duminică, 21 decembrie 2025

£££

 Jane Fonda s-a născut pe 21 decembrie 1937 la New York, părinții ei fiind canadianca Frances Ford Seymour și actorul american Henry Fonda. Copila a fost numită după cea de-a treia soție a lui Henric al VIII-lea, Jane Seymour, și, din acest motiv, ea a fost strigată în școală, „Lady” sau „Lady Jane”.

În 1950, când avea 12 ani, mama ei s-a sinucis în timp ce se afla sub tratament la spitalul de psihiatrie Craig House și mai târziu în acel an Henry Fonda s-a căsătorit cu actrița Susan Blanchard, care era cu 23 de ani mai mică decât el, dar mariajul s-a încheiat cu un divorț.

Fetița a urmat cursurile Academiei Greenwich din Connecticut, Școala Emma Willard din New York și Colegiul Vassar. Înainte de a deveni actriță, a fost fotomodel și a apărut de două ori pe coperta revistei Vogue.

A plecat apoi la Paris timp de șase luni pentru a studia arta și, după ce s-a întors în Statele Unite, în 1958, l-a întâlnit pe Lee Strasberg, o întâlnire care i-a schimbat cursul vieții. Jane Fonda va mărturisi: „M-am dus la Actors Studio, iar Lee Strasberg mi-a spus că am talent. Talent real. A fost prima dată când cineva, cu excepția tatălui meu, mi-a spus că sunt bună la ceva. A fost un moment de cotitură în viața mea. În seara aceea m-am culcat gândindu-mă la actorie, iar a doua zi m-am trezit gândindu-mă tot la actorie!” Actrița a început să apară pe platourile de filmare la sfârșitul anilor 1950 și în următorii zece ani a avut o medie de aproape două filme pe an, începând cu “Tall Story”, în 1960. Primul ei mare film a fost “Cat Ballou”, produs în 1965, producție care a primit cinci nominalizări la Oscar și a fost unul dintre primele zece filme ale anului la box office. Anul următor a primit rolul principal în “The Chase” alături de Robert Redford, primul lor film împreună, iar după aceea au urmat comediile “Any Wednesday”, în 1966, și “Barefoot in the Park”, în 1967.

În anii șaptezeci, Jane Fonda s-a bucurat de cea mai apreciată perioadă a vieții ei de actriță, începând cu filmul “Și caii se împușcă, nu-i așa?” și continuând cu “Klute”, “Fun With Dick”, “Barbarella” și „Jane”.

În anii 1960 actrița s-a devenit activă politic în sprijinul Mișcării pentru Drepturile Civile, luptând împotriva războiului din Vietnam, iar vizitele sale în Franța au adus-o în contact cu intelectuali francezi de stânga care se opuneau războiului, o experiență pe care ea însăși a caracterizat-o mai târziu drept „comunism de mici dimensiuni”. La începutul anilor 1970 va declara: „Revoluția este un act de dragoste, noi suntem copiii revoluției, născuți pentru a fi rebeli. Ne curge revoluția prin sânge”.

Între 1965 și 1972, aproape 300 de americani, majoritatea activiști pentru drepturile civile, profesori și pastori, au călătorit în Vietnamul de Nord pentru a vedea cu ochii lor situația din zonă. Jane Fonda a plecat și ea la Hanoi în iulie 1972 și în această vizită a făcut o fotografie controversată, într-o baterie antiaeriană, pentru care nu a încetat să-și ceară scuze toată viața sa. În această perioadă a fost invitată la emisiuni la Hanoi Radio, descriind ce a văzut în satele, spitalele, școlile și fabricile care fuseseră bombardate de armata americană. În 2013, s-a dezvăluit că actrița a fost unul dintre cei aproximativ 1.600 de americani ale căror telefoane au fost monitorizare între 1967 și 1973 de Agenția Națională de Securitate a Statelor Unite (NSA) ca parte a Proiectului MINARET, o acțiune considerară ilegală.

