***

 Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei

Pe 26 iunie 1940 la ora 22:00 Viaceslav Molotov, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:

Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut loc ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.

Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.

Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.

Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. În jurnalul regelui Carol al II-lea este consemnat rezultatul votului: 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu, 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei) și o abținere: Victor Antonescu.

“Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. (De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km).

Guvernul român a dat instrucţuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul: Regat”. Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie”, consemnează istoricul Florin Constantiniu în volumul “O istorie sinceră a poporului român”. (Editura Univers Enciclopedic, București, 1997)

Istoricul Neagu Djuvara are o atitudine categorică față de decizia guvernului de la București din acel moment: “Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva ruşilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. Căci, după ce am cedat Basarabia şi nordul Bucovinei ruşilor, a trebuit să cedăm şi nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemţii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) şi Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime dinţară fără să tragem un foc de armă! Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecind aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puţin catastrofale pentru ţară”. (O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara, Editura Humanitas, 2002)

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori aflată în teritoriile disputate, 2.078.000 erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat ultimatumului sovietic.

Pe 29 iunie 1940 ziarul „România” scrie:

„Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță. Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă. Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.

E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.

Un an mai târziu, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a început sinistra operațiune de deportare a românilor considerați colaboratori ai partidelor și organizațiilor ce erau văzute ca adversare a politicilor sovietice. Principalul organizator al procedurilor sinistre de deportare a fost georgianul Sergo Goglidze, un aparopiat al lui Lavrenti Beria, care fusese numit de acesta plenipotențiar al Consiliului Comisarilor Poporului în Moldova și care mai târziu se va ocupa cu investigarea așa-zisului “Complot al medicilor”.

Conform documentelor, urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 deportate. Oamenii erau ridicați de o echipă formată din doi-trei militari înarmați cărora li se spunea ca într-un sfert de oră să fiți gata de plecare.

Deportaților le era permis să ia un bagaj de 10 kg de fiecare persoană, erau apoi urcați în camioane sau în căruțe și duși până la gară. Aici familiile erau separate, capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii într-un alt convoy, fiind apoi îmbarcați în vagoanele de marfă, fără a primi apă și hrană. Pe vagoane sovieticii scriau: “Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari”.

Drumul spre destinație durat două-trei săptămâni, în condițiile extrem de dificile, fără apă potabilă și cu o hrană minima, motiv pentru care mulți dintre oamenii urcați în trenuri au murit, cadavrele fiind aruncate în mers, în plin câmp. În momentul în care ajungeau la destinație, în Siberia sau Kazahstan, deportații erau repartizați la muncă în întreprinderile industriale sau în sovhozuri, primind o rație minimă de hrană.

Sursa: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

***

 Gina Lollobrigida, fermecătoarea divă a cinematografiei italiene

 „Sunt tenace, încăpăţânată, entuziastă, impulsivă, sunt, în fine, o femeie. O femeie care a ştiut să câştige succesul şi a cărei viaţă poate fi redusă la trei cuvinte: muncă, dragoste şi fantezie” – Gina Lollobrigida

 Considerată unul dintre sex-simbolurile cinematografiei mondiale a anilor ’50 – ’60, ea s-a aflat mai mereu în umbra Sophiei Loren, deşi mulţi afirmă că a fost mult mai frumoasă decât aceasta. Deloc modestă, Gina spunea, fără ocolişuri: „Loren joacă țărănci. Eu joc doamne”. Lollobrigida a reprezentat, în film, seducătoarea prin excelență, jucând alături de parteneri de seamă ai cinematografiei mondiale, precum Humphrey Bogart, Burt Lancaster, Tony Curtis, Frank Sinatra, Yul Brynner, Rock Hudson, Sean Connery, ori Telly Savalas. După abandonarea carierei în film, Gina s-a dedicat altor pasiuni ale sale, precum foto-jurnalismul şi sculptura, iar în ultimi ani a avut serioase probleme – reale sau închipuite – , privind administrarea averii sale importante, mulţi dintre cei aflaţi în jurul ei, inclusiv unicul ei fiu, având interese nu tocmai legale în acest sens.

Luigina „Gina” Lollobrigida s-a născut la 4 iulie 1927, la Subiaco, în regiunea Lazio, un pitoresc sat de munte din centrul Italiei. Ea a fost una din cele patru fete ale tâmplarului și fabricantului de mobilă Giovanni Lollobrigida, alături de Guiliana, Maria şi Fernanda.

Pleacă la Roma pentru a lua lecţii de canto, dar frecventează şi studiourile Cinecitta unde are diverse îndeletniciri, printre care şi aceea de figurantă, sub pseudonimul Diana Loris. Debutul ei în această ipostază are loc în anul 1946, în filmul lui Riccardo Freda, „Aquila Nera”/”Vulturul negru”.

A studiat  pictura şi sculptura, la Academia de Arte Frumoase din capitala Italiei.

În anul 1947 a participat la concursul „Miss Italia”, obţinând locul al treilea, după alte doua frumuseţi ale cinematografiei italiene, Lucia Bosé şi Gianna Maria Canale.

Imediat dupa acest moment a primit, în acelaşi an, nu mai puţin de şapte roluri mai mici în diferite producţii cinematografice, care aveau să o aducă în atenţia criticii mondiale de film, mai ales prin frumuseţea sa răpitoare.

În anii de după război, în care Europa se reconstruia din temelii, iar Italia dădea semne că renunță la neorealism în favoarea strălucirii cinametografiei hollywoodiene, Lollobrigida a devenit un sex-simbol veritabil, fiind poreclită „La Lollo”, dar a preferat să rămână seducătoarea Italiei, după ce a refuzat contracte tentante, pe termen lung, la Hollywood.

În anul 1949, Gina se căsătoreşte cu doctorul şi producătorul de origine iugoslavă Milko Skofic, care avea să-i dăruiască un fiu, pe Milko Skofic Jr.

În anul 1952 joacă rolul remarcabil Adeline La Franchise, în producţia „Fanfan la Tulipe”, şi tot în acelaşi an apare în „Enrico 

Primeşte apoi câteva roluri importante la Hollywood, în comedii şi filme de acţiune, rămase memorabile, dintre partenerii de platou fiind de menţionat Rock Hudson, Sylvia Sydney sau Humphrey Bogart. Poate cea mai celebră din aceste realizări cinematografice, este „Beat the Devil”, în regia lui John Huston, film realizat în anul 1953.

