£££

 Uneori, totul nu începe cu o tragedie, ci cu o glumă. Cu un pariu stupid, în care nimeni nu vrea să cedeze. Tinerețea, în esența ei, trăiește din provocări: cine e mai rapid, cine e mai curajos, cine îndrăznește mai mult. Ne simțim invincibili, ca și cum nimic rău nu ni s-ar putea întâmpla. Pentru că „nu e despre noi” — e despre alții, despre cei care „au avut ghinion”.

Și totuși, o singură secundă de suficiență poate să se transforme în ani de durere și luptă. Așa a fost și în cazul lui Sam Ballard.

În seara aceea, Sydney-ul era cufundat într-un aer blând, aproape catifelat, specific începutului primăverii australiene. În curtea din spate a unei case, printre pahare de vin și glume fără sens, stăteau șapte prieteni. Aveau nouăsprezece ani — vârsta la care viața pare abia să prindă viteză, iar orice risc e perceput ca un joc.

Îi spuneau „seara iubitorilor de vin roșu”. În realitate, era o imitație domestică a cluburilor de adulți: cabernet ieftin în pahare, conversații pseudo-inteligente, râsete puțin mai zgomotoase decât ar fi fost necesar. Unii discutau despre fotbal, alții despre fete, iar unii doar încercau să pară mai maturi decât erau.

Sam Ballard era unul dintre ei. Un tânăr calm, sigur pe sine, atletic. Jucător de rugby, despre care antrenorii vorbeau deja ca despre o speranță a echipei. Avea un zâmbet deschis, încrezător, ușor sfidător. Era genul de băiat care sare primul în apă, care nu-și pleacă privirea și nu recunoaște frica.

Când, pe plăcile de beton ale terasei, a apărut un limax de grădină, cineva a spus în glumă:

— Pariez că nu-l mănânci.

Toți au râs. Inclusiv Sam.

— Și dacă îl mănânc? — a răspuns el.

— Hai, nu fi copil, — a intervenit altul. — E doar un limax. N-o să mori din asta.

Sam a ridicat din umeri. Nu i-a trecut nicio clipă prin minte că ar putea fi mai mult decât un moment prostesc. Doar o glumă.

A luat limaxul de pe margine și l-a înghițit. Râdea, sorbind din vin. Nimeni nu a dat importanță gestului. După câteva minute, conversația s-a întors firesc la aceleași subiecte: sport, fete, examene.

Mai întâi a venit oboseala. Apoi durerea din picioare. A crezut că e doar urmarea efortului — antrenamentele de rugby nu fuseseră niciodată ușoare. Dar durerea nu dispărea. Picioarele începeau să-l lase, ca și cum trupul nu mai asculta de comenzile obișnuite. A încercat să ignore semnele. Cu o zi înainte se simțea de neînvins, iar acum abia putea urca scările. Frica nu a apărut imediat. Mai întâi iritarea, apoi neliniștea și, abia la final, conștientizarea: se întâmpla ceva ce nu putea fi explicat prin simpla oboseală.

Mama lui, Katie Ballard, avea să-și amintească mai târziu:

„A venit la mine și m-a întrebat: «Mamă, crezi că ar putea fi de la limax?» Am râs. I-am spus că nimeni nu se îmbolnăvește din așa ceva. Cât de tare m-am înșelat…”

După câteva ore, Sam nu mai putea să se ridice. A fost dus de urgență la spital. Diagnosticul rostit în salon părea aproape ireal: angiostrongiloză, o infecție cauzată de parazitul cunoscut sub numele de rat lungworm — „viermele pulmonar al șobolanului”. În Australia, boala era considerată aproape exotică, însă tocmai ea începuse să-i distrugă organismul.

În natură, totul urmează o logică simplă. Șobolanii poartă parazitul în plămâni. Excrementele lor infectează limaxii și melcii. Parazitul așteaptă, în trupul limaxului, să fie înghițit. De regulă, ciclul se închide din nou într-un șobolan. Uneori însă, accidental, apare omul. Omul nu face parte din acest cerc. Pentru parazit, el este o fundătură. Dar înainte de a muri, larva reușește să facă esențialul: să ajungă în creier.

Acolo începe inflamația membranelor cerebrale — meningoencefalita eozinofilică. O boală rară, terifiantă și aproape imprevizibilă. Simptomele nu apar imediat. De la un ușor disconfort până la paralizie totală. Uneori evoluția este fulgerătoare, în câteva zile; alteori, se întinde pe săptămâni.

Parazitul nu se reproduce în corpul uman. Dar daunele sunt deja făcute. Niciun medicament nu poate întoarce timpul înapoi. Nimeni nu știe dinainte cum se va sfârși: cu o simplă amețeală sau cu o comă.

Sam a intrat în comă. A fost dus în secția de terapie intensivă, iar medicii au avertizat imediat: șansele de supraviețuire erau infime, una la milioane.

Mușchii i se topeau. În câteva luni, pierduse aproape patruzeci și cinci de kilograme. Trupul îi era menținut în viață doar de tuburi și aparate. Un medic i-a spus lui Katie fără ocolișuri: chiar dacă s-ar produce un miracol, fiul ei nu va mai fi niciodată același.

„Îl țineam de mână. Îi șopteam că sunt lângă el. Îi spuneam că totul va trece. Dar, în adâncul sufletului, știam: Sam cel pe care îl cunoșteam dispăruse”, avea să povestească ea mai târziu.

