***

 .DA, EI TRĂIESC PRINRE NOI!!!🤣🤣🤣

1. Un tip a cumpărat un frigider nou pentru acasă. Ca să scape de cel vechi, l-a pus în fața casei cu un carton pe el, pe care scria: "E gratis, îl vrei, ia-l acasă!" 4 zile a stat frigiderul acolo și nimeni nici măcar nu s-a uitat la el. Și-a dat seama că oamenii erau prea neîncrezători în această ofertă, așa că a decis să schimbe cartonul: Frigider de vînzare cu 100 de roni. A doua zi cineva l-a furat! Ei trăiesc printre noi!!!!😉🤔😂

2. Într-o zi mergeam pe plajă cu niște cunoscuți cînd deodată cineva a strigat: Uite o pasăre moartă! Unul dintre ei și-a îndreptat privirea spre cer și a întrebat: unde, unde?🤔😉

Și ei trăiesc printre noi!!!😂

3. Cînd se uita la o casă, fratele meu a întrebat-o pe agenta imobiliară în ce direcție este nordul, motivînd că nu vrea ca soarele să-l trezească în fiecare dimineață. Ea a întrebat: Soarele răsare la nord? Cînd fratele meu i-a explicat că soarele răsare la est de ceva timp, ea a dat din cap și a zis: Oh, nu prea țin pasul cu lucrurile astea!😉😂

Ei trăiesc printre noi!!!😂

4. Luam prînzul într-o cafenea, cînd fără să vrem am auzit-o pe angajată că vorbea despre o arsură pe care a făcut-o la sfîrșitul săptămînii trecute, cînd mergea spre plajă cu mașina. A condus cu ea decapotată, dar nu credea că se va arde, pentru că era in mers... Și ei trăiesc printre noi!!!🫢🤣😉🤔

5. Vecina mea are un fel de cuțit în mașină care este special pentru a tăia centura de siguranță, în caz că rămîne blocată, din cauza unui accident. Îl ține în portbagaj. Ei trăiesc printre noi!!!🤣🤣🤣

6. Mergeam pe stradă cu un coleg de birou cînd am văzut o femeie cu un cercel în nas, de care era atașat un lănțișor pînă la cercelul din ureche. Colegul meu m-a întrebat: „Nu se va rupe lanțul de fiecare dată cînd va întoarce capul?” A trebuit să-i explic că nasul și urechea unei persoane rămîn la aceeași distanță una de cealaltă, indiferent de direcția în care va întoarce capul…

Ei trăiesc printre noi!!!🫢😉🤣

7. Nu mi-am găsit bagajele în zona pentru bagaje din aeroport, așa că am mers la biroul de bagaje pierdute și i-am spus funcționarei de acolo, că bagajele mele nu au apărut. Ea a zîmbit calm și mi-a spus să nu îmi fac griji deoarece ea este pregătită și instruită profesional și că sînt în mîini bune. Dar, m-a și întrebat: 

 - Avionul dumneavoastră a ajuns?

Ei trăiesc printre noi!!!🫢😉🤣

 8. Cînd lucram la o pizzerie, am observat un bărbat care a comandat o pizza mică, la pachet. Părea să fie singur și bucătarul l-a întrebat dacă dorește să taie pizza în 4 sau în 6 felii. A stat și s-a gîndit un pic înainte să răspundă: Lasă, în 4 felii, nu cred ca îmi este atît de foame încît sa mănînc 6 felii.

Da, ei trăiesc printre noi!!!🤣🤣🤣

Din păcate, nu doar trăiesc printre noi, dar se și reproduc!!!😉🤣🤣🤣

[Dan Moscu]

***

 

În dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2010, după o lungă luptă cu boala, Adrian Păunescu pleacă in lumea celor drepți.

Marele nostru poet a scris în 31 octombrie, de pe patul de spital, poezia "De la un cardiac, cordial", un mesaj în care îndeamnă oamenii să-şi poarte de grijă, să-şi păzească "şi inima, şi gândul", formula de final fiind "Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!".

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

Publicată  Vineri, 05 noiembrie 2010

***

 „Un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest, şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei: acestor însuşiri şi curajului său le datoreşte autoritatea de care s-a bucurat în Partidul Conservator” – Titu Maiorescu despre Lascăr Catargiu

1 noiembrie, se împlinesc 101 de ani de la naşterea lui Lascăr Catargiu, unul dintre marii oameni de stat ai secolului al XIX-lea, fondator şi preşedinte al Partidului Conservator, având patru mandate în funcţia de prim-ministru, cinci mandate în funcţia de ministru de Interne şi, în două rânduri, fiind preşedinte al Adunării Deputaţilor. Lascăr Catargiu are un rol esenţial în realizarea Unirii Principatelor Române Moldova şi Muntenia, de la 24 ianuarie 1859, dar şi în reformele care au stat la baza creării statului român modern.

Lascăr Catargiu (sau Catargi) s-a născut la Iaşi, la 1 noiembrie 1823, într-o familie descendentă a ramurii româneşti de dincolo de Milcov, a vechiului neam boieresc al Catargiilor, tatăl său fiind Constantin Catargiu.

A urmat primii ani de şcoală la pensioane particulare, în care a acumulat cunoştinţe solide în domeniile administrativ şi social-politic.

Încă de tânăr, după încheierea studiilor, este numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei.

Astfel, Catargiu devine ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), în anii 1843 – 1844 este locţiitor de ispravnic la Huşi şi, mai apoi este ales prefect (pârcălab) de Neamţ.

La 28 martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. Mişcarea este înăbuşită, iar Catargiu este exilat la moşia sa din judeţul Neamţ, în perioada domniei lui Mihail Surdza.

În 1853, în perioada domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu este numit pârcălab de Iaşi, în anul 1854, este pârcălab la Covurlui, iar în anii 1855-1856 este agă (prefect) al Poliţiei Iaşi.