A fost alintată deseori cu apelativul „Mona Lisa secolului XX”, tocmai fiindcă era unică, prin apariţie şi interpretare. Nu a avut nici fragilitatea romantică întâlnită la Audrey Hepburn, nici ermetismul Gretei Garbo, cât despre comparaţia cu Marilyn Monroe, Humphrey Bogart sintetiza cel mai bine realitatea: „când vine vorba de sex-appeal, o face pe Marilyn Monroe să arate ca Shirley Temple”.

Tot în anii ’50, celebrul fotograf Philippe Halsman declara: „Are cea mai frumoasă siluetă dintre toate actrițele pe care le-am cunoscut !”, iar Gian Luigi Rondi, decanul criticilor de film italieni, spunea despre ea: „Este o actriță completă, care poate fi realmente descrisă ca fiind și talentată și frumoasă, o combinație rareori regăsită în cinema”.

În anul 1954 a apărut în pelicula „Pâine, Dragoste și Visuri”, prestaţia sa aducându-i premiul Nastro d’Argento, echivalentul italian al Oscarurilor, iar în anul 1955 primeşte calificativul de „La donna più bella del mondo”, după rolul remarcabil jucat de ea în filmul cu același nume, care i-a adus și primul premiu David di Donatello pentru cea mai bună actriță.

O altă prezenţă remarcată de critică şi de public este aceea din filmul lui Luigi Zampa, „La Romana”, din anul 1955.

În anul 1956 i se atribuie rolul Lola în producţia „Trapez”, în acelaşi an ea întruchipând şi personajul Esmeralda în „Cocoşatul de la Notre Dame”.

În 1959, apare în „Solomon și regina din Sheba”, în rolul Sheba, apoi, în 1964, apare în „Woman of Straw”/”Femeia de paie”, întruchipând-o pe Maria Marcello.

Sunt doar câteva din cele mai importante apariţii din cele peste 80 de producţii cinematografice în care a jucat.

Începând cu anii ’70, se retrage, treptat, din cinema, însă a continuat să-şi trăiască viaţa din plin. Cu filmul din 1972 al lui J. Skolimowski, „King, Queen, Knave”/”Rege, Damă, Valet”, cariera ei de actriţă pentru marele ecran, în perioada de glorie, se încheie.

După ce divorţează, în anul 1971, de doctorul Skofic, Lollobrigida are mai multe relaţii, care au făcut deliciul presei italiene, însă s-a remarcat, repede, ca fotojurnalist, una dintre realizări fiind un interviu în exclusivitate cu liderul cubanez Fidel Castro, un dialog care a apărut ulterior în documentarul „Ritratto di Fidel”/”Portretul lui Fidel”, produs și finanțat de Gina Lollobrigida. Nu puţini au fost aceia care au „şuşotit” referitor la o presupusă idilă a actriţei cu celebrul dictator latino-american.

În anul 1973, Gina Lollobrigida își publica albumul fotografic „Italia Mia”, iar în 1985, a fost nominalizată ca ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor de către Jack Lang, ministrul francez al culturii de la acea vreme, datorită realizărilor sale artistice în sculptură şi fotografie.

În anul 1986 a condus juriul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, iar ultima sa apariţie cinematografică a fost în filmul „XXI”, în anul 1991, avându-l ca partener de platou pe Gérard Depardieu.

În anul 1992 a fost decorată cu „Légion d’honneur”, de către François Mitterrand, preşedintele Franţei, iar în anul 1994 îi apărea un alt album fotografic – „Wonder of Innocence”.

În anul 1999, ea a candidat, fără succes, pentru un loc în Parlamentul European, cu o platformă – program bazată pe acţiuni umanitare, şi tot în acel an, la 16 octombrie, a fos nominalizată ca Ambasador al Bunăvoinţei, sub auscpiciile Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO).

În anul 2000, Lollobrigida mărturisea într-un interviu: „La școală, am studiat pictura și sculptura, dar întâmplător am devenit actriță… Am avut mulți amanți și încă trăiesc povești romantice. Am fost și sunt foarte răsfățată. Toată viața, am avut mult prea mulți admiratori.”

În anul 2003, Gina își inaugura o expoziție de sculptură.

În anul 2006, actriţa italiană s-a logodit cu un antreprenor spaniol, Javier Rigau Rafols, şi a anunţat că se va căsători cu acesta, deşi, la vremea aceea, vedeta avea 79 de ani, iar logodnicul ei 44 de ani. Această relaţie a artistei este semnificativă pentru modul în care oameni apropiaţi ei au încercat, de-a lungul anilor, să profite de ea. Relaţia celor doi era mult mai veche, prima dată ei întâlnindu-se la Monte Carlo, în anul 1985, ea având atunci 57 de ani, iar el… 23. La început totul a fost doar atracţie fizică, iar dragostea a venit mai târziu, însă momentul din 2006 a prilejuit presei spaniole publicarea mai multor articole în care îl acuza pe viitorul mire că este în realitate homosexual şi un vânător de zestre. Amănuntele picante au înfuriat-o pe actriţă, aceasta rupând logodna. În 2013, Gina Lollobrigida a descoperit cu stupoare că era, de fapt, căsătorită cu Javier Rigau Rafols, din 2010, momentul petrecându-se la Barcelona, în absenţa ei, pe baza unei procuri semnate de mână. La aflarea acestei veşti, ea a declarat: „M-a făcut să semnez câteva documente în limba spaniolă, spunând că erau pentru un proces împotriva avocatului său. Astăzi, sunt sigură că a făcut acest lucru pentru a-mi moşteni averea“. Ea a solicitat deschiderea unei anchete oficiale. În mai 2015, actriţa s-a prezentat la un tribunal italian şi a cerut instanţei să îl condamne la închisoare pe fostul ei iubit, pe care l-a acuzat că a obţinut prin înşelătorie semnătura ei pe un act de căsătorie, cu scopul de a-i fura averea. Antreprenorul spaniol, care a negat acuzaţia de înşelătorie, risca o pedeapsă de şase ani de închisoare dacă va fi găsit vinovat.