Pe 3 noiembrie 1970, Jane a fost arestată de autorități pe Aeroportul Internațional Cleveland Hopkins sub suspiciunea de trafic de droguri, bagajele sale au fost percheziționate și polițiștii au confiscat mai multe pungi mici care conțineau pastile. Deși actrița a protestat susținând că sunt vitamine inofensive, ea a fost reținută și dusă la închisoare, fiind eliberată pe cauțiune. Testele de laborator au confirmat că pastilele erau vitamine, iar acuzațiile au fost retrase.

Feministă convinsă, într-un interviu din 2017 publicat de revista People, actrița a declarat: „Unul dintre lucrurile mărețe pe care mișcarea femeilor le-a făcut a fost să ne facă să ne dăm seama că violul și abuzul nu sunt din vina noastră. Am fost violată, am fost abuzată sexual în copilărie și am fost concediată pentru că nu m-am culcat cu șeful meu. Întotdeauna am crezut că este vina mea, că nu am făcut sau nu am spus ceea ce trebuie. Cunosc fete tinere care au fost violate și nici măcar nu știau că a fost viol”.

Actrița este astăzi o susținătoare activă a mișcării V-Day, care luptă pentru a opri violența împotriva femeilor. În 2001, ea a înființat Jane Fonda Center for Adolescent Reproductive Health, care își propune să ajute la prevenirea sarcinilor în rândul adolescentelor.

Pe tot parcursul vieții, Jane Fonda s-a concentrat pe activism dedicat tinerilor și educației, sănătății reproducerii adolescenților, mediu, serviciilor umanitare și arte.

Actrița a mărturisit în autobiografia ei că și-a pierdut virginitatea la vârsta de 18 ani. La sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, a avut relații cu managerul de curse auto Giovanni Volpi, producătorii José Antonio Sainz de Vicuña și Sandy Whitelaw, precum și cu actorii Warren Beatty, Peter Mann, Christian Marquand și William Wellman Jr.

S-a căsătorit cu regizorul francez Roger Vadim pe 14 august 1965 la Hotelul Dunes din Las Vegas, cuplul avînd o fiică, Vanessa Vadim, născută pe 28 septembrie 1968 la Paris, dar cei doi s-au despărțit la jumătatea anului 1972.

Pe 19 ianuarie 1973 Jane s-a căsătorit cu activistul Tom Hayden, cu care era deja însărcinată în trei luni în acel moment. Fiul lor, Troy O’Donovan Garity, s-a născut la 7 iulie 1973, în Los Angeles. În 1982, Fonda și Hayden au adoptat neoficial o adolescentă afro-americană, Mary Luana Williams, dar cuplul s-a despărțit în timpul Crăciunului din 1988 și a divorțat pe 10 iunie 1990.

Cel de-al treilea ei soț a fost Ted Turner, magnatul televiziunii prin cablu și fondatorul CNN, căsnicia lor încheiându-se după zece ani.

La mijlocul anului 2009, Jane Fonda a început o relație cu producătorul de discuri Richard Perry de care s-a despărțit în ianuarie 2017 și în același an, când a fost întrebată ce a învățat despre dragoste, actrița a răspuns: „Nimic. Nu mă pricep la asta!”

Într-un alt interviu acordat jurnalistei Oprah Winfrey, Jane Fonda a mărturisit, după ani de zile în care s-a luptat cu imaginea de sine: „Mi-a luat mult timp să realizez că nu suntem meniți să fim perfecți, suntem meniți să fim întregi”.

Actrița împlinește astăzi 84 de ani și este la fel de activă în politicile sociale, implicându-se în protestele pe tema schimbărilor climatice și militând alături de Greenpeace pentru protejarea mediului înconjurător.

£££

 12 lucruri uimitoare despre pene, „marca înregistrată” a păsărilor


Aproximativ 400 de miliarde de păsări trăiesc alături de noi, fiecare prevăzută din abundență cu pene. Mult prea multe ca să le poți număra.

Poate și mai greu de cuprins este bogăția culorilor penajului, tiparelor și formelor create de mama natură. La fel de impresionantă este povestea evoluției penelor, a felului în care cresc pe corpul unei păsări și a funcțiilor multiple pe care le îndeplinesc.

Penele sunt, într-adevăr, niște minuni inginerești ale naturii. Așadar, iată 12 curiozități despre pene.