În februarie 1857, Lascăr Catargiu este ales membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, care va elabora programul unionist.

În cadrul Adunării Elective, Catargiu a devenit candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor, fiind cel mai bine poziţionat candidat la Tronul Moldovei dintre posibilii candidaţi Vasile Alecsandri, Costache Negri, Grigore Sturdza sau Mihail Kogălniceanu. El a fost însă constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.

După momentul Unirii Principatelor, de la 24 ianuarie 1859, Catargiu este membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi, la 27 aprilie 1859, este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova.

Lascăr Catargiu a parcurs o perioadă de conflicte puternice cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a culminat cu constituirea unei coaliţii, cu sprijinul liderului liberalilor radicali, C. A. Rosetti, care a determinat, în cele din urmă, înlăturarea domnitorului Cuza de la conducerea ţării, în februarie 1866.

Este instituită apoi o Locotenenţă domnească, un organism politico-administrativ care a substituit activităţile de şef de stat, alcătuit din Lascăr Catargiu, Nicolae Haralambie și Nicolae Golescu, apoi Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai şi 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională.

Către finalul anului 1866, Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor, fiind unul din susţinătorii lui Carol I, chiar în perioada de acutizare a mişcărilor antidinastice.

După rolul important pe care l-a jucat în menţinerea la conducere al lui Carol I, după ce acesta îşi declarase intenţia de a abdica, la 11 martie 1871, Lascăr Catargiu a format un nou guvern, de orientare conservatoare, primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative.

Trebuie spus că pe parcursul mandatelor avute la conducerea Ministerului de Interne, unele ocupate din poziţia de prim-ministru, Catargiu a adoptat acte normative cu rol extrem de important în reformarea administraţiei şi siguranţei: legea pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale, prin care se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri, Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867), Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne (1892), legea de înfiinţare a Serviciului fotografic – primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate, sau Legea poliţiei vânatului. Prin toate aceste măsuri, Catargiu a rămas unul dintre cei mai de seamă gospodari în dezvoltarea administraţiei ţării.

La 3 februarie 1880, Catargiu semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici, apoi, în septembrie 1880 devine preşedinte al Partidului Conservator, poziţie pe care a deţinut-o până la finalul vieţii.

A urmat perioada guvernării liberale, în care Catargiu a fost liderul „Opoziţiei Unite”, care milita pentru înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu, apoi în martie 1884, Partidul Conservator fuziona cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu, dând naştere Partidului Liberal Conservator.

În anul 1888, Catargiu devine, pentru trei luni, preşedinte al Adunării Deputaţilor, pentru ca între 29 martie şi 3 noiembrie 1889, să devină şi preşedintele Consiliului de miniştri.

În noiembrie 1891, Partidului Liberal Conservator se dizolvă, iar conservatorii îşi reiau activitatea sub stindardul Partidului Conservator.

În perioada 27 noiembrie 1891 – 3 octombrie 1895, Lascăr Catargiu devine a patra oară prim-ministru al Guvernului României, apoi va rămâne un membru marcant al vieţii politice româneşti până la finalul vieţii.

În timpul mandatelor sale de prim-ministru, Lascăr Catargiu a reuşit să pună în practică o serie de reforme, mai ales în domeniul financiar şi comercial, măsuri care au contribuit hotărâtor la crearea statului român modern. Astfel, în mandatele sale de prim-ministru, Catargiu a contribuit la stabilizarea situaţiei financiare a ţării, la introducerea monopolului asupra tutunului, introducerea taxei de timbru pe băuturile spirtoase, anularea concesiunii Strousberg (la 5 iulie 1871 era anulată concesionarea construcției liniei ferate Roman – București – Vârciorova către consorțiul condus de antreprenorul Bethel Henry Strousberg), modificarea Legii tocmelilor agricole din anul 1866, organizarea Armatei, înfiinţarea Creditului Funciar Român, semnarea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria (iunie 1875), adoptarea Legii creditului agricol (1892), care avea în vedere acordarea de credite ieftine pentru ţarani, înfiinţarea Băncii Agricole (1894), Legea telegrafică, telefonică şi poştală, Legea pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice.

Lascăr Catargiu a trecut la Domnul la 30 martie 1899, la Bucureşt i, la vârsta de 76 ani.

***

 6 lucruri interesante despre manuscrisele de la Marea Moartă

Puține artefacte au captat atenția istoricilor religiei mai mult decât manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite întâmplător de niște ciobani în peșterile săpate în dealurile sterpe din Cisiordania.

Manuscrisele de la Marea Moartă sunt celebre în lumea întreagă. De la descoperirea lor accidentală și până la faptul că au fost vândute prin anunțuri în ziare, iată câteva detalii interesante despre această uimitoare colecție de texte antice.

1

Niște ciobani adolescenți au dat din întâmplare peste primul set de manuscrise de la Marea Moartă

Potrivit National Geographic, în 1947, niște beduini adolescenți care își pășteau caprele și oile lângă așezarea antică Qumran, situată pe țărmul nord-vestic al Mării Moarte, în zona cunoscută acum drept Cisiordania, au făcut o descoperire care nu avea nimic de-a face cu păstoritul.

Unul dintre tineri a aruncat o piatră într-o deschizătură din coasta unui deal și, spre surprinderea sa, a auzit un zgomot de vase sparte. Mai târziu, el și prietenii lui au intrat în peșteră și au găsit o colecție de recipiente de lut, dintre care șapte conțineau suluri de piele și papirus.

Un comerciant de antichități le-a cumpărat de la ei și, până la urmă, manuscrisele au ajuns în mâna mai multor cărturari, care au estimat că aveau în jur de 2.000 de ani vechime.

