$$$

 🔍 Știai că în trecut exista meseria de „bocitoare profesionistă” la înmormântări?

În multe culturi antice, inclusiv Egiptul Antic și Roma, femeile erau plătite să plângă și să țipe la funeralii. Se credea că plânsul lor ajută sufletul să treacă în lumea de dincolo. Cu cât țipau mai tare, cu atât familia părea mai respectată.

Ritualul bocitului nu era doar o manifestare a durerii, ci un adevărat act ceremonial, cu rol bine stabilit în tradițiile funerare. Bocitoarele imitau doliul cosmic, strigând pentru a anunța trecerea dintre lumi și pentru a atrage atenția spiritelor protectoare. În multe societăți străvechi, se credea că moartea trebuia însoțită de o energie sonoră puternică, astfel încât sufletul să nu rămână blocat în lumea celor vii.

În Egiptul Antic, bocitoarele aveau roluri sacre. În iconografie sunt reprezentate două femei care întruchipează pe Isis și Nephthys, surorile care l-au jelit pe Osiris. Aceste femei erau instruite să cânte și să strige ritualic, iar prezența lor era considerată indispensabilă la ceremonii. Bocetele lor aveau formule fixe, transmise din generație în generație.

În Roma Antică, bocitoarele erau numite praeficae și erau extrem de căutate la funeraliile familiilor bogate. Erau plătite să transforme ceremonia într-un spectacol al durerii, folosind gesturi dramatice, lacrimi simulate și strigăte puternice. Cu cât zgomotul era mai intens, cu atât se considera că mortul este omagiat mai bine. Un doliu liniștit era adesea privit ca o lipsă de respect.

În Grecia Antică, bocitul făcea parte din mitologia trecerii sufletului. Femeile cântau „mirologii”, cântece lungi, triste, menite să ghideze mortul către Hades. Aceste cântece aveau structură poetică și teme recurente, precum amintiri, regrete și rugăminți către zei. Ele reprezentau un element esențial al tradiției funerare elene.

Obiceiul bocitului nu a dispărut odată cu Antichitatea. În Evul Mediu european, bocitoarele erau încă foarte prezente, mai ales în comunitățile rurale. În unele zone, ele erau chemate special pentru a intensifica doliu, pentru că oamenii credeau că plânsul lor „curăță” atmosfera spirituală și pregătește drumul sufletului. Era un ritual social respectat, nu o rușine.

Tradiția bocitoarelor a ajuns și pe teritoriul românesc, unde a fost păstrată vreme de secole. Bocetele, sau „cântecele de jale”, sunt menționate în scrieri vechi și încă se practică în anumite zone din Maramureș, Oltenia sau Bucovina. Aici, bocitoarele pot recita versuri lungi, personalizate pentru viața celui decedat, un adevărat ritual poetic transmis pe cale orală.

Pe lângă rolul spiritual, bocitoarele aveau și un rol social. Ele ajutau familia să exprime durerea atunci când rudele erau prea copleșite sau când nu existau destui membri care să plângă. În multe culturi, intensitatea bocetului era văzută ca un indicator al statutului și iubirii față de persoana decedată. De aceea, bocitoarele profesionale erau considerate indispensabile.

Astăzi, meseria de bocitoare nu mai este la fel de răspândită, dar nu a dispărut complet. În unele țări și comunități tradiționale, încă există femei care practică acest ritual, păstrând vie o tradiție veche de mii de ani. Bocitorii profesioniști rămân o mărturie a felului în care oamenii au încercat, de-a lungul istoriei, să dea sens morții prin gesturi, sunete și ritualuri care să aline sufletul și comunitatea.