Bucătăria are nevoie de accesorii cool!!!

 Odată amenajată bucătăria aşa cum îmi doresc, m-aș apuca de gătit așa cum îmi doresc din tot sufletul. Este adevărat că acum cu greu pot să-mi imaginez cum mi-ar sta în postura de bucătăreasă pasionată, dar încă îmi aduc aminte că în copilărie și adolescență, ca și hobby-uri, eram pasionată de ceea ce se poate numi „lucru manual”. Faptul că mă relaxa și este extrem de posibil să mă relaxeze și acum. Relaxarea este exact ceea ce aș avea nevoie în cea mai mare parte din timp și mi-ar prinde bine.
 Pentru aceasta, bucătăria are nevoie de dotări uzuale. Mă refer la banalele dar absolut necesarele ustensile de bucătărie, fără de care munca nu se poate începe și desfășura: oale, tigăi, cratițe... Pe lângă seturile de oale și formele de prăjituri se cere „rătăcită” și o cană termică sau o râșniță de piper.
Mâncarea va fi gata la un moment dat și se cere servită. Atunci este bine să am la îndemână farfurii, căni, tacâmuri... Îmi este dor să umplu vesela de bucătărie cu toate felurile de mâncare pe care le savuram cu drag în copilărie, dar pe care nu le-am mai consumat de mult timp din varii motive. Fie că nu am mai avut timp să le gătesc, fie pentru că îmi era mult mai comod să gătesc alte feluri de mâncare pentru care găseam ingredientele necesare la îndemână sau erau mai rapid de gătit, eventual și mai ușor de digerat.
Cred că îmi place să gătesc tocmai pentru că îmi place să mănânc. Mai mult chiar, am nevoie de hrană ca de aer în anumite (multe!) momente când efortul fizic și psihic este mult prea intens sau când am nevoie de anumite principii nutritive, a căror necesitate organismul o conștientizează adesea sub forma „poftelor”. Astfel simt nevoia unui anumit fel de mâncare, gătit într-un anume mod, pentru că aș avea nevoie de anumite ingrediente. Sau tocmai pentru că vreau să îmi aduc aminte de gustul mâncării din copilărie, adolescență si prima tinerețe. Sau pentru că vreau să asociez gustul unui anumit fel de mâncare cu un anume film văzut sau o anumită carte citită, caz în care vreau să dau mâncarii tocmai acea savoare care se poate asocia cu locul și timpul acțiunii din acel film sau acea carte. În acest caz, cu siguranță îmi doresc să experimentez senzații noi.
Cu siguranță gătitul este o știință. Dar și o artă. Tocmai acea artă de a integra felurile de mâncare fie tradiționale sau originale în cotidian sau în amintiri și fantezii. Si tocmai această artă combinată cu știință o putem practica fiecare dintre noi.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020

De la prieteni

O profesoară româncă a transmis un mesaj dur tuturor elevilor din România care se plâng de obicei de faptul că nu le place la școală, dar și părinților și profesorilor din România care sunt nemulțumiți de felul în care se „face carte” la noi. Doctorand la Universitatea din Poitiers (Franța) și la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Ana-Maria Constantin predă în prezent la un liceu de prestigiu din Franța, iar, de curând, a postat pe Facebook o analiză comparativă asupra sistemelor de educaţie din Franţa şi România, cu accent pe disciplina existentă în sistemul francez.

”Nu știu câți dintre voi aţi văzut filmul ‘Liceenii’. Era o frântură din educația care a dispărut acum 25 de ani. S-au dus regulamentele școlare dure, s-au dus uniformele obligatorii și profii exigenți. Eu încă am mai prins câțiva, în anii ’90, în fața cărora îmi mănânc unghiile, ba mai ziceam și-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă.

Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învață, că sunt mai bine îmbrăcați ca ei, că la școală se face parada modei, atunci când elevii catadicsesc să vină la școală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că știți și voi cam cu ce se mănâncă școala românească, cu milioane de absențe și promovabilitate mediocră la Bacalaureat de când s-au pus camere video care inhibă inspirația.

Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiulește, e vina lor, că nu știu să țină un curs care să-i atragă, care să le mențină interesul treaz, care să-i țină la școală și să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se învață e tot vina lor, a profesorilor.

Aceasta era situația când încă eram profesoara în țară.

Acum lucrez din nou în învățământ, în Franța, la Lycée de La Rochelle.