După ce vestea despre descoperire s-a răspândit, căutătorii de comori beduini și arheologii au scos la iveală zeci de mii de fragmente de suluri din zece peșteri aflate în apropiere. În total, este vorba de aproximativ 900 de manuscrise.

2

Unele dintre manuscrisele de la Marea Moartă au fost vândute la mica publicitate

Athanasius Yeshue Samuel, un arhiepiscop sirian ortodox al Ierusalimului, a cumpărat patru dintre manuscrisele originale de la un cizmar care se ocupa și de antichități, plătind pentru ele mai puțin de 100 de dolari.

Când, în 1948, a izbucnit Războiul Arabo-Israelian, Samuel a plecat în SUA și a oferit manuscrisele mai multor universități, printre care și Yale, însă fără succes, potrivit History.com.

În cele din urmă, în 1954, a publicat un anunț în Wall Street Journal – în categoria „diverse” – care spunea:

„Manuscrise biblice datând din cel puțin 200 î.e.n. de vânzare. Ar fi un cadou ideal pentru o instituție religioasă sau de educație din partea unei persoane sau a unui grup.”

Arheologul israelian Yigael Yadin, al cărui tată obținuse celelalte trei manuscrise din colecția inițială în 1947, a negociat în secret achiziționarea manuscriselor pentru nou-fondatul stat Israel.

Din nefericire pentru Samuel, mare parte din cei 250.000 de dolari pe care i-a primit au ajuns la autoritățile fiscale americane, deoarece chitanța de vânzare nu fusese întocmită corespunzător.

3

Nimeni nu știe cu siguranță cine a scris manuscrisele de la Marea Moartă

Originea manuscriselor, care au fost scrise între 150 î.e.n. și 70 e.n., este, până în ziua de azi, subiect de dezbatere între savanți.

Potrivit celei mai larg acceptate teorii, manuscrisele sunt opera unei populații evreiești care a locuit la Qumran până când trupele romane au distrus așezarea, în jurul anului 70.

Se crede că acești evrei aparțineau unei secte pioase și ascetice – esenienii. Reprezentau unul dintre cele patru grupuri iudaice diferite care au locuit în Iudeea înainte și după epoca romană, conform Enciclopediei Britannica.

Cei care susțin această teorie atrag atenția asupra similarităților dintre tradițiile menționate în „Legile comunității” – un manuscris care detalia regulile unei secte iudaice nenumite – și felul în care istoricul antic Flavius Josephus descrie ritualurile esenienilor.

Dovezile arheologice de la Qumran, inclusiv ruinele clădirilor în care aveau loc băile rituale iudaice, indică, de asemenea, că aici au locuit cândva niște evrei pioși.

Unii savanți au pus manuscrisele pe seama altor grupuri, inclusiv pe seama creștinilor timpurii și a evreilor din Ierusalim care au trecut prin Qumran în timp ce fugeau de romani.

4

Aproape toată Biblia ebraică e reprezentată în manuscrisele de la Marea Moartă

Manuscrisele includ fragmente din fiecare carte a Vechiului Testament, în afară de Cartea Esterei. Savanții au speculat că această carte lipsă, care spune povestea reginei iudaice a Persiei, s-a dezintegrat în timp sau încă nu a fost descoperită.

Alții au speculat că această carte nu făcea parte din canonul esenienilor sau că secta nu sărbătorea Purimul, sărbătoare bazată pe Cartea Esterei.

Singura carte biblică păstrată în întregime este Isaia. Copia acestei cărți, datată în secolul I î.e.n., este considerată cel mai vechi manuscris al Vechiului Testament care există.

Alături de textele biblice, sulurile conțin documente referitoare la regulile sectei, cum ar fi „Legile comunității”, precum și scrieri religioase care nu apar în Vechiul Testament.

5

Ebraica nu este singura limbă folosită în manuscrise

Majoritatea sulurilor sunt în ebraică, iar unele fragmente sunt scrise în alfabetul paleoebraic, despre care se crede că nu a mai fost uzitat din secolul V î.e.n.

Alte fragmente sunt în aramaică, o limbă vorbită de mulți evrei – inclusiv, cel mai probabil, de Isus – între secolul VI î.en. și asediul asupra Ierusalimului din anul 70.

În plus, mai multe texte conțin traduceri ale Bibliei ebraice în greacă, pe care unii evrei o foloseau în locul ebraicei sau concomitent cu aceasta la vremea în care au fost create sulurile.

6

Manuscrisele de la Marea Moartă includ harta unei comori fabuloase

Unul dintre cele mai misterioase manuscrise este Sulul de Cupru, un soi de hartă antică a comorilor, pe care sunt reprezentate zeci de comori din aur și argint.

Celelalte texte sunt scrise cu cerneală pe pergament sau pe piele de animal, însă acest document ciudat conține litere încrustate pe folii de metal – probabil, după cum au spus unii, pentru a rezista trecerii timpului.

Folosind un vocabular neconvențional și o scriere ciudată, Sulul de Cupru descrie 64 de ascunzători subterane din Israel care conțin tot felul de bogății.

Nicio comoară nu a fost recuperată, probabil din cauza faptului că romanii au jefuit Iudeea în secolul I. Potrivit diferitelor ipoteze, comorile fie aparțineau esenienilor, fie au fost scoase din Al Doilea Templu  înainte ca acesta să fie distrus, fie nu există.

***

 Rasputin și misterul vindecărilor lui miraculoase

Grigori Yefimovich Rasputin s-a născut pe 21 ianuarie 1869 într-o familie de țărani care locuia în micul sat Pokrovskoye, în zona râului Tura din guvernoratul Tobolsk.