În martie 2017, însă, Gina Lollobrigida a pierdut procesul pe care l-a intentat spaniolului Javier Rigau Rafols. Tribunalul din Roma i-a dat dreptate, însă, lui Rigau – cel care, în paranteză fie pus, a fost reprezentat de avocatul Michele Gentiloni, nimeni altul decât fratele premierului italian Paolo Gentiloni -, ajungând la concluzia că sunt cununaţi legal, absolvindu-l de acuzaţiile de înscenare şi de fals.

Deşi Gina Lollobrigida a afirmat, în repetate rânduri, că nu a avut niciodată relații intime cu Javier Rigau și nu a fost de acord să se mărite cu el, spaniolul a reuşit astfel să convingă judecătorul că actriţa italiană a semnat actele de căsătorie de bunăvoie, în 2010.

În 2012, la împlinirea a 85 de ani, Luigina Lollobrigida continua să-și trăiască pasiunile – sculptura și fotografia: „Arta înseamnă frumusețe. Am avut norocul să mă nasc cu multe talente. Fac ceea ce simt. Nu urmez moda; mai degrabă încerc să exprim emoțiile pe care le-am simțit în viața mea”, spunea ea.

În anul 2013, ea şi-a vândut, la licitaţie, mare parte din colecţia de bijuterii, din sumele colectate ea donând circa 5 milioane de dolari cercetărilor în domeniul terapiilor cu celule stem.

În aprilie 2014, Milko Skofic Jr., unicul ei fiu, a deschis un proces, cerând unei instanţe judecătoreşti din Roma să o decadă pe mama sa din drepturile administrative ale averii de 51 de milioane de dolari. Conform susţinerilor acestuia, Lollobrigida, pe atunci în vârstă de 87 de ani, era incapabilă, din punct de vedere mental, să îşi mai administreze afacerile, însă în 9 iulie, în acelaşi an, actriţa i-a dat o lecţie usturătoare de viaţă fiului ei, instanţa respingând cererea, ea reuşind, apoi, să-l dezmoştenească. La acel moment, reprezentantul actriţei, Paolo Cumin, declara: “Gina arată extraordinar pentru o femeie de 87 de ani. Nu are nevoie ca afacerile ei să fie administrate de altcineva pentru că ea însăşi este în putere, e lucidă, coerentă şi independentă în gândire. Ca mamă însă este rănită profund de gestul copilului ei. Ea se gândeşte serios să îl dezmoştenească pe Milko”.

În ianuarie 2017, actriţa a fost internată într-un spital din Trigoria, fiind diagnosticată cu pneumonie.

Lollobrigida a câştigat în carieră de şase ori premiul David di Donatello, două premii Nastro d’Argento (în 1954 şi 1963) şi şase premii Bambi Awards, a fost nominalizată de trei ori pentru premiile Golden Globe, o dată pentru BAFTA şi a câştigat în 1961 premiul World Film Fa vourite – Female.

Sursa date: Rador

***

 Kurt Gödel, geniul paranoic care s-a sinucis prin înfometare

Kurt Gödel a fost un matematician și filosof strălucit. Teorema incompletitudinii, împreună cu alte teorii și metode pe care le-a dezvoltat l-au făcut unul dintre cei mai importanți matematicieni ai timpului său.

Însă, asemenea multor genii, Gödel suferea de o sănătate precară, atât mintală, cât și fizică. Până la urmă, problemele psihice i-au adus sfârșitul.

Gödel s-a născut în Brunn, Imperiul Austro-Ungar (astăzi orașul Brno, din Republica Cehă), în 1906. Tânărul Gödel era poreclit de cunoscuți, cu afecțiune, „Herr Warum” („domnul De ce?”). Era cunoscut pentru curiozitatea sa fără margini și pentru mintea mereu însetată de cunoaștere.

Dar Kurt Gödel era și extrem de sensibil și instabil psihic.

„Kurt Gödel era un băiat serios, inteligent și curios, dar sensibil, adesea retras și preocupat. A avut anumite manifestări de instabilitate emoțională încă de la o vârstă fragedă”, îl descrie John Dawson, autorul biografiei lui Gödel.

La vârsta de opt ani, după ce a citit o carte de medicină, Kurt Gödel a devenit convins că are probleme cu inima, o posibilă complicație a episodului de febră reumatică prin care trecuse cu doi ani înainte.

Grija pentru propria sănătate a devenit o obsesie care avea să-l urmărească toată viața. Gödel era convins că nu-și revenise niciodată pe deplin după febra reumatică.

Era cunoscut ca fiind paranoic, anxios și depresiv. De altfel, de-a lungul vieții, matematicianul a suferit mai multe episoade de depresie.

La vârsta de 18 ani, a început să studieze fizica, matematica și filosofia la Universitatea din Viena. Viena anilor ’20 era un mediu intelectual efervescent, iar Gödel era înconjurat de un grup de gânditori cunoscuți, care alcătuiau celebrul Cerc de la Viena.

Sub supravegherea unuia dintre liderii Cercului de la Viena, Hans Hahn, Gödel și-a terminat teza de doctorat la vârsta de doar 23 de ani.

În ciuda faptului că era excepțional, Gödel simțea că nu-și găsea locul în cadrul Cercului din Viena, fiindcă ideile sale teiste intrau în contradicție cu ideile populare ale vremii.

În 1931, a publicat un set de teorii, cunoscute sub denumirea generală de „teorema incompletitudinii”. Această teorie i-a adus faima mondială, iar Gödel a început să țină prelegeri de matematică în lumea întreagă, începând cu anul 1933.

În acel an, a ținut prima sa prelegere în Statele Unite ale Americii, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe Albert Einstein. Cei doi au devenit prieteni apropiați, iar amiciția lor a continuat până la moartea lui Einstein, în 1955.

Însă, deși Kurt Gödel continua să călătorească și să țină prelegeri, sănătatea sa mintală devenea din ce în ce mai instabilă. În 1938, abia își reluase prelegerile după ce suferise un episod depresiv grav, când Germania nazistă a anexat Austria.

Fără să reușească să ocupe un post la Universitatea din Viena și fiind în pericolul de a fi înrolat în armata germană, Gödel s-a căsătorit cu iubita lui, o dansatoare pe nume Adele Limbursky.