Pentru că, un liceu care se respectă are o reputație. Reputație care se construiește în ani și cu mult efort. Reputația se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar și prin absolvenții săi. Absolvenții trebuie sa continue studiile sau să fie angajați. Pentru a ajunge la studii universitare sau angajatul ireproșabil, liceul nu se joacă cu regulile.Regulamentul este foarte dur și dacă vă povesteam de ,,Liceenii”, nu o făceam întâmplător.

Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este și coafura fetelor, un coc micuț, ca și barba permanent rasă a băieților. Obligatorii sunt și pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptați, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se schimbe. Dacă ai reușit să treci de prima selecție de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viața Școlară. Și apoi, e problema ta dacă rămâi cu absențe nejustificate. O să regreți cu ocazia consiliilor clasei care se reunesc la fiecare sfârșit de semestru pentru a analiza situația școlară și disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în ședință, de față cu toți profesorii și directorii, absențele, excluderile, abaterile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poți fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Lycée de La Rochelle Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.

Să revenim la regulament.

Știți că, în România, se filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta școlii (și nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) și orice folosire a gadgeturilor mobile este sancționată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă și când îl returnează proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul școlar. În funcție de gravitatea faptei.

La ore, dacă nu ești disciplinat, profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te poftește afară, dar nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăsești liceul așa, când ai tu chef. Practic ești obligat să rămâi în școală, ți se notează excluderea, și o să lucrezi de unul singur la Viața Școlară. Ba, mai mult, o să mai primești și o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculți lecția.

Pedepse se dau ușor. Se numesc „Rețineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de greșeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini despre respect și nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum dăunează copiatul disciplinei școlare…

Dacă excelezi în greșeli o să faci multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin școală sau la spălătorie. Și vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e meritat. Greșelile meritate sunt asumate. O reținere sau o excludere pleacă în plic la părinți care o retrimit semnată la școală. Ele rămân în dosarul elevului pentru posteritate.

Absențele sunt foarte bine supravegheate. Practic, sistemul îți poate arăta la orice oră cine nu e prezent la cursuri și din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viața Școlară pune mâna pe telefon și sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore. Părinții pot vedea și ei de acasă dacă odrasla e la școală au ba. Dacă părintele e cu copilul acasă, sună la școală ca să-i anunțe absența și motivul. Totul e contabilizat.

Dacă ai lipsit, când apari la școală te prezinți cu carnetul personal pentru a justifica absența și a o reglementa informatic. Părinții semnează absențele elevilor minori, majorii pot să și le semneze singuri, în consecință de cauză.

Elevii și părinții au semnat contractul cu școala. Contractul e lege și toată lumea se supune. Democrația… e în altă parte”, este mesajul transmis de Ana-Maria Constantin în mediul online, potrivit stiridiaspora.com

Planuri de casă nouă

Vindem Ieftin

Cu ceva ani în urmă, o familie de prieteni de-ai mei din București visau să aibă o casă a lor. O casă „pe pământ” și nu un apartament de bloc dintr-o zonă oarecare, situat eventual la etajele superioare. Nu era chiar un moft. O casă le-ar fi permis oarece intimitate; în plus, în această manieră își puteau alege vecinii, anturajul, mediul de viață.
Ca atare și-au construit o strategie pe termen lung. Într-o primă fază, au strâns banii necesari, sau, cel puțin, o parte din ei ca și „fond de pornire”, pentru realizarea fazelor preliminare și achitarea unui acont. În tot acest timp au căutat locul de construcție, ca și teren și zonă, dar nu singuri, ci împreună cu prietenii pe care și-ar fi dorit ca vecini. Pe măsură ce strângeau parte din suma de bani necesară, au căutat și alte resurse financiare, mergând până la credite bancare și împrumuturi de la prieteni și rude.
În fine, au cumpărat terenul într-o zonă liniștită a capitalei. Apoi au continuar demersurile: planul arhitectural, asiguratea utilităților, proiectele necesare pentru construcție.
În momentul în care demararea construcției era îminentă, au început să își procure materialele de construcție pentru casa lor de vis din București. O variantă mai simplă a fost să comande materialele de construcții online; era o variantă mai simplă, mai comodă și mai rapidă, doar la un clic distanță, cu posibilitatea achiziționării unei game mult mai largi de materiale de construcție, cu un cost mai convenabil și cu posibilitatea livrării produselor achiziționate direct pe șantier. Concomitent au angajat echipa de constructori și au început atât lucrările de construcție a casei propriu-zise cât și amenajarea terenului din jur și asigurarea utilităților: surse de electricitate, gaze naturale, apă și evacuarea apelor reziduale.
Odată construcția prinzând contur, au început și amenajările, atât cele interioare, cât și cele exterioare. Obiectivul era construirea unei clădiri funcționale, moderne, elegante și confortabile, în mijlocul unei grădini aerisite, luminoase și deschise.
Acum sunt fericiții posesori ai locuinței mult visate: confortabile, puțin costisitoare ca și întreținere, și desigur cu acces facil la liniile de transport în comun. Și în plus într-o zonă extrem de liniștită a Bucureștiului, departe de traficul, poluarea și zgomotul orașului.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020