1

Păsările sunt singurele animale care au pene

Există și alte creaturi care pot zbura (se exemplu, liliecii), care depun ouă (șopârlele) și care construiesc cuiburi precum păsările (veverițele), însă niciuna dintre ele nu are pene. În acest sens, păsările sunt unice.

2

Păsările nu au fost primele animale cu pene

Savanții cred acum că cei mai mulți dinozauri – inclusiv Tyrannosaurus Rex – aveau pene (sau măcar puf). Asta înseamnă că păsările sunt niște dinozauri moderni.

La început, penele jucau probabil un rol de izolație sau de ornament, mai degrabă decât de zbor. Însă, pe măsură ce dinozaurii au evoluat în păsările de azi, rolul penelor a s-a transformat, pentru a le ajuta să zboare.

Află mai multe despre dinozaurii cu pene privind acest film.

Vezi și 5 dintre cele mai periculoase păsări din lume

3

Numărul penelor variază enorm de la o specie de păsări la alta

Iată un lucru fascinant despre pene. În general, păsările cântătoare mici au între 1.500 și 3.000 de pene, vulturii și păsările de pradă au între 5.000 și 8.000, iar lebedele au până la 25.000.

Păsările colibri au cele mai puține, în jur de 1.000, în timp ce pinguinii au cea mai densă și călduroasă „haină” de pene, cu aproximativ 100 de pene pe fiecare 2.5 centimetri pătrați.

4

Penele pot cântări mai mult decât scheletul unei păsări

Acest lucru este valabil mai ales pentru păsările zburătoare, care au oasele cele mai ușoare (goale pe dinăuntru) pentru a putea zbura.

La unele specii, scheletul reprezintă numai 5% din greutatea totală a corpului, ceea ce înseamnă că penele alcătuiesc o porțiune considerabilă din corp.

5

Penele se aseamănă întrucâtva cu părul uman

Sunt compuse din aceeași proteină fibroasă, numită cheratină (componenta principală a unghiilor, coarnelor și ghearelor), care este expulzată prin foliculele pielii.

Însă penele sunt, totuși, diferite. Spre deosebire de păr, se asociază în structuri complexe, asemănătoare cu arborii.

Penele au un interior gol, numit rachis, din care ies ramuri, numite afte, care se divid în continuare în alte afte mai mici. Aftele se sudează între ele, formând un penaj suplu și aerodinamic.

Aceste informații despre pene te vor face să iubești păsările și mai mult

6

Păsările manevrează penele cu ajutorul unor mușchi minusculi

Acești mușchi formează o rețea în pielea păsării, permițându-i să-și extindă penajul în cadrul ritualurilor de împerechere, să îl lipească de corp pentru a rezista la temperaturile scăzute și să își extindă penele din aripi pentru a zbura mai bine.

7

Penajul are șapte varietăți diferite

Categoriile de pene includ penele din aripi, penele din coadă, penele de contur, care acoperă corpul unei păsări și îi definesc forma, penele filoplume (senzoriale), penele semifiloplume de sub penele de contur, care oferă izolație, penele Down, care oferă și mai multă izolație și penele țepoase de pe cap, care protejează ochii și fața păsărilor.

8

Penele sunt adevărate minuni ale aerodinamicii

Penele din aripi sunt adevărate minuni ale aerodinamicii. Au un design perfect – ușoare și flexibile, însă destul de rigide – pentru a ajuta păsările să se ridice de la pământ, să planeze în aer, să plonjeze la viteze care sfidează moartea, să aterizeze cu precizie pe ramurile copacilor și să susțină efortul cale de mii de kilometri, în timpul migrațiilor.

Fiecare specie de păsări are penele și forma aripilor potrivite pentru zborul său. Află mai multe despre felul în care penele ajută la zbor urmărind filmarea următoare.

9

Penele sunt mai mult decât un ajutor pentru zbor

Penajul este un fel de costum multifuncțional, un soi de pelerină de ploaie, umbrelă pentru razele solare, haină de iarnă, armură și costum de nuntă, toate la un loc.

Penele apără păsările de vicisitudinile vremii, spini și insecte și resping apa, oferă camuflaj și ajută la atragerea partenerilor de împerechere.