Relația cu Adele nu a fost văzută cu ochi buni de părinții matematicianului, deoarece Adele mai fusese căsătorită o dată și era cu șase ani mai în vârstă decât Kurt. Și totuși, în 1938, cei doi s-au căsătorit și s-au mutat în Statele Unite ale Americii.

Albert Einstein l-a ajutat pe Gödel să ocupe un post la Institutul pentru Studii Avansate al Universității Princeton. De-a lungul anilor ’40, Gödel a rămas la universitate, unde a predat și a continuat să-și publice teoriile.

A devenit cetățean al SUA în 1947 și a continuat să lucreze la Institut, devenind profesor titular în 1953. În anii ’50 și ’60, Gödel și-a îndreptat atenția asupra filosofiei, publicând câteva lucrări despre platonism.

Ideile lui filosofice nu au fost niciodată la fel de larg acceptate precum teoriile matematice. Însă Gödel a rămas un matematician și profesor respectat, fiind numit „profesor emerit” la Princeton în 1976.

În ciuda carierei sale de succes, sănătatea mintală a lui Gödel nu s-a stabilizat niciodată. Spre sfârșitul vieții, paranoia sa a luat o amploare morbidă.

A devenit foarte suspicios față de mâncarea pe care o consuma și era convins că cineva încerca să-l otrăvească. Gödel refuza să consume mâncarea dacă aceasta nu era gustată în prealabil de soția lui.

Dar soția lui s-a îmbolnăvit în 1977 și a trebuit să stea internată în spital timp de șase luni. În tot acest timp, Gödel a refuzat pur și simplu să mănânce, înfometându-se până la moarte.

S-a stins la 14 ianuarie 1978, din pricina malnutriției. Când a murit, mai cântărea doar 30 de kilograme.

***

 Elizabeth Siddal și Dante Rossetti, o iubire tragică

Elizabeth Eleanor Siddal s-a născut pe 25 iulie 1829 la Londra, fiind fiica lui Charles Crooke Siddall, care avea un mic atelier de fabricare a tacâmurilor, și a lui Elizabeth Eleanor Evans, care provenea dintr-o familie de origine galeză.

În 1849, când tânăra a împlinit 20 de ani, a început să lucreze la un atelier de confecționat pălării din oraș și aici l-a cunoscut pe pictorul Walter Deverell, care a descris-o mai târziu ca fiind „deosebit de înaltă, cu o ținută minunată și o față delicată… are ochi cenușii, iar părul ei este de culoarea cuprului, orbitor de strălucitor”. Mai târziu artistul a folosit-o pe frumoasa Elizabeth Siddal ca model și a prezentat-o grupului pictorilor prerafaeliți din care făcea parte.

Primul tablou în care a fost reprezentată a fost pictura “A douăsprezecea noapte”, după Shakespeare, în care Deverell însuși îl reprezenta pe Orsino, chipul lui Feste era al prietenului său, Dante Gabriel Rossetti, și Viola/Cesario o avea ca model pe tânăra domnișoară Siddal.

Elizabeth a pozat apoi pentru William Holman Hunt, apărând în câteva dintre tablourile acestuia, “Adăpostind un misionar creștin de persecuția druizilor” și “Doi domni din Verona” și pentru celebra pictură “Ophelia” a lui John Everett Millais. Pentru acest din urmă tablou tânăra a trebuit să stea  într-o cadă plină cu apă și, pentru că era iarnă, artistul punea lămpi de ulei sub cadă pentru a o încălzi, la un moment dat a uitat să le alimenteze și apa a devenit rece ca gheața. Absorbit de muncă, Millais nu a observat, Elisabeth nu a îndrăznit să-l întrerupă și s-a îmbolnăvit de pneumonie, iar tatăl ei l-a făcut răspunzător pe pictor care, sub amenințarea unei acțiuni în justiție, i-a plătit facturile medicale.

Domnișoara Siddal l-a cunoscut pe pictorul Dante Gabriel Rossetti, și el membru al grupului prerafaeliților, probabil în timp ce amândoi erau modelele lui Deverell, bărbatul a plăcut-o mult, a început să o alinte „Lizzie”, până în 1851 a devenit muza lui și, din acel moment, i-a interzis să mai fie model pentru alți artiști.

Elizabeth s-a îndrăgostit de Dante Rossetti, în 1852 s-a mutat în reședința lui din Chatham Place, cei doi s-au izolat complet de grupul de prieteni și au fost absorbiți doar de relația lor pasională. Începând din 1853, artistul și-a folosit iubita ca model pentru o serie de picturi cu tematică Dante Alighieri, inclusiv pentru tablourile “Prima aniversare a morții Beatricei”, realizat în 1852, “Întâlnirea lui Beatrice cu Dante la o nuntă”, „Viziunea lui Dante despre Rachel și Leah” și, poate cel mai faimos portret al ei, ”Beata Beatrix” (Fericita Beatrice).

În 1854, influențată de mediul în care trăia zi și noapte, Elizabeth Siddal a început să picteze ea însăși, iar un an mai târziu criticul de artă John Ruskin a decis să-i ofere 150 de lire sterline pe an în schimbul tuturor desenelor și picturilor pe care le realiza.

Cum tânăra provenea dintr-o familie de muncitori, Rossetti se temea să o prezinte părinților săi, mai ales că nu era bine văzută de surorile artistului și bărbatul era sigur că familia nu-și va da acordul pentru a se căsători cu ea. Neînțelegând motivele pentru care Dante întârzie să o ceară de soție, Elizabeth a crezut că încearcă să o înlocuiască cu o muză mai tânără, iar aceste suspiciuni au contribuit la perioadele ei depresive ulterioare.

Cei doi s-au căsătorit totuși pe 23 mai 1860 la Biserica Sf. Clement din orașul Hastings, dar la ceremonie nu au fost prezenți nici membrii familiilor lor și nici prietenii, ci doar câțiva martori.

Cu câteva luni înainte de nuntă starea de sănătate a artistei începuse să se înrăutățească, cele mai multe indicii ducând fie spre tuberculoză, fie spre tulburări intestinale severe și se pare că lua laudanum pentru a-și calma durerile, dar e posibil să fi fost și anorexică.

