu Unul în trei Persoane şi deschidea astfel calea vestirii obşteşti a Evangheliei, după făgăduinţa dumnezeiască: „îţi voi da neamurile moştenirea Ta” (Ps 2, 8); acest prim recensământ a devenit deci prorocia scrierii celor aleşi în Cartea Vieţii (cf. Fii 4, 3; Ap 21, 27) şi a sfârşitului politeismului215.

Pe de altă parte, decretul împăratului, ajuns în Palestina în vremea când Quirinus era guvernator al provinciei Siriei, a permis împlinirea profeţiei conform căreia Mesia urma să se nască din neamul lui Iuda, la Betleem, patria Regelui David (Mi 5, 1). Căci Iosif, care se afla atunci cu Maria în Nazaretul Galileii, a fost nevoit să pornească la drum pentru a se înscrie în patria părinţilor săi, în ciuda sarcinii avansate a celei care trecea în ochii tuturor drept soţia lui.

Când au ajuns la destinaţie, cei care veniseră, ca şi ei, din toate colţurile îndepărtate pentru recensământ erau atât de numeroşi, încât nu au putut găsi găzduire şi au fost nevoiţi să se refugieze pe timpul nopţii undeva în afara oraşului, într-o peşteră care servea drept staul pentru animale. Maria a simţit atunci că a venit ceasul să nască. Iosif i-a făcut culcuş în paie, cum a putut, lângă boul şi asinul care se aflau acolo, apoi a ieşit în grabă să caute o moaşă216. Pe drum, a văzut cum natura a intrat dintr-odată în neclintire, cuprinsă de uimire: păsările stăteau nemişcate, suspendate în aer în chiar zborul lor, oamenii şi animalele au încremenit, iar curgerea apelor s-a oprit şi ea. Tot acest du-te-vino neîncetat al mişcării, care poartă toate făpturile de la naştere la moarte în deşertăciune şi goană după vânt (Ps 38, 8; 102,15-16; Eccl 1 şi urm.; Is 40, 6), era ca ţinut în neclintire, căci în clipa aceea Cel Veşnic intra în însăşi inima veacurilor: Dumnezeu Cel mai înainte de vreme se făcea prunc nou-născut, deschizând astfel o nouă dimensiune a timpului şi a istoriei. După această întrerupere vremelnică a curgerii timpului, totul şi-a reluat mersul său firesc.

Iosif a aflat o moaşă care cobora din munte şi a adus-o până la peşteră, vorbindu-i despre cea care urma să nască. Insă le-a fost cu neputinţă să pătrundă înăuntru, căci un nor des o acoperea şi oprea intrarea, precum odinioară în Muntele Sinai, când Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise (leş 19,16). Femeia a căzut la pământ, strigând: „Măreşte sufletul meu pe Domnul, căci ochii mei au văzut o minune mai presus de fire: un Mântuitor s-a născut în Israel!”. Atunci norul s-a ridicat, lăsând loc unei lumini orbitoare, care, scăzând în intensitate încetul cu încetul, le-a îngăduit în cele din urmă să intre şi să o afle cu uimire pe Preasfânta Născătoare şezând lângă ieslea în care aşezase pruncul înfăşat. Aflând mai înainte de la înger că Fecioara zămislise pe Mântuitorul prin umbrirea Duhului Sfânt (Mt 1, 21), Iosif privea tăcut pruncul culcat pe paie, slăvindu-L ca pe Mesia Cel aşteptat şi vestit de strămoşii săi de atâtea generaţii.

Căci, cu adevărat, ce poate fi mai vrednic de uimire decât această privelişte, şi cum ar putea fi ea înfăţişată în cuvinte? Dumnezeu Cel Atotputernic şi Ziditorul lumii se face făptură smerită şi plăpândă, prunc străin şi fără adăpost, neîncetând să fie şi Dumnezeu Cel nesfârşit. Cuvântul lui Dumnezeu îşi ia asupră-Şi greutatea unui trup şi îmbracă firea noastră omenească pentru a-Şi face din ea podoabă împărătească. Cel pe Care lumea întreagă nu poate să-L încapă, Care şade pe tronul Său ceresc şi pe Care îl slăveşte fără încetare mulţimea fără număr a puterilor îngereşti, Se lasă încăput într-o peşteră strâmtă şi întunecoasă, dispreţuit de toţi. Cel Care este Dumnezeu în chip se smereşte, deşertându-se pe Sine şi „chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor” (Fil 2, 7 ), pentru a-i ridica prin smerenia Sa pe cei ce erau căzuţi.

A sărăcit pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim (2 Cor 8, 9). Cel neajuns primeşte să fie înfăşat în scutece pentru a dezlega păcatele noastre şi pentru a-i umple de slavă dumnezeiască pe cei care trăiau în ruşine. Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Cel Care sălăşluieşte din veşnicie în sânul Tatălui, se face Fiul Omului şi Fiu al Fecioarei, fără a înceta să fie Dumnezeu, ca să fie El „întâi născut între mulţi fraţi” (Rm 8, 29), dăruind oamenilor cinstea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu (In 1, 11; Lc 6, 35; Gal 4, 4-7 etc.). S-a culcat într-o iesle, vegheat de bou şi de asin, împlinind astfel prorociile care vesteau: „în mijlocul a două făpturi vii Te vei cunoaşte (Avac 3, 2 LXX)”, „boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său” (Is 1, 3 LXX). Cel Care hrăneşte toată făptura prin purtarea Sa de grijă stă culcat în ieslea vieţuitoarelor fără de minte, simboluri a două neamuri: iudeii şi păgânii, ca să-i vindece pe oameni de neînţelepciunea lor şi să împace pe cei despărţiţi de ură (Efes 2, 16), dându-Se pe Sine tuturor spre mâncare ca Pâinea cea vie (In 6, 51).