10

Acesta este, poate, cel mai interesant lucru despre pene de pe lista noastră. Masculul speciei „găinușa de pustiu”, răspândită în zonele deșertice din sud-vestul Africii, își umple penele specializate din zona burții cu apă din bălți și transportă apa înapoi la cuib, pentru a fi băută de pui.

11

Penele Down oferă o izolație excelentă. Aceste pene specializate se află între stratul exterior protector și piele, având rolul de a apăra pasărea de frig.

Penajul Down este construit din afte flexibile, care au niște afte mai mici, poziționate în formă de cruce. Astfel se formează un strat termal etanș, care ține moleculele de aer lipite corpul cald al păsării și reține căldura, fiind totodată foarte ușor.

De fapt, stratul Down este atât de eficient, încât oamenii încă nu au reușit să creeze un material care să protejeze mai bine de frig.

12

Cele mai lungi pene

Cele mai lungi pene din coadă aparțin cocoșilor Onagadori. Aceste găini domestice, crescute în Japonia, pot să aibă cozi de până la 10 metri lungime.

£££

 Păcăleala arhonică a Bibliei , cum a fost transformat omul în sursă de energie


Biblia este prezentată ca o carte a iubirii, a dreptății și a mântuirii.

În realitate, citită fără frică și fără hipnoza dogmei, ea se dovedește a fi un manual de control, dresaj și exploatare energetică a omului.

Biblia este o carte plină de:

-crime sacralizate

-violență justificată

-învățături bazate pe frică

-control prin frică și vină

-supunere totală

-dispreț față de corp și viață

-un „dumnezeu” criminal, gelos, instabil emoțional

-manipulare prin promisiuni amânate

-dresaj psihologic sistematic


Conține explicit:

-normalizarea sclaviei

-misoginism și dispreț față de femei

-anularea empatiei reale

-demonizarea cunoașterii

-cultul suferinței

-justificarea abuzului

-fracturarea identității umane

-lipsa oricărei responsabilități divine

-dublu standard moral

-anularea valorii prezentului

-programarea fricii de sine

-frica de moarte

-frica de iadul inexistent

-sacralizarea ierarhiei

-blocarea responsabilității personale

-normalizarea absurdului

-învățarea neputinței

-transferul vinei

-falsa pace

- foarte multe contraziceri


Concluzia directă


Biblia nu este doar violentă sau moralizatoare.

Este un sistem complet de modelare a conștiinței, conceput pentru a:

-reduce spiritul critic

-fractura ființa

-externaliza puterea

-transforma frica în virtute

Aceasta nu este eliberare.

Este externalizarea totală a puterii personale.


1. Iertarea impusă dezactivarea instinctului de supraviețuire


Biblia nu vorbește despre iertare ca alegere.

Vorbește despre iertare ca obligație.

Dacă nu ierți:

-ești vinovat

-ești „rău”

-nu meriți iertare


Este un șantaj psihologic perfect.

Iertarea biblică nu apare după oprirea agresiunii.

Apare în timp ce agresiunea continuă.

Mesajul real:

„Suferă. Taci. Iartă. Nu reacționa.”

Așa este omorât instinctul natural de apărare.

Omul ajunge să creadă că a se proteja este păcat.


2. „Întoarce și celălalt obraz”, program de sclavie pură


Această poruncă nu spune:

-oprește agresiunea

-pune limite

-apără-te

-pleacă


Spune:

oferă-te din nou.

În nicio realitate sănătoasă asta nu funcționează.

Funcționează doar într-un sistem unde:

-unii abuzează

-alții sunt dresați să accepte


Istoria confirmă:

nu a dispărut violența.

A explodat.

Agresorul nu se oprește la blândețe.

Se oprește doar la limită.


3. „Răzbunarea este a Domnului”, sedarea dreptății


Aceasta este una dintre cele mai perfide minciuni.

Mesajul:

-nu acționa

-nu confrunta

-nu corecta

-așteaptă


Unde?


Într-un viitor vag.

Într-o judecată invizibilă.

După moarte.


Rezultatul:

-nedreptatea rămâne

-abuzul continuă

-agresorul prosperă

-victima se macină


Aceasta nu este dreptate.

Este sedare socială.