Elizabeth a mers câțiva ani la rând la Paris și Nisa pentru a fi consultată de medici, dar tratamentele nu au avut niciun rezultat, astfel că, în ziua nunții, era atât de fragilă și se simțea atât de rău încât a trebuit să fie dusă în brațe la biserică, deși locuința lor era la cinci minute de mers pe jos. În plus, în acea perioadă suferea și de depresie și se pare că devenise dependentă de laudanum. În 1861 tânăra a rămas însărcinată, dar a născut o fetiță moartă, evenimentul tragic i-a accentuat depresia, dar artista a rămas din nou însărcinată la sfârșitul anului 1861.

Pe 10 februarie 1862 a luat masa împreună cu soțul ei și prietenul lor, Algernon Charles Swinburne, la un hotel din apropiere, Rossetti a lăsat-o acasă, apoi a participat la un eveniment la Working Men’s College, iar când a revenit la apartamentul lor a găsit-o inconștientă în pat și nu a reușit să o trezească.

Primul medic pe care Dante Rossetti l-a chemat i-a spus că nu poate să o salveze, iar bărbatul a trimis după alți trei doctori care i-au făcut inclusiv spălături stomacale, dar fără rezultat. Elizabeth, care avea doar 32 de ani, a murit la ora 7:20 în dimineața zilei de 11 februarie 1862, iar medicul legist a concluzionat că moartea ei a fost accidentală. Cu toate acestea, se pare că Rossetti a găsit un bilet fixat cu un ac pe cămașa ei de noapte pe care scria: „Vă rog să aveți grijă de Harry” (fratele ei invalid).

Distrus de durere și vinovăție, pictorul ar fi ars scrisoarea pentru că sinuciderea era considerată un act ilegal și imoral și ar fi atras un scandal asupra familiei, iar preoții nu ar fi fost de acord să-i organizeze o înmormântare creștinească.

Pictorița a fost înmormântată pe 17 februarie 1862 în cripa familiei Rossetti din Cimitirului Highgate, dar după șapte ani Dante a cerut ca mormântul să fie deschis pentru a putea să recupereze o cărticică de poezii scrise cu mâna ei, pe care i-o pusese lângă cap înainte de închiderea sicriului. Artistul a primit autorizația legală, un medic a dezinfectat hârtiile, iar poeziile au fost publicate în volum în 1870.

Viața pictorului a fost, începând din acel moment, un lung șir de episode depresive, deși a continuat să creeze. Spre sfârșitul anilor ‘70 a intrat într-o stare morbidă, a devenit dependent de droguri, inhala frecvent soluție de cloral și bea cantități mari de whisky, iar instabilitatea sa psihică a fost diagnosticată ca psihoză alcoolică.  Dante Gabriel Rossetti a murit pe 9 aprilie 1882, în Duminica Paștelui, în casa de la țară a unui prieten, unde se dusese în încercarea de a scăpa de dependența de cloral, și a fost înmormântat în curtea bisericii All Saints din satul Birchington-on-Sea, Kent.

Relația lui Dante Rossetti cu Elizabeth Siddal a fost subiectul multor filme de televiziune, printre care “Infernul lui Dante”, realizat în 1967, “The Love School” din 1975 și „Desperate Romantics”, o miniserie produsă și difuzată de BBC Two în 2009.

Sursa:

Oswald Doughty, A Victorian Romantic: Dante Gabriel Rossetti, 1949

***

 28 iunie 1883 – Eminescu a fost dus la spitalul de nebuni în cămaşă de forţă

În fiecare an, în această zi de 28 iunie, ar trebui să ne cutremurăm cu toţii şi să ne întrebăm: cum a fost posibil ca în 1883, la numai 33 de ani, însuşi Mihai Eminescu să fie pus în cămaşă de forţă şi aruncat în spitalul de nebuni printr-un complot pus la cale de cei mai buni „prieteni” ai săi?

Culmea este că mereu apar cîţiva specialişti care vor şi azi să legitimeze tragedia de acum 137 de ani printr-o „nebunie” certă, deşi documentele arată cu totul altceva. Culmea acestei mistificări a dus chiar la apariţia unui volum colectiv, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, coordonat de acad. Eugen Simion, în care 13 academicieni au vrut să certifice acest fals, în tentativa de a impune „o dată pentru totdeauna” teoria falsă a nebuniei lui Mihai Eminescu.

BILETUL PRIMIT DE MAIORESCU DE LA SOŢIA LUI IOAN SLAVICI

În dimineaţa acelei zile de 28 iunie 1883, la ora 6 dimineaţa, Titu Maiorescu primeşte un bileţel de la Ecaterina Slavici, născută Szöke, scris pe o carte de vizită, în care i se spune: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Aflăm acest lucru chiar din „Însemnările” lui Titu Maiorescu:

După cum se vede, în această însemnare din ziua de 28 iunie 1883, practic, Titu Maiorescu devoalează întregul plan al internării forţate a lui Mihai Eminescu în ospiciul dr. Şuţu! Argumentele care susţin această afirmaţie sînt atît de simple, încît îi umplu de ridicol pe toţi cei care continuă să justifice internarea lui Eminescu pe baza nebuniei. Să le mai trecem o dată în revistă:

– 1. Biletul nevestei lui Slavici a rămas şi astăzi să înlocuiască stabilirea unui diagnostic măcar pe baza unei simple consultaţii. O absurditate pe care o susţin constant toţi detractorii de azi ai lui Mihai Eminescu.

– 2. Pe baza acestui bileţel, Titu Maiorescu a decis cu de la sine putere să se ducă la ospiciul dr. Şuţu şi să-l interneze IMEDIAT pe Eminescu, plătind chiar 300 de lei pe lună, fără ca măcar să-l vadă pentru a se convinge dacă presupunerile Ecaterinei Slavici avea sau nu o bază reală. A fost însoţit de Simţion, cel cu care a pus la cale scenariul internării.

– 3. Deşi, conform aceleiaşi însemnări, la ora 10 Mihai Eminescu a venit la el acasă, Titu Maiorescu nici măcar nu-l anunţă că i-a plătit deja internarea la ospiciul de nebuni, ci îl trimite la „Societatea Carpaţii”, de unde, „potrivit înţelegerii” cu Simţion, trebuia dus la „nebuni”. Simţion este exact cel care avea să semneze şi Procesul-verbal întocmit de poliţie la Băile Mitraşevschi, de unde a fost ridicat cu forţa Mihai Eminescu.