Există puține informații despre părinții lui, dar se știe că tatăl viitorului călugăr, Yefim, era un țăran credincios, se născuse în același sat în 1842 și s-a căsătorit cu mama lui Rasputin, Anna  Parshukova, în 1863. Yefim  era curier guvernamental, slujba lui fiind să transporte oameni și mărfuri între Tobolsk și Tyumen. Cuplul a avut alți șapte copii, dar toți au murit de mici, însă, potrivit istoricului Joseph T. Fuhrmann, este posibil să fi existat un al nouălea copil, o fată numită Feodosiya.

Potrivit istoricului Douglas Smith, copilăria și tinerețea lui Rasputin sunt “o gaură neagră despre care nu știm aproape nimic”. Se pare că mama și tatăl lui Rasputin nu au urmat nicio școală și erau analfabeți, iar copilul nu a învățat să scrie și să citească până la maturitate. Grigori a avut o adolescență zbuciumată, posibil din cauza faptului că abuza de alcool, a fost implicat în mici furturi și sunt consemnate câteva scandaluri cu autoritățile locale.

În 1886 Grigori a călătorit la Abalak, o localitate aflată la aproximativ 250 de kilometri de Tyumen și 2.800 de kilometri de Moscova, unde a întâlnit o fată, tot țărancă, pe nume Praskovya Dubrovina. După ce a curtat-o timp de câteva luni, cei doi s-au căsătorit în februarie 1887, s-au mutat în casa părintească a lui Rasputin, iar ea a rămas în satul Pokrovskoye în timpul tuturor călătoriilor ulterioare ale bărbatului, fiindu-i fidelă pentru tot restul vieții. Cuplul a avut șapte copii, dar numai trei au supraviețuit până la maturitate: Dmitri, născut în 1895, Maria, care a venit pe lume trei ani mai târziu, și Varvara, care s-a născut în 1900.

În 1897, Rasputin a început să fie interesat de religie și a plecat din satul natal pentru a merge într-un pelerinaj, motivele acestei decizii fiind însă neclare. Potrivit unor surse, bărbatul a părăsit satul pentru a scăpa de o pedeapsă, pentru că era implicat într-un furt de cai, alte surse sugerează că ar fi avut o viziune a Fecioarei Maria sau a Sfântului Simeon de la Verkhoturye, în timp ce unii istorici spun că pelerinajul lui Rasputin a fost inspirat de un tânăr student la teologie, Melity  Zaborovsky. Oricare ar fi motivele sale, Rasputin a reununțat din acel moment la vechea sa viață. Avea deja douăzeci și opt de ani, era căsătorit de zece ani, avea un fiu și un alt copil pe drum și, potrivit lui Douglas Smith, decizia sa “ar fi putut fi provocată doar de un fel de criză emoțională sau spirituală”.

Rasputin făcuse și înainte pelerinaje mai scurte la Mănăstirea Sfântul Znamensky de la Abalak și la catedrala din Tobolsk, dar vizita sa la Mănăstirea Sf. Nicolae de la Verkhoturye din 1897 l-a transformat definitiv. Aici l-a întâlnit pe un stareț în vârstă, cunoscut sub numele de Makary (Macarie), a stat câteva luni la mănăstire și probabil că în această perioadă a învățat să citească și să scrie. Mai târziu ar fi spus că unii dintre călugării de la Verkhoturye erau homosexuali și a criticat viața monahală ca fiind prea coercitivă. Bărbatul s-a întors la  Pokrovskoye complet schimbat, avea o privire confuză și un comportament total diferit, a devenit vegetarian, a jurat să nu mai bea alcool și se ruga multe ore pe zi, neglijându-și complet treburile casnice și familia.

Grigori și-a petrecut următorii ani ca “strannik” (pelerin), plecând din sat pentru lungi perioade de timp, luni sau chiar ani la un moment dat, pentru a umbla prin țară și a se ruga în diferite mănăstiri. Este posibil să fi ajuns chiar până la Muntele Athos, dar nu există informații certe despre acest punct din biografia sa.

Până la începutul anilor 1900, călugărul avea deja un mic cerc de adepți, în primul rând membri ai familiei, dar și alți țărani din zonă, care se rugau alături de el duminica sau de alte sărbători în perioada în care se afla în Pokrovskoye și a construit apoi un fel de capelă improvizată în pivnița casei tatălui său, unde grupul de adepți organiza întâlniri secrete de rugăciune. Aceste evenimente au stârnit însă suspiciunea și chiar ostilitatea preotului satului și a altor săteni, mai ales pentru că se zvonea că adeptele de sex feminin ale lui Rasputin îl spălau înainte de fiecare întâlnire, că grupul cânta cântece ciudate și chiar că bărbatul s-ar fi alăturat grupării Khlysty, o sectă religioasă ale cărei ritualuri includeau autoflagelarea și orgiile sexuale.

Informațiile despre activitățile lui Rasputin au început să se răspândească în întreaga Siberie la începutul anilor 1900 și, la un moment dat a călătorit în orașul Kazan, unde și-a consolidat reputația de călugăr înțelept sau om sfânt, spunându-se că îi ajută pe oameni să-și rezolve crizele personale sau spirituale. În ciuda zvonurilor că făcea sex cu adeptele lui, Rasputin i-a făcut o impresie bună starețului Mănăstirii Șapte Lacuri din afara Kazanului, precum și oficialilor locali ai Bisericii Arhimandritul Andrei, care i-au dat o scrisoare de recomandare către episcopul Serghei, rectorul Seminarului Teologic din Sankt Petersburg, oferindu-i și o sumă de bani pentru a putea călători în capitala imperiului.

