$$$

 Tablou cu parfum de femeie

Am fost plecat mereu cu dorul, c-o voi găsi pe cea visată,

Am scotocit prin toată lumea, dar ea era...numai pictată.

Am vrut să o ating cu mâna, sperând că totuși e reală,

Acum sunt trist, și obosit, și rușinat... de-a mea greșeală.

Răpesc și-o jalnică tristețe, poate-am greșit visând la ea,

Răzbat arzând printre dorințe, de ce n-a fost...să fie-a mea.

Răsuflu greu în amăgire, și-o tot privesc într-un portret,

Războaie duc, miracol fac și-am s-o înviu...doar sunt poet!

Vreau să-i ofer cu drag o floare, o stea eu să-i aduc în dar,

Vreau s-o iubesc atât de mult, numai pe ea...și iar și iar.

Vreau inima-i să-i dau, de mână strânși spre mare să fugim,

Vrăjiți în ochi să ne privim, să înotăm râzând...să ne iubim.

Să-i spun cât este de frumoasă, cu ochii-albaștri infinit,

Să-i simt parfumul de femeie, ce m-a răpus...ce m-a-nrobit.

Să-i fac trăsură din delfini, cinci albatroși de-argint să-i fie caii,

Sărut să-i fur din zbor, ca pe-un nimic, iar vizitii...să aibă craii.

Te rog acum pe tine vis, nu mă trezi din somnul de poveste,

Te iau cu mine s-o privești, într-un tablou...cât de frumoasă este.

Te cred că vrei ca s-o răpești, să-ți fie zână peste-mpărăție,

Templu tu vei vrea să-i faci, și s-o iubești...să-ți aparțină ție.

Fac orice vrei să-mi fie mie, reală și nu numai pictată,

Fac cer din apă, munți din soare...doar ca să fie adevărată.

Fac rugăciuni la zei, la ei mă-nchin și-i rog și zi și noapte,

Frenetic vis, dă-i suflet, o învie...să pot să-i murmur șoapte.

Mircea Cosmin