– 4. Maiorescu spune fără dubii că planul era ca Eminescu să se ducă la „Societatea Carpaţii”, adăugînd aceste două propoziţii-cheie: „De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate!”

UN COMPLOT ÎN TOATĂ REGULA

Acesta era planul, descris chiar de Titu Maiorescu, conform căruia, imediat după primirea biletului de la Ecaterina Slavici, Mihai Eminescu era deja condamnat la internarea forţată, lucru care avea să se producă efectiv în seara zilei de 28 iunie 1883, la ora 19, odată cu încheierea acelui Proves-verbal din Băile Mitraşevschi de către comisarul Nicolescu, semnat chiar de Simţion şi Ocăşanu de la Societatea „Carpaţii”:

Aşa se încheie ziua de 28 iunie 1883, cea mai neagră zi din istoria literaturii române, începută cu biletul ciudat al Ecaterinei Slavici către Titu Maiorescu şi sfîrşită cu Procesul-verbal întocmit de comisarul Nicolescu în Băile Mitraşevschi. A urmat apoi acel episod crîncen, cînd Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea Constantin Noica, a fost pus în cămaşă de forţă, aruncat într-o căruţă cu coviltir şi internat forţat la ospiciul de nebuni al dr. Şuţu!

Tot ce a urmat după această zi de coşmar reprezintă o altă dramă, asupra căreia nu insistăm aici. Despre această tragică zi şi despre consecinţele ei în anii următori ai vieţii lui Mihai Eminescu am scris pe larg în cartea noastră „Asasinarea lui Eminescu”, ce va fi reeditată în zilele următoare.

Un lucru rămîne cert: internarea forţată a lui Mihai Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 nu a fost urmarea unui diagnostic medical, ci a derulării unei operaţiuni pusă la cale de „prietenii” poetului, în frunte cu Titu Maiorescu. Orice încercare de a justifica acţiunea complotiştilor nu face altceva decît să-i umple de ridicol pe cei care nu încetează nici azi să urmeze sfatul lui P.P. Carp, cel care-i scria lui Maiorescu chiar în acele zile: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Răspunsul cel mai potrivit, şi atunci, dar şi acum, rămîne ceea ce scria Alexandru Vlahuţă după moartea poetului ce avea să vină şase ani mai tîrziu: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni”!

P.S. Dacă ziua de 15 ianuarie, data naşterii lui Mihai Eminescu, a fost declarată „Ziua culturii naţionale”, poate că ar fi potrivit ca ziua de 28 iunie să fie declarată „Ziua presei”, căci în această zi a fost scos din viaţa publică ziaristul Mihai Eminescu!

Sursa: Ion Spanu

***

 

„Sunt bucuros că, undeva, am mâzgălit şi eu o pagină din istoria teatrului românesc. Sper că cei ce vin acum şi au dreptul să ne ia locul prin vitalitatea tinereţii lor să înţeleagă această misiune nobilă de a stabili prin teatru un fel de arbitru al moralei şi al echităţii.”  –  

Liviu Ciulei, personalitate complexă a teatrului românesc, regizor, actor, scenograf, arhitect, formator de trupă şi director, fiul unui cunoscut avocat si arhitect, s-a nascut pe 7 iulie  1923.

Rămâne în istoria cinematografiei ca primul român premiat la Festivalul de la Cannes pentru regie de film de lungmetraj („Pădurea spânzuraţilor”, în 1965) –  recunoaştere a valorii sale artistice, dar şi moment de deschidere internaţională, care sfida izolaţionismul impus de Cortina de Fier.

După acest succes, Ciulei nu a mai făcut film, ci a colaborat doar ca actor şi scenarist. Înainte de ”Pădurea spânzuraţilor” regizase ”Erupţia şi ”Valurile Dunării”- peliculă recompensată cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1960.

“Nu eu m-am îndepărtat de cinematograf, cinematografia a vrut să mă îndepărteze pe mine. Am vrut să fac „Visul unei nopţi de vară”. Propunerea mea a fost privită ironic. După cinci ani mi s-a spus: De ce nu faceţi „Visul”? Dar visul … între timp pierise.” (Revista Cinema, 1971)

Specialiştii îl consideră unul dintre creatorii care au contribuit în mod esenţial la dezvoltarea mişcării teatrale a secolului XX. Liviu Ciulei a impresionat întreaga lume prin opera sa. La premiera spectacolului ”Moartea lui Danton”, de la Berlin, în 1967, actorii au avut 63 de ieşiri la rampă.

 A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti (1946), iar ulterior arhitectura (1949). În 1945 debutează la Teatrul Mic, în spectacolul ”Încătuşare”, iar după absolvire, este Puck, în ”Visul unei nopţi de vară”, la Odeon, actualul Teatru Nottara de pe Bulevardul Magheru, clădire pe care tatăl său a construit-o special pentru el, recunoscându-i astfel talentul.

Liviu Ciulei declara într-un interviu din anul 2006: „În cariera mea, n-aş fi putut face decorurile pe care le-am realizat fară studiul arhitecturii. Tata voia sa studiez ingineria, să ii preiau la un moment dat Societatea de construcţii – dar a făcut greşeala să mă ia de Craciun, în 1939 – într-un voiaj în Italia. Nu împlinisem nici 15 ani. Şocul frumuseţii Florenţei, Romei, a fost atât de mare încât i-am spus tatălui meu: „Nu ingineria, arhitectura !” 

Spectacolul de debut i-a prilejuit întâlnirea cu actriţa Clody Bertola. Începea una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din lumea teatrului românesc. El avea 22 de ani, iar ea trecuse de 32. Patru ani mai târziu se căsătoreau şi, chiar dacă mariajul nu a durat o viaţă, colaborarea lor pe scenă a fost lungă şi fructuoasă: patru decenii.

Clody Bertola declara: „La un moment dat a avut o slăbiciune pentru o altă femeie care n-a contat pentru viaţa lui. Eu sunt de vină că n-am putut să-l iert. Atunci a apărut în viaţa mea o fiinţă puternică, care m-a cucerit şi m-a dominat: Lucian Pintilie. Am ajuns la divorţ.”