După ce l-a întâlnit pe episcopul Serghei la Mănăstirea Nevski, Rasputin a fost prezentat conducătorilor bisericii ortodoxe ruse, inclusiv arhimandritului  Teofan, care conducea Seminarul Teologic și era bine conectat cu înalta societate din Sankt Petersburg, slujind mai târziu ca duhovnic al țarului și al soției sale. Teofan a fost atât de impresionat de Rasputin, încât l-a invitat să rămână în casa lui și a devenit unul dintre cei mai importanți și influenți prieteni ai călugărului. Tot el i-a făcut intrarea în multe dintre saloanele unde se aduna aristocrația din oraș pentru discuții religioase și, în timpul acestor întâlniri, Rasputin i-a atras pe unii dintre primii săi adepții, dar mulți dintre aceștia se vor întoarce mai târziu împotriva lui.

Mișcările religioase alternative, cum ar fi spiritismul și teosofia, deveniseră populare în cercurile aristocratice din oraș înainte de sosirea lui Rasputin, mulți dintre nobili fiind interesați de ocultism și fenomene supranaturale, iar ideile și “manierele ciudate” ale lui Rasputin l-au făcut obiectul curiozității elitei din Sankt Petersburg. Potrivit istoricului Joseph Fuhrmann lumea bună era “plictisită, cinică și căuta noi experiențe” în acea perioadă și este posibil ca admirația pentru călugăr să fi fost amplificată de faptul că el era rus nativ, spre deosebire de alți presupuși “sfinți”, cum erau Nizier Anthelme Philippe și Gérard Encausse, care deveniseră și ei populari în oraș în acei ani.

Grigori Rasputin a stat la Sankt Petersburg doar câteva luni în această primă vizită, întorcându-se la Pokrovskoye în toamna anului 1903 și a revenit în oraș mai târziu, în 1904 sau 1905. În orice caz, până în 1905 devenise prieten apropiat cu mai mulți membri ai aristocrației, inclusiv cu “Prințesele Negre”, Milica și Anastasia a Muntenegrului, care s-au căsătorit cu verii țarului Nicolae al II-lea, Marele Duce Petru Nicolaevici  și Prințul George Maximilianovici Romanov, iar aceste două cupluri au avut un rol esențial în introducerea lui Rasputin în familia țarului.

Rasputin s-a întâlnit pentru prima dată cu Nicolae al II-lea pe 1 noiembrie 1905, la Palatul Peterhof, iar țarul a consemnat evenimentul în jurnalul său, scriind că el și Alexandra Feodorovna “au făcut cunoștință cu un om al lui Dumnezeu –  Grigorie, din provincia Tobolsk”. După scurt timp călugărul a plecat din nou la Pokrovskoye și nu s-a mai întors în Sankt Petersburg până în iulie 1906.

Când a revenit, Grigori i-a trimis lui Nicolae o telegramă prin care îi cerea să-l primească pentru a-i oferi o icoană a sfântului Simeon din  Verkhoturye, călugărul s-a întâlnit cu Nicolae și Alexandra pe 18 iulie și din nou în octombrie, când i-a cunoscut pentru prima dată și pe copiii imperiali și cam în acest timp familia a devenit convinsă că Rasputin deține puterea miraculoasă de a-l vindeca pe micul țarevici Alexei, care suferea de hemofilie.

O mare parte din influența lui Rasputin asupra familiei imperiale a pornit exact de la credința țarinei că, prin rugăciunile sale, bărbatul îi ameliorează durerile și că reușește să-i oprească sângerările lui Alexei și, potrivit istoricului Marc Ferro, țarina a avut un “atașament pasional” față de Rasputin. Un alt istoric, Harold Shukman, a scris că Rasputin a devenit “un membru indispensabil al anturajului regal”, fiind susținut în mod special de prietena țarinei, Anna Vyrubova, care era convinsă că acest “om sfânt” are puteri miraculoase, devenind în scurt timp una dintre cele mai influente susținătoare ale lui Rasputin.

În vara anului 1912, Alexei a suferit o nouă hemoragie în zona inghinală după ce făcuse o plimbare cu trăsura în apropierea domeniilor imperiale de vânătoare de la Spala, iar acumularea de sânge i-a provocat un hematom mare, țareviciul suferea de dureri severe, avea febră și delira și toată lumea a crezut că va muri. În disperare de cauză, Alexandra i-a cerut Annei Vyrubova  să-i trimită o telegramă lui Rasputin, care se afla în Siberia în acel moment, pentru a-l ruga să se roage pentru Alexei. Rasputin a răspuns repede, scriindu-i Alexandrei: “Dumnezeu ți-a văzut lacrimile și ți-a auzit rugăciunile. Nu vă întristați. Cel Mic nu va muri. Nu permiteți medicilor să-l deranjeze prea mult”. A doua zi dimineață, starea lui Alexei era neschimbată, dar Alexandra a fost încurajată de mesaj și și-a recăpătat speranța că băiatul va supraviețui, iar în cursul zilei sângerarea lui Alexei s-a oprit. Doctorul S. P. Fedorov, unul dintre medicii care îl tratau pe țarevici, a recunoscut că “recuperarea a fost complet inexplicabilă din punct de vedere medical”. Mai târziu, medicul a mărturisit că Alexandra nu poate fi învinuită că îl considera pe Rasputin ca pe un om cu puteri miraculoase: “Rasputin venea, mergea la pacient, se uita la el și scuipa, iar sângerarea copilului se oprea în scurt timp… Cum ar fi putut țarina să nu aibă încredere în Rasputin?”