4. „Iubește-ți dușmanul” , confuzie morală programată


A iubi un agresor nu este evoluție.

Este anulare psihologică.

Biblia confundă deliberat:

-compasiunea cu tolerarea răului

-pacea cu pasivitatea

-spiritualitatea cu autoanularea

Omul ajunge să creadă:

-dacă suferă, este „evoluat”

-dacă se apără, este „rău”

Vinovăția devine permanentă.

Vinovăția = energie extrasă constant.


5. Rugăciunea – mecanism de transfer energetic


Rugăciunea nu este eliberare.

Este transfer energetic.

În ce stare se roagă omul?

-frică

-vină

-neputință

-disperare

Aceasta nu este lumină.

Este deschidere energetică prin slăbire.


I se cere omului:

-să se sacrifice

-să se lepede de sine

-să-și dea viața

-să-și dea sufletul


Orice entitate care cere rugăciune și supunere este PARAZIT.


Orice entitate care cere anularea sinelui nu este Sursă.


6. Dumnezeul biblic , autoritate toxică, nu Conștiință sau SursaAtotCreatoare


Dumnezeul Bibliei:

-pedepsește

-amenință

-cere frică

-cere supunere

-cere sacrificiu


Nu este inteligență supremă.

Este arhitect de control.

O entitate care are nevoie de laudă constantă, sânge, suferință și frică

nu este iubire.

Este negativitate organizată.

O entitate fizica, unul din cei mii de dumnezei.


7. Efectul real al creștinismului


O învățătură autentică ar produce:

-oameni liberi

-oameni clari

-oameni cu limite sănătoase


Creștinismul a produs istoric si cu probe clare:


-crime in numele lui isus( inchizitia, cruciadele, vanatoarea de vrajitoare, razboaie religioase in Europa, colonizarea si convertirea fortata )

-vină

-frică

-supunere

-războaie „sfinte”

-abuz justificat

-suferință glorificată

Rezultatul este măsura adevărului.


8. Adevărul simplu

Nu trebuie să lovești.

Nu trebuie să te răzbuni.

Dar nu ai voie să te lași distrus.

Sursa reală nu vrea sclavi.

Conștiința reală nu cere suferință.

Spiritul real nu cere anulare.

Când un sistem religios te învață:

-să suferi

-să taci

-să aștepți

-să dai energie

-să-ți dai sufletul

nu te mântuiește.


Te exploatează.


Concluzie finală


Biblia nu este o carte a eliberării.

Este un manual de control arhonic, construit pentru a:

-calma masele

-dezactiva revolta

-amâna dreptatea

-extrage energie

-supunere in masa


Adevărata trezire începe când:


-nu mai întorci obrazul

-nu mai aștepți salvatori

-nu mai hrănești frica

-îți recuperezi puterea


Nu împotriva altora.


Ci înapoi în tine.

In Spiritul tau, in Energiile tale.

Cere Spiritului tau sa te "razbune si sa faca dreptate" daca tot vrei asta.


Acest text reprezintă o opinie personală și o analiză critică, filozofică și simbolică, realizată în cadrul libertății de exprimare și al libertății de gândire, garantate de legislația națională și internațională privind drepturile omului.

Analiza este bazată pe interpretarea directă a textelor și pasajelor din Biblia, citite în context istoric, simbolic și psihologic, fără intenția de a altera sau atribui conținut care nu există în scrierile originale.

Textul are caracter:

-eseistic

-interpretativ

-filozofic

-critic

și nu reprezintă:

-un îndemn la ură, violență sau discriminare

-un atac la persoane, comunități sau credincioși individuali

-o incitare la acțiuni ilegale sau la încălcarea legii

Critica vizează idei, concepte, doctrine și mecanisme de influență psihologică, așa cum reies ele din textele analizate și din interpretarea autorului, nu indivizi sau dreptul acestora de a avea propriile convingeri religioase sau spirituale.

Fiecare cititor este liber:

-să fie de acord sau nu cu punctele de vedere exprimate

-să își păstreze propriile credințe

-să interpreteze textul prin propriul filtru personal

Scopul acestui material nu este impunerea unei viziuni, ci stimularea reflecției critice și a gândirii autonome.