Ciulei a mai fost căsătorit cu scenografa Ioana Gărdescu şi cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soţii, regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv.

Povestea lui Liviu Ciulei se identifică, până la a se confunda, cu cea a Teatrului Bulandra, în care s-a afirmat şi a lucrat, influenţându-l cu spiritul său în modul cel mai subtil şi profund.

A început în 1949 ca actor, adus de Lucia Sturdza Bulandra, devenind în 1957 regizor– montând „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash – şi din 1963 director al teatrului până în 1972; direcţie la care este forţat să renunţe după interzicerea spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie.

Directoratul lui Liviu Ciulei a marcat începutul unei perioade faste pentru Teatrul Bulandra, când s-au montat spectacole de excepţie: Cum vă place –  un spectacol revoluţionar, creat în 1961 – urmat de alte creaţii geniale – Opera de trei parale, Leonce şi Lena, O scrisoare pierdută.

A descoperit şi format o şcoală de actori, iar toţi marii actori şi-au legat numele de el: Clody Bertola, Ileana Predescu, Gina Patrichi, Fory Etterle, Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Mariana Mihuţ, Rodica Tapalagă, Ion Caramitru, Florian Pittiş, Ştefan Bănică, toţi aceştia reprezentând generaţia de aur a teatrului românesc.

Timp de o jumătate de secol, atât viaţa, cât şi cariera artistică a lui Liviu Ciulei au fost prolifice. A fost regizor de teatru şi un excepţional regizor de film, arhitect, scenograf, actor, profesor, fiind unul dintre cele mai fervente spirite artistice care au contribuit la renaşterea teatrului în anii ‘50, continuând să creeze şi să ofere publicului un teatru viu, profund marcat de iubirea pentru om şi lupta pentru apărarea drepturilor politico-sociale ale acestuia într-o perioadă din anii comunismului ostilă drepturilor omului.

Parcursul lui de onoare este lung şi se întinde dincolo de graniţele Teatrului Bulandra, de care a fost atât de profund legat întreaga viaţă.

În 1961 devine celebru cu montarea originală a piesei "Cum vă place" de Shakespeare. Montează apoi Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (I.L.Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce şi Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

Timp de peste 10 ani este directorul Teatrului Bulandra – între anii 1963 şi 1974, funcţie din care este înlăturat de cenzura comunistă în urma interzicerii spectacolului Revizorul, montat de Lucian Pintilie. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devine cea mai importantă instituţie teatrală a vremii, reunind mari regizori de teatru ca David Esrig, Lucian Pintilie şi Radu Penciulescu.

Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington. În 1980 părăseşte România şi lucrează în multe ţări din Europa, precum şi în Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia. Peste 50 de spectacole înscriu numele său în istoria teatrului de dincolo de ocean. Micului panteon de mari regizori contemporani trebuie să-i adăugăm numele lui Liviu Ciulei. Împreună cu Peter Brook şi Jerzy Grotowski, acest regizor român este un adevărat novator în domeniul teatrului”.  Devine directorul Teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986 e profesor de teatru la Columbia University şi New York University. Montează şi la Sydney, în Australia, şi pe cele mai importante scene din Germania.

După 1989, revine în ţară, regizând o serie de piese celebre. Devine director onorific al Teatrului Bulandra, teatrul căruia i s-a dedicat trup şi suflet. Montează Visul unei nopţi de vară şi Deşteptarea primăverii, oferind teatrului românesc o gură de oxigen, de care avea atâta nevoie.

În 2000 regizează Hamlet, iar în 2005 pune în scenă ultimele două spectacole – Şase personaje în căutarea unui autor şi Henric al IV-lea.

Liviu Ciulei a realizat scenografia a 125 de spectacole. Ca arhitect, în afara scenografiilor majorităţii pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucţia auditoriului Teatrului Bulandra, precum şi a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureş şi Piteşti.

Pentru realizările sale din afara ţării, Ciulei a primit medalia Sfântul Olaf pentru merite culturale, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau Premiul criticii australiene pentru Azilul de noapte de Maxim Gorki, montat la Sydney, în 1977.

A fost recompensat cu Premiul pentru întreaga activitate la Gala UNITER din 1997 şi cu Premiul de Excelenţă în 2001. Primeşte aceeaşi recunoaştere din partea cinematografiei, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, în 2010.

Urna cu cenuşa maestrului Liviu Ciulei, care a murit pe 25 octombrie 2011 la Munchen, a fost depusă la Teatrul Bulandra, în foaierul sălii Izvor, care de atunci îi poartă numele.

***

 

Angela Ciochina, nascuta in com. Urecheni, Neamt, una dintre cele mai iubite cântăreţe de muzică pop din România, a încetat din viaţă după o suferinţă uriaşă provocată de moartea celor mai apropiaţi oameni, pe 7 iulie 2015...

 Moartea ei, la vârsta de 60 de ani, a pus punct unei suferinţe pe care cântăreaţa a purtat-o în suflet din 2007. În acel an, Angela a pierdut-o pentru totdeauna pe Julieta, sora ei mai mică cu aproape 2 ani.  

 „Angela ţinea foarte mult la Julieta, şi ea o artistă, pictoriţă. Dar peste un an a mai venit o lovitură, prin moartea tatălui, părintele Valerian Ciochină. Avea 82 de ani, şi era un preot respectat în sat în cei 30 de ani cât a slujit aici”, spune Ion Tănăselea, primarul comunei Urecheni, din Neamţ, locul de baştină al artistei. Imediat după moartea celor doi membri apropiaţi ai familiei, Angela Ciochină s-a decis să lase Capitala şi să se retragă în casa părintească rămasă goală. 

  „Am cunoscut-o pe doamna Angela atunci, era o femeie de viaţă, activă, mergea la biserică, dar ce era în sufletul ei nu puteai şti cu adevărat. Domnul primar de atunci, Mihai Marcel Tănăselea, chiar îi propusese să se angajeze la şcoala din comună ca profesor de muzică, dar ea nu a vrut. Din ce ştiu, trăia din banii obţinuţi din vânzarea apartamentului  din Bucureşti în care locuise Julieta”, mai spune actualul primar de la Urecheni. 