De la prieteni

Vești bune, oameni buni. Și nu e vorba de nicio isterie, ci de aflarea adevărului, cu toate că giganții din zona Internetului încearcă să limiteze numărul distribuirilor acestor informații, clasificându-le ca fiind Fake News.
Dacă presa centrală și televiziunile își concentrează eforturile în vederea instaurării panicii în rândul populației promovând ideea carantinelor forțate în care oamenii sunt în bătaia mitralierelor, aflați că în realitate lucrurile stau altfel.
În urmă cu cateva zile vă informam că directorul medical al unui Spital Universitar din Wuhan a decis să testeze eficiența administrării Vitaminei C în tratarea pneumoniei generate de noua tulpină de coronavirus.
Ei bine, se pare că au început să vină rezultatele, ținând cont că 4 pacienți suferinzi de o pneumonie severă a coronavirusului și-au revenit la spitalul Tongji. Cei de acolo au confirmat că dozele mari de Vitamina C au generat rezultate bune, recomandând administrarea imediată a acestui nutrient după internare.
Atât de optimiști sunt medicii de acolo, încât un mare producător de Vitamina C din China a decis să le doneze în aceste zile 50 tone de Vitamina C. Această cantitate impresionantă a fost transportată deja acolo, iar motto-ul acestui transport este:"În lupta împotriva N-COV, oamenii din DSM JiangShan și Wuhan sunt profund implicați unii față de alții."
Am vrut să vă arăt că se poate, oameni buni. Putem face diferența și altfel decât o fac conaționalii noștri care rup magazinele în două, iar noi trebuie să credem cu adevărat în puterea nutrienților în privința eradicării noului coronavirus.
Pe noi ne omoară panica și isteria care vor ucide împreună România, dacă cineva nu îi trezește la timp.
Doamne ajută să auzim aceste vești și la TV, dar presimt că ei nu sunt interesați de solutiile constructive, ci mai degrabă de instalarea fricii în mintea oamenilor. Toate se fac cu un scop, dar e bine să urmăriți întotdeauna traseul banilor. Sunt multe interese în joc și noi am picat exact la mijloc.
Distribuiți și voi aceste informații valoroase, fiindcă adevărul trebuie să iasă la lumină.
Să auzim de bine!"
Preluat Dumitru Bălan