Grigori Rasputin, țarina Alexandra și copiii imperiali

Istoricul Robert K. Massie a numit recuperarea lui Alexei “unul dintre cele mai misterioase episoade ale întregii legende Rasputin” și, deși procesul de vindecare este neclar, Massie crede că sfaturile lui Rasputin de a nu-i lăsa pe medici să-l deranjeze prea mult pe Alexei îi ajutau recuperarea, permițându-i să se odihnească și, în plus, mesajele sale o calmau pe Alexandra, reducând stresul emoțional asupra copilului. Țarina își întărea la fiecare episod de acest fel convingerea că Rasputin poate face miracole și ajunsese la concluzia că bărbatul este esențial pentru supraviețuirea lui Alexei. Unii istorici spun că, în alte ocazii, Rasputin a oprit sângerarea lui Alexei prin hipnoză, dar memorialistul Pierre Gilliard, profesorul de limbă franceză al țareviciului Alexei, a avansat cea mai credibilă variantă din punct medical: Rasputin reușea să controleze sângerările băiatului interzicându-i țarinei să-i mai dea aspirină, medicament utilizat pe scară largă la acel moment pentru ameliorarea durerilor, în condițiile în care rolul său de agent anti-coagulare al aspirinei nu a fost cunoscut  până în anii 1950.

***

 Titanic | Povestea filmului lui James Cameron -

 Premierea a avut loc pe 1 noiembrie 1997, la Festivalul International de Film de la Tokyo

Dintre toate producțiile care au avut ca temă naufragiul Titanicului, una s-a impus în întreaga lume, pelicula din 1997 semnată de James Cameron. De-a lungul timpului, s-au realizat 17 filme având ca subiect tragicul eveniment din Atlantic, primul fiind realizat chiar în anul naufragiului, la o lună după scufundarea vasului. Étienne Arnaud, regizorul producției “Saved fromThe Titanic” s-a folosit de mărturiile unei supraviețuitoare, Dorothy Gibson, a cărei poveste a transpus-o pe peliculă. Ultima producție, cea din 2018, “Holmes & Watson”, îi aparține regizorului Etan Cohen. Acțiunea acestei comedii se învârte în jurul unui complot de la bordul Titanicului care avea ca țintă asasinarea reginei Victoria. Bineînțeles, celebrul cuplu de detectivi Sherlock Holmes și John Watson salvează situația. De remarcat că Titanicul a fost proiectat și construit la un deceniu după ce regina Victoria murise în anul 1902.

Subiectul a intrat și în atenția unui regizor român, Jean Negulesco. Drama din 1953 intitulată “Titanic” prezintă un cuplu pe cale de destrămare, care, în dorința de a-și reface relația, pornește într-o călătorie pe pachebot, în rolurile principale fiind distribuiți Clifton Webb, Barbara Stanwyck, Audrey Dalton și Harper Carter.

“Titanic”, filmul romantic regizat, scris și produs de James Cameron în 1997, a stabilit și un record de încasări, 2,2 miliarde de dolari. Adapatarea fictivă a scufundării pachebotului îi are în rolurile principale pe Leonardo DiCaprio și Kate Winslet, cei doi actori fiind eroii unei povești de dragoste înfiripate în timpul fatidicei călătorii. Din clase sociale diferite, Jack Dawson, interpretat de DiCaprio, se îndrăgostește de Rose DeWitt Bukater, jucată de Kate Winslet, o tânără dintr-o familie burgheză scăpătată. Tinerei i se caută o partidă profitabilă de către mama ei, o femeie veroasă care speră la o căsătorie aranjată pentru a scăpa de problemele financiare ale familiei. Neinteresată de măritiș, Rose se gândește să se sinucidă încercând să sară de pe vapor, dar Jack, un artist sărac, intervine și o salvează.

Ideea originală a filmului a pornit de la un căutător de comori care a găsit în 1996 pe epava pachebotului RMS Titanic un colier cu diamante pe care l-a numit „Inima Oceanului”. Totodată, într-un seif de pe epavă este găsit un desen cu o femeie tânără ce poartă colierul, datat 14 aprilie 1912, ziua în care vasul a lovit aisbergul. Rose Dawson, femeia din desen, este invitată la bordul navei de cercetare și își spune povestea.

“Povestea nu putea fi scrisă mai bine. Juxtapunerea bogaților cu săracii, rolurile jucate până la moarte, stoicismul și noblețea generației trecute, măreția pachebotului și prostia oamenilor ce l-au condus prin întuneric spre un iad. Și, mai ales, viața imprevizibilă, viitorul care nu poate fi știut, iar imposibilul care devine posibil”, declara Cameron atunci când s-a apucat de producția filmului.

Harland and Wolff, constructorul original al RMS Titanic, a furnizat mare parte din arhivele sale private echipei de producție, iar acestea conțineau și planuri ce se credeau pierdute. Pentru interiorul vasului designerul Peter Lamont a căutat decorațiuni din acea vreme. De altfel, recuzita a fost recreată de la zero, iar studiourile Fox au început în mai 1996 construcția în Mexic a unui imens platou dedicat filmului.

Replica navei a fost construită la scară apropiată originalului, dar unele părți au fost create digital. Bărcile de salvare și coșurile de fum au fost micșorate cu 10%. Sub replica pachebotului exista o platformă care îl clătina în secvențele de după ciocnire.

Mochetele, piesele de mobilier, lămpile, scaunele, tacâmurile și faianța, toate având imprimat simbolul White Star Line, au fost printre obiectele recreate după designul original. Cameron a angajat doi istorici, Don Lynch și Ken Marschall, pentru a autentifica detaliile istorice ale filmului și un expert în maniere pentru ca actorii să învețe rafinamentul călătorilor de la clasa I.

Filmările nu au fost însă foarte liniștite. Experiențele actorilor pe platourile de filmare au întărit reputația de “cel mai înspăimântător om de la Hollywood” a lui Cameron. Regizorul devenise cunoscut pentru intransigența și perfecționismul său, iar filmările parcă au fost conduse de un sergent din armata americană, după cum vor mărturisi actorii.

Kate Winslet și-a luxat cotul în timpul filmărilor și era îngrijorată că o să se înece în bazinul adânc de 17 metri în care replica navei urma să fie scufundată. „Erau momente când eram chiar speriată de el. Jim are un temperament de necrezut,” a declarat Kate. Filmările trebuiau să dureze 138 de zile, dar s-au prelungit la 160. Mulți actori și figuranți au răcit sau au avut infecții la rinichi după orele petrecute în apa rece, inclusiv Winslet, iar la final a spus că nu va mai lucra din nou cu Cameron decât dacă va câștiga „mulți bani”.