 Vreme de doi ani, starea de sănătate a Angelei Ciochină s-a deteriorat tot mai mult. În vara anului 2009, un unchi şi o mătuşă care locuiau în Iaşi, dar mai ţineau legătura cu ea prin telefon, au constatat că artista se confruntă cu probleme grave.   Ajunşi la Urecheni, Gheorghe şi Georgeta Sava (sora preotului Ciochină ) au găsit-o pe Angela într-o stare deplorabilă, neîngrijită şi slăbită.   „Am chemat atunci salvarea, dar a refuzat să meargă la spital spunându-ne că nu are nimic, doar o febră musculară care o să-i treacă. Nici măcar nu ne-a dat drumul la uşă“, îşi amintea unchiul artistei.  Primarul comunei a precizat că după un timp s-a aflat că Angela avea o afecţiune la ficat, şi că neglijarea tratamentului, la care s-a adăugat şocul emoţional al pierderii surorii, apoi al tatălui, au contribuit la degradarea artistei.  

 Pe 8 septembrie 2010, rudele din Iaşi au fost anunţate telefonic de secretara primăriei Urecheni să vină urgent să o ia pe Angela şi să o ducă la spital. A doua zi, unchiul şi mătuşa artistei au avut parte de imagini de coşmar atunci cînd au ajuns la casa familiei Ciochină.   „Era într-o situaţie de plâns: întinsă pe un pat deja putrezit, avea numai răni şi chiar viermi pe spate pentru că nu se mişcase de mai multă vreme. Cineva îi adusese băutură“, îşi amintea, cu lacrimi în ochi, Gheorghe Sava.  

 S-a vorbit atunci de culpa fostei secretare a primăriei, care, cu ajutorul fiicei, s-ar fi angajat să îi administreze banii cu care artista venise la Urecheni cand s-a mutat din Capitală, şi, în fapt ar fi neglijat-o pe artistă. „Aşa se vorbea, nu ştim realitatea cum a fost, iar doamna Păstrăvanu a murit între timp”, spune primarul comunei. 

 Artista a fost dusă iniţial la spitalul din Târgu Neamţ, unde a primit îngrijiri. „Avea răni suprainfectate pe spate şi nu era alimentată. Se putea ajunge la septicemia”, declara atunci doctorul Doru Mateiaş, şeful secţiei Chirurgie de la spitalul orăşenesc. 

  După o săptămână, pe 16 septembrie, Angela a fost transferată la Spitalul Judeţean din Piatra Neamţ.  

 „Diagnosticul de internare a fost neuroencefalopatie toxică, o afecţiune care apare pe fond psihic. Pacienta era într-o stare aproape terminală”, spunea doctorul Sorin Ciobanu.  

 Angela Ciochină, în anii '80, când era celebră în România 

  După ce cazul a fost mediatizat, Angela Similea împreună cu soţul ei, Victor Surdu şi cu Victor Socaciu au sărit în ajutorul Angelei, iar după câteva zile a fost transferată la Spitalul de Chirurgie Plastică şi Recuperatorie din Bucureşti cu o „stare generală mediocră, dar echilibrată hemodinamic şi respiratoriu“, cum preciza managerul unităţii, medicul Carmen Orban. 

  Din noiembrie 2010, Angela Ciochină şi-a continuat tratamentul şi recuperarea la Spitalul Elias. Abia în septembrie 2011, la un an după ce a fost salvată din ghearele morţii din locuinţa de la Urecheni, artista a avut prima apariţie publică, în cadrul emisiunii Happy Hour, de la Pro Tv. 

  „Îmi doresc să urc din nou pe scenă, şi dacă va trebui să vin în scaunul cu rotile nu va fi nici un fel de problemă“, declara atunci Angela Ciochină. Artista mai spunea că nu a renunţat să-şi reia şi cariera de dascăl (a fost profesoară de canto), pe care o abandonase de mult timp.  Din septembrie 2010, Angela Ciochină nu a mai revenit în casa din Neamţ niciodată, deşi rudele de la Iaşi s-au îngrijit să pună la punct locuinţa din Urecheni pentru a o transforma într-o casă de vacanţă, aşa cum susţinea mătuşa că ar fi dorit Angela. 

  „Casa a fost vândută preotului paroh Grigore Andron, iar de formalităţile tranzacţiei s-ar fi ocupat un văr de-al Angelei, din Bucureşti. De altfel, am înţeles că aşa ar fi făcut rost de bani pentru a se întreţine în aceşti patru ani artista”, a menţionat primarul Ion Tănăselea. 

    În ultimii ani de viaţă petrecuţi prin spitale, sau în locuinţa din Colentina, unde era imobilizată la pat, Angela a fost vizitată deseori de Marcela Natsis, soţia compozitorului George Natsis. 

  „Am fi dorit să fie înhumată aici, în satul ei natal, alături de Julieta şi de părintele Ciochină, dar asta a fost dorinţa rudelor din Capitală”, mai spune primarul din Urecheni.

 Angela Ciochină şi Mihaela Runceanu, destin comun 

  Angela Ciochină s-a născut în comuna Urecheni (jud. Neamţ) pe 15 aprilie 1955, în acelaşi an ca şi Mihaela Runceanu, de care o leagă un trecut comun în muzica uşoară românească a anilor '70- '80. În 1974 a dat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, la secţia canto şi a intrat din prima încercare, fără ştirea părinţilor. Mihaela Runceanu i-a fost colegă de grupă la clasa profesorului Victor Giuleanu, şi tot cu ea a împărţit şi camera de cămin.   În august 1975, cele două artiste s-au duelat muzical la cea de-a opta ediţie a „Festivalului Tinereţii" de la Amara. Angela a cucerit atunci trofeul, iar Mihaela Runceanu a primit menţiune. Un an mai târziu, trofeul a fost cucerit de Runceanu.   Angela Ciochină a cucerit publicul românesc cu melodii precum „Salcia”, „Călător fără popas”, „Eşti numai tu”, „Odată cu cîntecul”, „Salcâmul de pe strada mea”, „Un copil”, „Marea mea” sau „Tangoul Bucureştiului”. Printre compozitorii cu care a lucrat au fost Victor Socaciu, Cornel Fugaru sau Horia Moculescu. 

    Angela Ciochină a murit pe 7 iulie 2015, în locuinţa din Bucureşti în care se mutase din 2011, fiind găsită în jurul orei 11.40 de menajera artistei.