Un şut în fund, un pas înainte

 Viaţa ne învaţă că timpul petrecut în diferite situaţii poate fi furnizorul tău de experiențe pentru viitor, așa că pentru cine vrea să învețe și să tragă concluzii potrivite din întâmplările trecute se poate alege cu adevărate lecții de viață pentru timpul care va să vină. Toate aceste lecții de viață sunt adevărate experiențe dezvoltare personală primite cu voie sau fără voie, fără a plăti nimic în schimb, dar din care putem învăța tot ce ne poate fi de folos pe viitor. O astfel de lecție de viață am primit și eu de curând și, sincer vorbind, am avut foarte mult de învățat din aceasta. Să vă povestesc deci...
De felul meu sunt un om singuratic și independent. Foarte greu mă atașez de cineva, dar atunci când mă atașez de cineva o fac pentru întreaga viață... sau cel puțin până la proba contrarie. Am preferat să dau dovadă că pot fi un om de încrederepentru ceilalți. La rândul meu am căutat, în schimb, să mă pot atașa de oameni în care să pot avea încredere și care să îmi fie alături la nevoie.
De regulă sunt deschisă la aceste aspecte pentru fiecare persoană din jurul meu, chiar dacă păstrez unele rezerve. Această atitudine o am și acum, deși o întâmplare mai puțin plăcută din trecutul meu apropiat m-a făcut să-mi nuanțez puțin atitudinea.
Prefer să cred că ofer încredere celor cu care lucrez. Este o atitudine bazată pe fair-play, comunicare, respect reciproc și responsabilitate în ceea ce privește propriile acțiuni. Nu cer în schimb decât siguranța că pot avea și eu aceeași încredere în ei. Totul a mers relativ bine până la un anumit moment. Si continuă să meargă bine. Dar la un moment dat s-a produs o anume ruptură.
În ultimii ani au fost anumite tensiuni la locul de muncă. A fost ceva punctual și intermitent: o tensiune între mine și una dintre persoanele aflate la conducere. Prefer să cred că totul a pornit de la o simplă antipatie și a fost întreținut de orgoliile fiecărei persoane în parte, deși am avut semnale că ar fi putut fi ceva cu mult mai mult. Cu toate acestea prefer să rămân la ideea de antipatie.
Cu timpul, antipatia a dus la anumite „dispute”, dar doar atunci când eram față în față. De partea cealaltă sesizam o firească dorință de impunere autoritară, chiar dacă, după părerea mea, era împinsă mai mult decât era cazul și era necesar. Chiar dacă știu ca nu am fost și nu sunt perfectă, atunci când simțeam că am o cât de mică fărâmă de dreptate, încercam să îmi impun părerea. Și totuși, după cum se spune că „nu este bine să te pui în spatele calului, în coarnele taurului și în gura șefului”, că s-ar putea să ai de suferit, nu am cedat și la un moment dat conflictele s-au acutizat.
Ca lucrurile să nu scape de sub control, am încercat să-i conving pe cei cu care lucram împreună și erau (sau ar fi trebuit să fie!) în aceeași tabără cu mine, dacă nu pot, nu vor sau nu reușesc să mă susțină și să îmi țină partea, cel puțin să nu intervină în dispută.
Și totuși... șeful este șef. Odată cu acutizarea disputei, m-am simțit intens urmărită și supravegheată, ca și cum s-ar fi încercat să mi se găsească hibe. Repet: nu sunt perfectă! Așa că s-a întâmplat... inevitabilul, adică exact ceea ce am riscat: în urma unor sesizări am fost chemată să dau socoteală.
Așa cum era și firesc, ca să mă pot apăra, am reușit să aflu cine erau „pârâcioșii”: tocmai doi dintre cei cu care lucram și încă mai lucrez. Nici măcar nu m-au prevenit clar; dimpotrivă, unul dintre ei a susținut la un moment dat, cu ceva timp înainte, că i se făcuse propunerea să îmi facă sesizare, dar refuzase să dea curs propunerii. Se pare că până la urmă a cedat, fie poate pentru că se considera prea lezat de anumite reacții ale mele față de el, fie că ar fi fost șantajabil. Prefer să cred că motivul era totuși supărarea față de mine, deși nu avea motive. Dacă mi-ar fi ascultat argumentele, poate că ar fi înțeles de ce, poate, am fost mai dură față de el.
Momentul a trecut. Nu a fost plăcut. Și în plus încă mai trag ponoasele, căci m-am ales cu sancțiuni. Nu le contest, căci am avut și eu partea mea de vină. Dar se putea să nu se ajungă atât de departe. Dar ceea ce este mai important este că m-am ales cu o lecție de viață care trebuie să îmi fie învățătură de minte.
În primul rând, chiar dacă ofer încredere și vreau să pot avea și eu încredere în ceilalți, am ceva mai multe rețineri și sunt mai atentă la reacțiile celorlalți. În plus nu mai sunt la fel de deschisă și nu îmi mai pun la fel de ușor „sufletul pe tavă” la discreția celor din jurul meu.
În al doilea rând încerc să îmi iau măsuri de siguranță tocmai pentru a nu fi prinsă atât de ușor pe picior greșit. În tot ceea ce fac încerc să nu strecor greșeli și să mă achit de toate obligațiile profesionale.
În al treilea rând, chiar dacă dau o replică mai dură cuiva anume, încerc să am argumente bine fondate și să fiu fermă pe poziție, tocmai pentru ca orice conflict posibil să fie înăbușit încă din fașă.
În raport cu cei din jur, îmcerc să nu provoc sau să întrețin situații conflictuale pe care, la un moment dat, să nu le pot controla și să se întoarcă iarăși împotriva mea.
Pentru mine acest episod a fost o lecție de viață din care am avut ce învăța și din care am tras concluziile potrivite.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020

Viaţa în bucătărie - plăcere sau chin?