Scena finală, în care nava se rupe în două și se scufundă în Atlantic, a implicat înclinarea vasului-replică, la scenă participând 150 de figuranți și 100 de cascadori. Cameron criticase filmele anterioare cu Titanic, care arătau cum pachebotul se scufundă lin în Atlantic și a vrut “să arate cât de haotic și terifiant a fost evenimentul în realitate”.

Echipa de filmare credea într-un alter ego malefic a lui Cameron, pe care oamenii îl numeau „Mij” (Jim citit invers), iar răspunsul lui Cameron la aceste  ironii nu s-a lăsat așteptat: „Să faci un film e ca la război. O mare bătălie între afaceri și estetică”.

După ce timpul alocat filmărilor și bugetul au fost depășite, studiourile Fox doreau să scurteze durata filmului și doar împotrivirea lui Cameron a oprit planurile: “Vreți să-mi tăiați din film? Va trebui să mă concediați! Vreți să mă concediați? Va trebui să mă omorâți!”. Succesul și încasările producției vor demonstra în scurt timp că James a avut dreptate.

“Titanic” a avut două versiuni de final, așa cum se procedează frecvent la Hollywood: înainte de premieră se formează focus grupuri cărora li se prezintă mai multe variante și, în funcție de reacția acestora, se alege versiunea pentru public.

Înainte de lansarea peliculei, anumiți critici au prezis că nu va avea succes în ciuda bugetului, cel mai mare de până atunci, iar când a fost proiectat în fața presei, în toamna anului 1997, până și Cameron a crezut că „se îndreaptă spre un dezastru”.

Inițial, lansarea fusese programată pentru 2 iulie 1997, pentru a exploata sezonul de vară, dar Cameron a cerut amânarea premierei pentru 17 decembrie 1997, decizia sa alimentând speculațiile ce vizau dezastrul filmului.

În cele din urmă filmul a avut premiera pe 1 noiembrie 1997, fiind prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo, unde reacțiile au fost descrise de The New York Times ca „indiferente”. Recenziile pozitive au început să curgă în Statele Unite după premiera oficială de la Hollywood din 14 decembrie 1997.

Filmul a fost primit cu ovații după premiera pentru public din 19 decembrie 1997, iar la sfârșitul weekendului cinematografele erau pline până la refuz, rămânând pe primul loc timp de 15 săptămâni, un record absolut. Succesul comercial al producției lui Cameron a întrecut orice așteptări, Titanicul fiind timp de 12 ani filmul cu cele mai mari vânzări din toate timpurile. Rata de repetare a vizionării unui blockbuster este de aproximativ 5%. La Titanic a fost de peste 20%.

După succesul financiar și cel de public, a venit și recunoașterea criticii de specialitate care a comentat impactul său cultural, istoric și politic, iar site-uri dedicate precum Rotten Tomatoes, Metacritic și CinemaScore i-au acordat punctaje maxime.

Filmul a obținut patru Globuri de Aur, 10 nominalizări la premiile BAFTA, premiul criticilor de film din Statele Unite, premiul Sindicatului Producătorilor Americani, iar premiile Oscar au întregit spectrul cu nu mai puțin de 14 nominalizări și premii pentru 11 categorii, fiind a doua producție care a câștigat 11 premii Oscar, după Ben-Hur.

A obținut Oscarul pentru cea mai bună melodie originală în 1998, precum și trei premii Grammy pentru Înregistrarea anului, Melodia anului și Cea mai bună melodie , coloana sonoră devenind un succes international și cel mai bine vândut album din 1998 în Statele Unite. „My Heart Will Go On”, interpretată de Celine Dion, a câștigat Premiul Grammy pentru Cea mai bună melodie compusă pentru film.

În total, Titanic, filmul lui Cameron, a obținut aproape 90 de premii și a avut alte 47 de nominalizări. În plus, cartea despre realizarea filmului a fost un bestseller în clasamentul The New York Times timp de câteva săptămâni.

Surse:

“Titanic voted ‘best’ film ending”, BBC News

“Further, my god, f rom thee”, The Independent

***

 Dimitrie Paciurea, un sculptor pentru modernitate, s-a nascut pe 2 noiembrie 1873...

La 14 iulie 1932, se stingea la Sanataoriul "Sfanta Elisabeta" din Bucuresti, in urma unei interventii chirugicale, sculptorul Dimitrie Paciurea, in varsta de 59 de ani. In posteritatea imediata, renumele lui a crescut considerabil, atat de mult incat a devenit mai prezent decat numele artistilor recunoscuti ai momentului. Imediat dupa moartea lui Dimitrie Paciurea, criticul C. Blazian comenta asttfel in "Adevarul": "Uitat si sarac a murit Dimitrie Paciurea, un artist modest, unul dintre putinii artisti adevarati ce ne mai ramasese dintr-o generatie glorioasa, profesorul din a carui rodnica indrumare au crescut aproape toate talentele tinere ale sculpturii romanesti de azi. Dimitrie Paciurea a fost un intarziat, un inactual ca om si ca artist. Impresionismul sau bizar, viziunile lui apocaliptice il indepartau de realitate cotidiana, ii cladeau o lume aparte, in care gandul, creatia si lectura alcatuia axele existentei. N-a incercat nimeni sa-l smulga din vis. N-a incercat nimeni sa-l redea actualitatii printr-o comanda de monument. Desi era printre putinii care aveau intuitia monumentalului. A fost lasat sa moara ignorat de oficialitate si neajutat de nimeni, intr-un meschin ungher de lazaret. La raspantia dreptatii omenesti vor sta de-aici inainte, ca vesnica mustrare, "Gigantii", "Sfinxul" si "Himerele" lui Dimitrie Paciurea.""