În a patru sute douăzecea zi, el a deschis ochii.

Însă trupul nu-i mai aparținea. Nu se putea mișca. Nu putea vorbi. Nu putea respira fără ajutorul unui tub.

Sam trăia. Dar era o viață în condiții pe care nimeni nu le-ar fi ales vreodată. Paralizat, legat de un scaun cu rotile, își începea fiecare zi cu proceduri. Hrănire prin sondă. Fizioterapie. Injecții fără sfârșit.

Katie, mama lui, nu l-a părăsit nicio clipă. A învățat să aibă grijă de el așa cum ai grijă de un nou-născut, doar că acest „copil” fusese cândva un tânăr puternic, un sportiv cu spatele lat și vise de campionat.

Costurile tratamentului au depășit sute de mii de dolari. Familia abia făcea față. Atunci, prietenii lui Sam au început o campanie de strângere de fonduri. Vindeau bilete la meciuri, organizau seri caritabile, înregistrau videoclipuri cu povestea lui.

„Era fratele nostru”, spunea unul dintre ei. „Simțeam că trebuie să fim alături de el. Pentru că totul a început cu o simplă glumă.”

Pentru prietenii lui, acea seară a devenit un punct fără întoarcere. Nu mai glumeau ca înainte, nu mai făceau pariuri stupide, nu-și mai dovedeau curajul pe seama altora. Gașca lor, odinioară zgomotoasă și nestăpânită, s-a destrămat în priviri tăcute și întâlniri tot mai rare.

Fiecare a trăit asta în felul său. Unul a renunțat la alcool, convins că nu mai vrea să simtă acea bravură inconștientă care i-a costat viața lui Sam. Altul a părăsit sportul, incapabil să suporte amintirile locurilor unde alergaseră cândva umăr la umăr. Un al treilea evita pur și simplu orice discuție despre acea noapte, pentru că vorbele tăiau ca niște cioburi.

Se adunau adesea la Katie: o ajutau, o duceau cu mașina, reparau câte ceva prin casă. Și de fiecare dată când îl vedeau pe Sam în scaunul cu rotile, se surprindeau gândind același lucru: cât de puțin este nevoie pentru ca totul să se schimbe.

„Nu te gândești că o singură secundă îți poate hotărî întreaga viață”, a spus unul dintre prietenii lui Sam. „În noaptea aceea, am crescut.”

Katie a încercat mult timp să nu caute vinovați. Dar, uneori, privind fotografiile lui de dinainte de boală, avea impresia că toți erau vinovați: hazardul, ușurătatea cu care trăiesc cei de nouăsprezece ani și chiar ea însăși. Vinovată că nu a simțit pericolul, că nu a pus la îndoială un răspuns simplu. Vinovată că a crezut în acel „nu e nimic grav”.

„M-a întrebat atunci dacă putea fi de la limax. Iar eu am spus — nu. Eram mama lui. Ar fi trebuit să știu. Ar fi trebuit măcar să verific…”

Nu rostea aceste cuvinte cu voce tare. Dar gândul o urmărea de ani întregi. Uneori avea impresia că această vină devenise umbra ei — trăia cu ea, adormea cu ea și se trezea odată cu primele raze ale soarelui. Oricât timp ar fi trecut, ideea că atunci ar fi putut pur și simplu să caute un răspuns, să se îndoiască măcar o clipă, nu îi dădea pace.

Au trecut opt ani. Povestea lui s-a răspândit în toată Australia.

Despre el se vorbea la întâlniri școlare dedicate siguranței și în jurnalele de seară, medicii invocau cazul său la conferințe, iar antrenorii le vorbeau adolescenților nu despre „curajul cu orice preț”, ci despre responsabilitate. Pentru mulți părinți, numele lui Sam a devenit o explicație scurtă și dureroasă pentru copii: de ce trebuie spălate verdețurile și de ce „pe pariu” este cel mai prost sfetnic.

A învățat din nou să vorbească — mai întâi prin sunete, apoi silabe, iar mai târziu cuvinte scurte, tastate pe computer. Degetele îi mai ascultau uneori, ca și cum și-ar fi amintit o mișcare uitată. Fizioterapeuții prindeau aceste victorii de o clipă și le transformau în exerciții. Existau zile în care reușea puțin mai mult decât ieri și săptămâni în care organismul părea să bată în retragere.

Însă trupul ceda treptat: de corpul fragil se agățau complicațiile, iar puterile se risipeau mai repede decât reușeau să revină.

În noiembrie 2018, la opt ani după acea noapte, Sam a murit, înconjurat de familie.

După cazul său, medicii australieni au inițiat campanii de informare: nu consumați melci și limaxi cruzi, spălați bine verdețurile, fiți atenți la copii.

Sam Ballard a murit, dar povestea lui continuă să trăiască, ca o amintire tăcută a fragilității trupului și a impulsivității tinereții.

Și dacă cineva ar putea să se întoarcă în acea seară, la băieții care râdeau cu paharele în mâini, poate că ar pune o palmă pe un umăr și ar spune: „Ajunge. Astăzi nu e nevoie să demonstrezi nimic.” Uneori, adevăratul curaj stă în capacitatea de a refuza.

Fie ca această poveste să rămână o regulă simplă: nu acceptați provocări „pe pariu”, fiți mai atenți, aveți grijă de voi și unii de alții. Pentru că acum știm: chiar și cea mai nevinovată glumă poate costa o viață.

Bazat pe fapte reale.