Parcă îl aud adesea pe tata dojenindu-mă:

- Oricât m-as da de viteaz că vreau să trăiesc până spre 95 de ani „cu drept de prelungire”, tot vei rămâne singură la un moment dat. Cum te vei descurca în bucătărie? Nu stii să fierbi un ou sau să faci un ceai... Ce să mai vorbim de felurile de mâncare obișnuite? Că nu te vei ocupa de felurile mai sofisticate...

Desigur, exagerează destul de mult, dar pe undeva are dreptate în felul său. Am o meserie care îmi consumă destul de mult timp și energie; aproape că nu mai reușesc să fac până și treburile cele mai simple pentru mine și pentru gospodărie, deși recunosc că nu aș avea probleme prea mari dacă aș reuși să mă organizez cumva în așa fel încăt să intru într-un ritm de viață și să reușesc să fac și altceva decât treburile de servici, odihnă și un minim de hobby-uri și necesități mai mult sau mai puțin fiziologice. Chiar și pentru aceste lucruri fac adevărate jonglerii și scamatorii pentru a face minimul necesar pentru a nu simți nici o frustrare dată de oboseală, epuizare, scăderea performanțelor.

Am noroc, într-adevăr, cu tatăl meu: face cumpărături, plătește facturile, gătește. La curățenie, ce-i drept, ne mai împărțim, deși sunt slabe șanse să mai reușim să facem prea multe. Eu am anii, dar nu am timp, el are timp, dar nu mai are anii.... Cu gătitul are dreptate, deși este una din multiplele probleme pe care ar trebui să le pot rezolva și de una singură. Dacă mă uit la el, văd că îi place ceea ce face, deși adesea văd că îl mai lasă puterile. Dacă aș putea încerca să fac astfel încât să organizez astfel treburile încât să îmi placă și mie să fac toate aceste lucruri și cel puțin să simt că îmi este ușor să le fac, poate că la un moment dat, cu ceva împulsuri bine plasate, aș putea să fac mai mult decât până acum.

Pentru cumpărături și plata facturilor nu ar fi probleme prea mari. Este adevărat, sunt o fire mai sedentară, dar mersul pe jos ar fi o soluție pentru ieșirea din sedentarism. Și mersul pe jos știu că îmi făcea cândva plăcere. Deci nici o problemă atâta vreme ce pot face rost de un minim de energie în plus. Însă cu bucătăria ar trebui, poate, ceva mai mult decât timp, energie și bună dispoziție: ar trebui în plus o reamenajare. 

 Ce ar trebui? Cel puțin două probleme de rezolvat pentru început. Prima problemă care se pune este dată de apa destul de dură pe care suntem cu toții nevoiți să o folosim. Apa dură uzează destul de mult chiuveta și țevile, prin depunerile de calcar. Așa că este cazul de o reînnoire cu una bucată chiuvetă bucătărie și una bucată baterie Franke. Cu un minim de produse, am rezolvat „sectorul de spălare” al materiei prime pentru prepararea mâncării și a vaselor și ustensilelor folosite. 

Să trecem la „sectorul de preparare termică”. Nu ar fi nevoie decât de o plită Franke și un cuptor Franke pentru prepararea termică propriu-zisă și de o hotă Franke pentru evacuarea aburului. Așadar și aici am rezolvat problema.

Cu siguranță, cele două „sectoare” ar trebui poziționate alături, pentru economie de spațiu și limitarea deplasărilor în scopul eficientizării „procesului tehnologic”.

Cu timpul s-ar cădea să înlocuim și frigiderul cu unul mai performant pentru depozitarea alimentelor, Plus că ustensilele de bucătărie, oalele, tigăile, cratițele se cer înlocuite ori de câte ori se deteriorează. Și cum oricum voi fi întotdeauna în criză de timp, aparatura electrocasnică îmi va ușura munca și îmi va economisi timpul.

Și cum înformația este adesea cheia succesului, biblioteca se cere mereu înnoită, completată și „asortată” cu cărțile de bucate potrivite, în număr cât mai mare.