De remarcat ca singura expozitie personala a acestui artist deschizator de drum si datator de viziune a avut loc postmodern, la dorinta lui Dimitrie Gusti, ministru al educatiei nationale. In viata, Dimitri Paciurea participase cu lucrari numai la expozitiii de grup. "A trebuit sa moara pentru a avea o expozitie personala", concluzionau apropiatii. Iar in anii solitari de dinaintea mortii, dupa ce daduse nastere unor sculpturi de o calitate nemaiintalnita in arta romaneasca, sculptorul insusi se confesa dezarmat: "Asa mi-au fost viata si opera. Imaginatie si dezinteres... Singuratate si munca... (...) N-am avut nici o expozitie personala toata viata. Am fost incorporat, dar numai pentru catva timp, la "Tinerimea artistica". N-am beneficiat de nimic. Tocmai in anul razboiului nostru am expus "Zeul razboiului" la "Tinerimea artistica". Pinacoteca nu mi l-a luat. N-am fost invitat in diferite expozitii romanesti din strainatate. Cand am fost invitat, atunci mi s-a spart pe drum proiectul pentru Monumentul Eminescu. N-am facut nici un monument pentru simplul motiv ca nu mi s-a dat sa fac, desi am participat la concursuri."(citat preluat din "Paciurea", cartea lui Mircea Deac)

In cultura romana, rolul jucat de opera lui Dimitrie Paciurea, doritoare de modernism si negatoare a vetustei traditii academice, urmarind sa provoace emotie si reflectie, nu a inceput in posteritatea artistului, ci mult mai devreme, in 1896, dupa ce talentul ii fusese descoperit intr-o scoala de arte si meserii. O bursa l-a dus la Paris unde a studiat sculptura vreme de patru ani. Apoi a realizat numeroase lucrari, pe care criticul de arta Mircea Deac le imparte in trei categorii: 1. arta postretistica; 2. arta monumentala; 3. arta "Himerelor". Dimitrie Paciurea a sculptat, intr-adevar, multe portrete si busturi funerare, dorind sa faca o arta care nu imita natura si sa se indeparteze de conventional. Stau marturie lucrari precum "Portret de barbat", "Cap de femeie", "Bustul poetului Mihai Eminescu", astazi in proprietatea Muzeului National de Arta al Romaniei. Reprezentative pentru arta funerara, pe care o studiase si in cimiterele pariziene, au ramas "Bustul pictorului Serafim" (in Cimitirul Bellu) si monumentul inchinat lui Nicolae Perlea (la Braila).

Opozitia fata de ne neoclasiscimul practicat de sculptorii momentului, precum si fata de realismul care nu se mai lasa dus dupa Al Doilea Razboi Mondial, se observa in toate lucrarile sale. Preferinta pentru arta care sfideaza canonul si formula rigida, pentru expresia care lasa in urma o traditie care bate pasul se loc, este vizibila in oricare din sculpturile pe care le-a realizat, dar in special in seria "Himerelor".

Inceput devreme, in 1924, acest ciclu cuprinde mai multe piese intitulate simplu "Himera" si lucrari precum "Himera pamantului", "Himera razboiului", "Himera vazduhului", "Himera noptii" etc, multe dintre ele realizate in atelierul artistului din curtea Muzeului Aman (acum inca inchis pentru public) din Bucuresti. Este seria cea mai relevanta pentru originalitatea scultorului roman, etaland clar afinitatea pentru o arta avangardista care promoveaza libertatea formelor, pentru a putea explora fata necunoscuta a lumii si a fiintei umane. "Himerele" sunt sculpturi neconformiste, fanteziste si nelinistite, pe care studentii lui Dimitrie Paciurea n-au reusit nici macar sa le imite. Ele raman principala carte de vizita cu care artistul se prezinta in istoria artei romanesti.

De mentionat ca opera sa nu consta numai in sculpturi gazduite acum de muzee. Exista lucrari ale lui Dimitrie Paciurea pe langa care unii dintre noi trec adesea. Una dintre ele este bine cunoscuta. Se afla in Parcul "Carol I" din Bucuresti si se numeste "Gigantul". In 1927, aceasta sculptura i-a adus autorului Premiul National. Iar in Parcul Herastrau exista si azi un nud feminin, considerat de criticii de arta o realizare exceptionala.

Cele cateva participari la expozitii din strainatate (Paris, Bruxelles, Munchen, Venetia) nu l-au scos pe artist din atelier decat pentru scurta vreme. Singuratatea omului taciturn si zgarcit la vorba si severitatea lui cu studentii de la Academia de Belle Arte nu s-au lasat imblanzite nici la adanci batraneti si, de-a lungul anilor, i-au adus o anume antipatie din partea colegilor de breasla. Amintesc, pe scurt, un episod elecvent. La intoarcerea de pe front, unii colegi s-au plans la Regina Elisebeta, ocotitoarea artistilor, ca Dimitrie Paciurea era un dezertor care statuse un an la Bucuresti in timpul ocupatiei germane. Ce a urmat ? Regina de la Peles i-a cerut lui Carol I sa-l priveze de dreptul de a mai preda. Numai ca, nelasandu-se convins usor, regele l-a lasat de Spiru Haret sa hotarasca. Iar savantul interesat mai ales de valoarea profesionalismului lui Dimitrie Paciurea a ales in favoarea lui.

Si, in testamentul sculptorului, figureaza urmatoarea fraza: "Las Academiei intreg sufletul meu si lucrarile mele, "Sfinxul" si "Zeul razboiului", ca o marturie vie a dragostei ce am avut-o pentru elevii mei si pentru  scoala".