FloRian Andreea Amura 2025

£££

 Bunica este o femeie care nu are copii ai ei. Ea îi iubește nespus pe băieții și fetițele mici, copiii altor oameni.


Bunicul este, de fapt, tot o bunică, doar că de parte bărbătească. El îi ia pe băieți la plimbări lungi, le vorbește despre pescuit și despre tot felul de lucruri importante.


Bunicile nu au prea mult de lucru — ele vin pur și simplu în vizită. Sunt deja în vârstă, așa că nu pot alerga sau sări, însă ne pot duce la bâlci și ne cumpără întotdeauna bilete la carusel. Par să aibă mulți bani, pentru că nu spun niciodată „nu am rest”.


Când bunica se plimbă cu noi, se oprește adesea ca să privească mai atent frunzele frumoase sau o omidă de pe o creangă. Ea nu spune niciodată „mai repede”.


Bunica poartă ochelari și poate să-și scoată dinții, apoi să-i pună la loc. Nu trebuie să fie foarte deșteaptă — este suficient să știe răspunsurile la întrebările cu adevărat importante ale copiilor, cum ar fi: „De ce aleargă câinii după pisici?” sau „Unde are râmul capul?”


Când bunica ne citește o poveste înainte de culcare, nu sare niciodată peste pagini și nu spune că am mai auzit-o.


Fiecare ar trebui să încerce să aibă o bunică, pentru că bunicile sunt singurii adulți care au întotdeauna timp pentru copii.


Acesta a fost un exercițiu de creație școlară.


Așa și-a descris bunica un băiețel de opt ani.

£££

 S-a descotorosit de dinții săi — deliberat și din timp, pentru a nu depinde de medici pe o insulă nelocuită.


În locul lor și-a pus dinți de oțel. Numele lui era Friedrich Ritter. În 1929 a părăsit Berlinul, și-a abandonat soția, pacienții și lumea în care, credea el, spiritul uman putrezea sub povara confortului. Împreună cu iubita sa, Dore Strauch, a pornit spre locul unde nimeni nu voia să trăiască — insula vulcanică Floreana din arhipelagul Galápagos.


Nu căutau doar singurătatea, ci purificarea: fuga de zgomotul orașului, de rolurile sociale, de goana nesfârșită după o bunăstare iluzorie. Ea — fostă învățătoare, bolnavă de scleroză multiplă. El — medic care hotărâse că mântuirea sufletului este mai importantă decât salvarea pacienților. Îi unea o convingere radicală: omul trebuie să fie propriul său zeu. Fără autorități, fără mașini, fără zâmbete false — doar piatră, vânt și tăcere.


Insula sudică Floreana din arhipelagul Galápagos, aparținând Ecuadorului, era locul ideal. Fără apă dulce, fără copaci, fără drumuri. Doar câmpuri de lavă, arșiță și vânt. Un loc unde omul trebuie fie să se adapteze, fie să dispară.


Pe insulă au ridicat o casă din piatră neagră și scânduri aduse de mare. Fără mobilier, fără veselă, fără nimic din micile lucruri care leagă de viața trecută. Trăiau printre lave ca într-un laborator al spiritului: cultivau straturi sărace, colectau apa de ploaie, polemizau despre Nietzsche și țineau jurnale. Pentru ei nu era o fugă, ci un experiment — o încercare de a afla dacă omul poate rezista într-o lume lipsită de sprijin, atunci când singura certitudine este propria voință.


La început, totul decurgea conform planului lor. Erau singuri, iar în această singurătate exista o armonie aproape muzicală: vuietul mării, trosnetul focului seara, foșnetul șopârlelor care se opreau nemișcate în praf. Vântul străbătea câmpiile de lavă ca respirația altei planete, iar ei se surprindeau gândind că acest sunet era singura formă autentică de libertate. Ritter le scria prietenilor scrisori pline de dispreț față de civilizație și de exaltare față de „viața adevărată”: povestea cum apa se adună din rouă, cum pământul miroase a sulf și sare, cum trupul devine mai puternic atunci când nu există nimic care să-l corupă. Pentru el, acesta era dovada că omul poate începe din nou, dacă renunță la confort.