Acesta este doar un vis. Un vis ce poate deveni oricând realitate cu învestiții minime, dar înteligent
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020

Interviu cu Anca Chirvase: “Muzica îmi curge prin vene”

I-am cunoscut și ne-am distrat împreună în decembrie, la Gala SuperBlog 2019. Acum, revin alături de noi în calitate de sponsor, cu probă dedicată în competiție – pretextul perfect să-i luăm la întrebări ca să aflăm mai multe despre ei  Doamnelor și domnilor, Anca Chirvase și formația Ciprian Dan!

1. Vă invităm să vă prezentați. Cine sunt Anca Chirvase și membrii formației (pe scenă și nu numai)?

Proiectul a luat naștere odată cu controversata poveste de dragoste dintre personajele principale, Anca și Ciprian. Zâmbesc când vorbesc despre noi pentru că ni s-a întâmplat ceva minunat. Când ne-am cunoscut, acum mulți ani, activam fiecare în alte formații și, pentru ca nu mai rezistam unul fără celălalt, am decis că trebuie să cântăm împreună. Am făcut repede un recensământ al prietenilor din lumea muzicii. A fost ușor pentru noi să găsim echipa potrivită, mai ales că eu am fost solistă a Ansamblului profesionist de folclor din cadrul “Tinerimea Română”, iar soțul meu, pe atunci iubit, a activat și el într-un ansamblu, numit “Statul Major al Aviației Romane”. Cunoșteam mulți artiști și repede am găsit persoanele potrivite și am început pregătirile. Detalii despre fiecare membru al echipei puteți găsi și pe site-ul nostru. 

2. Când și cum ați decis să transformați pasiunea pentru muzică în profesie și cum a evoluat cariera voastră?

Despre Ciprian, soțul meu, pot spune că muzica i-a fost creșterea. A crescut înconjurat de artiști, de muzică, de instrumente muzicale. A crescut printre artiștii mari, cunoscuți, care veneau în casa socrilor mei, fiind prieteni și colegi de breaslă. 

Fiecare membru din acest proiect are în spate povestea familiei de artiști alături de care au înflorit, mai puțin eu. 

Eu vin dintr-o familie simplă de apicultori. Deși am cochetat cu muzica încă de la 3 ani, moment în care am ieșit în evidență în momentul unei serbări. Pare de necrezut, dar îmi amintesc și acum când mi-am înghițit limba pe scena Casei de Cultură din Bârlad. Am cântat “La oglindă”, piesa regretatei Angela Moldovan. Am avut nevoie de câteva minute bune de încurajări până să-mi fac curaj să încep. Era o scenă mult prea mare pentru mine. M-am pierdut cu firea. Nu voi uita niciodată momentul. 

Anii au trecut și ușor, ușor m-am îndepărtat de muzică, deși sufeream enorm. Muzica îmi curge prin vene. Este în ADN-ul meu. Dacă renunț, mă îmbolnăvesc. 

Se pare că drumul meu a fost muzica; deși m-am mai abătut pe ici, pe colo, viața m-a adus tot în acest context. Nu pot decât să mă bucur. Așa mi-am cunoscut soțul, așa am închegat această echipă minunată! 

• 

• 

• 

3. La câte petreceri ați cântat până acum? Ce melodii sunt cele mai solicitate și cum vă asigurați că mențineți antrenul pe ringul de dans când invitații sunt obosiți?

Nu m-am gândit la un număr fix, dar cu aproximație fiecare separat și toți împreună, însumate, depășim cu lejeritate 1000 de petreceri la care am participat! 

Nu există petrecere fără “Mărie și Mărioară”, “Lung îi drumul Gorjului”, “Căsuța noastră”, “Sanie cu zurgălăi”, “Hai, hai cu trăsioara”, “Ionel, Ionelule” etc. Acestea sunt șlagărele pe care le cunoaște toată lumea și sunt mereu cerute. 

Dacă trebuie să mă laud, o voi face. Trebuie să spun că am avut o singură petrecere la care a trebuit să găsesc fel și fel de joculețe pentru a-i antrena pe invitați. De altfel, nu avem probleme. Ori suntem norocoși, ori ne facem meseria la superlativ. Nici nu mai contează. Important este rezultatul.

