£££

 Copilul care a schimbat lumea

La începutul lunii ianuarie 1922, într-un pat de spital de la Toronto General Hospital, un băiat pe nume Leonard Thompson se stingea încet, având doar paisprezece ani, un trup redus la șaizeci și cinci de livre și o respirație care purta mirosul chimic al acetonei, semn că organismul său se autodistrugea, iar fiecare clipă de luciditate era mai slabă decât cea de dinainte.

Cu doar trei ani înainte fusese un copil obișnuit, până când diagnosticul de diabet de tip 1 a căzut peste familia lui ca o sentință definitivă, pentru că în acea vreme boala nu avea tratament, nu avea speranță și nu oferea decât o moarte lentă, iar singurul lucru pe care medicii îl puteau face era să înfometeze pacienții sub pretextul unei diete controlate, limitându-i la câteva sute de calorii pe zi, în speranța crudă că boala va fi încetinită, nu oprită.

Copii din întreaga lume se stingeau sub aceste regimuri, devenind umbre ale lor, pierzându-și părul, forța și demnitatea, iar părinții priveau neputincioși cum medicina își epuizase toate răspunsurile, iar în decembrie 1921, Leonard ajunsese la capătul drumului, tatăl său, Harry Thompson, fiind nevoit să accepte adevărul că fiul lui murea.

Însă, în același timp, într-un laborator modest al Universității din Toronto, un tânăr chirurg pe nume Frederick Banting lucra obsesiv la o idee pe care mulți o considerau imposibilă, crezând că pancreasul produce o substanță capabilă să regleze zahărul din sânge și că, dacă ar putea fi izolată, diabetul ar putea fi tratat.

Alături de studentul Charles Best și sub supravegherea profesorului John Macleod, Banting a lucrat luni întregi pe animale, demonstrând că extractul pancreatic reduce glicemia și readucea la viață câini aflați pe moarte, iar în ianuarie 1922, cu ajutorul biochimistului James Collip, echipa a decis că era timpul pentru un pacient uman, iar acel pacient era Leonard Thompson.

Tatăl lui Leonard a acceptat imposibilul, știind că fiul său putea muri mai repede sau putea fi salvat, iar pe 11 ianuarie 1922 a fost administrată prima injecție din istorie, care a eșuat dureros, provocând reacții alergice severe și nicio îmbunătățire, dar oamenii de știință nu au renunțat, întorcându-se în laborator pentru a purifica substanța.

Douăsprezece zile mai târziu, pe 23 ianuarie 1922, Leonard a primit a doua injecție, iar de această dată miracolul s-a produs, glicemia i-a scăzut, mirosul de acetonă a dispărut, ochii i s-au limpezit, iar un copil aflat la un pas de moarte a început să se întoarcă la viață.

Leonard a continuat tratamentul, a luat în greutate, și-a recăpătat forța și a părăsit spitalul în primăvara acelui an, iar vestea s-a răspândit în lume, dând naștere unei speranțe uriașe și unei cereri imposibil de satisfăcut, până când, în colaborare cu compania Eli Lilly, insulina a început să fie produsă la scară largă.

În 1923, descoperirea a fost recompensată cu Premiul Nobel, iar Leonard Thompson a mai trăit treisprezece ani, ani care nu ar fi existat fără acel „da” spus de un tată disperat, ani care au transformat o boală fatală într-una gestionabilă pentru milioane de oameni.

Astăzi, fiecare persoană care își măsoară glicemia sau își face o injecție cu insulină poartă, fără să știe, moștenirea unui copil care a fost primul, a unei familii care a sperat și a unor oameni de știință care nu au renunțat după eșec.

Morala:

Progresul adevărat nu se naște din certitudine, ci din speranța dusă până la capăt, din curajul de a încerca atunci când nu mai există opțiuni și din oamenii care acceptă să fie primii, chiar și atunci când primul pas poate însemna moarte.

#LeonardThompson #IstoriaInsulinei #speranta #stiinta #viata #istorie