In această privelişte putem contempla, după cum spun Sfinţii Părinţi, imaginea Bisericii: ieslea e potirul care-L ţine înăuntru pe Cel ce Se face astăzi trup şi Se dă spre hrană pentru viaţa lumii, Fecioara este şi tronul, şi altarul Său de jertfă, iar peştera, biserică; îngerii, Iosif şi păstorii slujesc ca diaconi, iar Dumnezeu însuşi este Marele Preot Care săvârşeşte această Sfântă Liturghie.

Salomeea, o femeie din ţinut, trecea pe acolo în clipa aceea. Aflând vestea de la moaşă, ea nu vădeşte aceeaşi credinţă. E cu neputinţă, crede ea, ca o fecioară să nască şi mai ales să rămână fecioară şi după naştere. în necredinţa ei - precum, mai târziu, Apostolul Toma (In 20, 27) - ea se apropie şi cutează să cerceteze trupul preacurat al Preasfintei Născătoare. Şi îndată mâna îi rămâne înţepenită, iar ea strigă: „Vai mie, nelegiuita şi necredincioasa! L-am ispitit pe Dumnezeul Cel viu! Şi iată că mâna mea, ca uscată de foc, se desprinde de la mine!”.

Căzând în genunchi, ea imploră cu lacrimi mila lui Dumnezeu, îndemnată fiind de un înger, îl ia pe Pruncul-Dumnezeu în braţe, mărturisind cu credinţă sinceră şi plină de teamă: „Mă închin Lui, ca unui mare împărat născut în Israel!”. Atunci se vindecă îndată, iar îngerul îi porunceşte să tăinuiască toate aceste minuni până la arătarea Domnului în lume.

***

 

Lista dorințelor mele de Crăciun:

Doamne, vreau să merg cu Tine de mână și în anul care vine! Știu clar că am mai crescut în acest ultim an, dar n-o să cresc niciodată suficient de mult ca să mă desprind de mâna Ta.

Doamne, îți cer să mă ții de mână și în anul care vine - așa cum m-ai ținut de mână în ultimii ani -, chiar dacă uneori voi fi tentat să mă desprind, ca să mă îndepărtez puțin de Tine. Nu mă lăsa, nu-mi da drumul, fiindcă omul din mine poate avea rătăciri!

Doamne, primesc din mâna Ta ceea ce-mi dai, indiferent că omul din mine le etichetează ca fiind „bune” sau „rele”, fiindcă sufletul meu știe că totul este spre Binele meu cel mai Înalt. 

Am primit în ultimii ani lecții despre ce înseamnă să funcționezi cu adevărat pe principiul „Facă-se Voia Ta!”, am văzut că nu sunt deloc ușoare și știu că nu se vor termina cât voi trăi. Dar sunt decisă să continui să învăț, să continui să cresc.

Doamne, dacă este să te folosești de cineva ca să-ți faci Lucrarea și consideri că sunt potrivită pentru ceea ce vrei să faci, îți cer să te folosești de mine! Și dacă e ceva ce pot să fac în plus față de ce am făcut până acum, arată-mi și o voi face!

Doamne, îți cer să trimiți către mine oamenii pe care sunt capabilă să-i ajut, care sunt pregătiți să audă răspunsuri care nu le plac, dar care sunt adevăruri pe care au ei nevoie să le audă. 

Doamne, îți cer: nu mă lăsa să fac rău acestor oameni fără să vreau/să-mi dau seama, nu mă lăsa să le spun lucruri care îi trimit pe drumuri greșite; ghidează-mi mintea și cuvintele, astfel încât ceea ce spune gura mea și ceea ce scrie mâna mea să fie ceea ce dictează Înțelepciunea Ta! Lucrează prin mine în orice fel consideri de cuviință, folosește-mă pentru a oferi ajutorul Tău celor care, asemeni mie, caută Calea potrivită pentru ei într-o lume aflată în haos.

Doamne, dă-mi de Crăciun acele Daruri pe care consideri că le pot folosi cu înțelepciune/ integritate/ responsabilitate, astfel încât să fiu eu însămi un Dar pentru cei cu care interacționez! 

Încarcă-mă cu toată Lumina pe care o pot duce și arată-mi locurile în care să duc această Lumină!   

Arată-mi ce este nevoie să știu, ce este nevoie să spun și ce este nevoie să fac, pentru a fi un instrument eficient în mâinile Tale! 

Primesc cu inima și cu mâinile deschise Darurile de la tine, le voi împărtăși cu ceilalți și voi ține mereu Lumina aprinsă, alimentată fiind de Tine.

 

Să nu uit: Doamne, mulțumesc cu recunoștință pentru toate Darurile pe care mi le-ai dat până acum! . E minunat să am și să folosesc aceste Daruri. 

Sper că ești mulțumit de modul în care le-am folosit…