4. Ce vă diferențiază de alte formații?

Așa cum am spus încă de la prima întrebare, am fost uniți datorită iubirii. Din iubire pentru muzică și din iubirea noastră poate ieși ceva de ignorat? Ca personalitate și stil abordat, să știi că putem enumera pe degetele de la o mână astfel de formații. Lumea mă aseamănă mereu după timbrul vocal cu Andra, după diversitate cu Diana Matei, iar după nebunia de pe scenă cu Viorica de la Clejani. 

5. Care considerați că sunt ingredientele unei petreceri reușite? 

Nu cred că știu sigur… Poate energia formației și mai ales a solistului. Dacă el transmite emoția și starea de bine prin toți porii, deja evenimentul este unul reușit! 

6. Ce criterii ne recomandați să avem în vedere pentru a ne alege formația potrivită pentru un eveniment?

În primul și în primul rand, dragii mei (mă adresez mirilor), gândiți-vă la invitații voștri. Ce genuri muzicale ascultă? Nu puteți să luați numai muzica care vă place vouă și invitații să se uite! Eu asta cred și asta le-o spun tuturor mirilor mei. Vreau să-i ajut să-și organizeze petrecerea de vis. Nu neapărat sa semneze un contract cu noi. Dacă după petrecere nu zâmbesc, înseamnă că noi nu am fost alegerea potrivită. Nu ne dorim să se întâmple asta. 

7. Care este cea mai mare satisfacție profesională pentru voi? Dar cea mai mare provocare?

Cea mai mare satisfacție? Hmm… au fost multe. M-am mândrit cu premiile mele și cu participările mele în festivaluri naționale și internaționale de muzică, apoi colaborarea cu Orchestra Fraților Advahov, proiect ce este încă în derulare. O altă mare satisfacție o avem din faptul că oamenii ne iubesc și ne cheamă ani de-a rândul la toate petrecerile din neam și din rândul prietenilor. 

Ca provocare, vă mărturisesc și nu îmi e rușine sa recunosc: am cântat la o petrecere în care 80% erau surdo-muți. Și oamenii ne zâmbeau și dansau. Spre surprinderea noastră, chiar foarte bine. Nu ne venea să credem. 

8. În decembrie 2019 ați participat la Gala SuperBlog și ne-ați asigurat antrenul la petrecere. Cum a fost pentru voi această experiență? Ați mai cântat pentru bloggeri? Dacă ai juriza un concurs de karaoke colectiv, ce notă ne-ai acorda? 

Ha, super întrebarea!

Gala SuperBlog pe mine, una, m-a ținut în suspans. Nu știam la ce să mă aștept și acest lucru mi-a aprins motorașul meu secret. Mie îmi place adrenalină. Îmi plac lucrurile noi și spontane. Și nu, nu am mai cântat pentru bloggeri. Mi-a plăcut. Ne-a plăcut. Mai vrem! 

Nota maximă pentru curaj și pentru bunăvoință! Karaoke înseamnă ceva pentru amatori și a fost super bine! Pentru execuția corectă a notelor muzicale nu vă dau note! După câteva reprize de karaoke împreună cu noi, cu siguranță vom organiza și un Super Karaoke, cu probe, premii, Gală și toate cele. 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

9. De data aceasta, participați la SuperBlog și în calitate de sponsor al competiției, adică le veți propune bloggerilor o probă. Ce le recomandați concurenților, mai ales celor la prima participare?

Da, mulțumim pentru oportunitate. 

Concurenților le-aș recomanda să încerce să scrie pentru propria lor materie cenușie și să nu acumuleze frustrări. Uneori, viața poate fi imparțială, dar nimeni nu știe de ce.

10. Ce proiecte aveți în desfășurare? Dar planuri?

Dacă tot m-ai întrebat, chiar vreau sa menționez că dezvoltăm echipa într-un nou proiect premium. Va fi un band cu instrumente “reci”: chitară, bass, tobe etc. Suntem nerăbdători și entuziasmați. Se va numi Ciprian Dan Music. Îi pregătim și o “căsuță” online. Un site nou nouț și piese noi și toate cele. Urmăriți-ne pe canalele de comunicare online! Vă pupăm și spor la scris concurenților! Abia așteptăm să ne distrăm alături de voi!

Filed Under: Interviuri, SponsoriTagged With: Anca Chirvase, Formatia Ciprian Dan, formatie, gala, interviu, karaoke, muzica, petrecere, sponsor, superblog