Dore scria altfel în aceleași scrisori. Fără emfază, cu o sinceritate feminină. Despre durerile din mâini, despre nopțile fără somn. În rândurile ei se simțea o dorință tăcută după glasul omenesc, dar și recunoștința pentru fiecare zi trăită, în care nu trebuia să joace niciun rol.


Scrisorile, desigur, nu au rămas private. Ziarele din Germania, obosite de șomaj, de politică și de dezamăgiri, au publicat cu aviditate povestea medicului și a discipolei sale care abandonaseră totul în numele purității spiritului. Lumea căuta mângâiere — și o găsise. „Adam și Eva din Galápagos” — așa i-a botezat presa.


Când primele nave au început să ancoreze la Floreana, ele aduceau nu doar poștă, ci și vești, aparate de fotografiat și imagini distorsionate ale paradisului. Reporterii desenau palmieri care nu existaseră niciodată și povesteau cum doctorul trăia într-o colibă din flori. Floreana devenea un mit, iar acest mit, ca orice mit, cerea noi eroi.


În 1932 au sosit pe insulă Heinz și Margret Wittmer — o familie germană cu fiul lor Harry și Margret însărcinată. Fugeau de șomaj, de sărăcia Republicii de la Weimar, de boala copilului, de sentimentul că viața devenise străină. Pentru ei, Floreana era șansa unui nou început, chiar și pe un pământ gol.


Și-au construit o casă în apropiere, din aceeași piatră. Trăiau modest, dar cu zâmbetul pe buze. Spre deosebire de Ritter, familia Wittmer nu nega lumea — voia doar să supraviețuiască. Margret a născut un fiu chiar pe insulă, fără medic, fără ajutor. Băiatul, Rolf, a devenit primul om născut pe Floreana. Părea un semn: viața biruise pustietatea.


Între coloniști domnea un echilibru fragil. Nu erau prieteni, dar nici dușmani. Uneori făceau schimb de legume, alteori de vești. Fiecare își construia propria utopie. Și fiecare era convins că o face mai bine decât ceilalți.


Apoi, pe țărm, a debarcat ea.


Eloise Wehrborn de Wagner-Bosquet, o austriacă însoțită de doi amanți și de un titlu auto-proclamat de baroneasă. Purta pantaloni scurți, un batic de mătase și o încredere absolută în propria genialitate. A anunțat că va crea pe insulă „Hacienda Paradiso” — un resort de lux pentru milionari. Nu avea nici bani, nici autorizații, dar avea o carismă atât de puternică încât până și iguanele păreau să se ascundă în tufișuri.


Odată cu ea au sosit Rudolf Lorenz și Robert Philippson — doi tineri prezentați drept „gărzile” ei. Trăiau toți trei împreună, iar insula a încetat imediat să mai fie liniștită. Baroneasa se plimba cu pistolul la brâu, intercepta corespondența vecinilor, întâmpina navele îmbrăcată în mătase și le spunea marinarilor că întregul arhipelag îi aparține. Reporterii erau în delir: „Adam și Eva” aveau acum o Lilith seducătoare.


Pe insulă începea coșmarul. (Deși ea l-ar fi numit teatru.) Ritter o disprețuia, văzând în ea întruchiparea nebuniei burgheze. Dore se temea. Iar familia Wittmer stătea deoparte, înțelegând însă limpede: baroneasa aducea cu ea nenorocirea.


Unul dintre amanții ei a devenit foarte curând victimă. Baroneasa îl trata pe Lorenz cu cruzime, iar relațiile dintre ei deveneau tot mai tensionate. El alerga la familia Wittmer — slab, vânăt, plin de vânătăi — se plângea și jura că va fugi. Dar se întorcea mereu. Philippson era ros de gelozie și de conflicte, iar Baroneasa îi instiga pe amândoi. Tabăra lor se transformase într-un mic vulcan, gata să erupă în orice clipă.


Corespondența dispărea, zvonurile se înmulțeau. Baroneasa susținea că Ritter este un tiran, iar Dore — prizoniera lui. Ritter nota în jurnal că Baroneasa era „umbra civilizației de care fugise”. Chiar și puținii marinari care ajungeau pe Floreana simțeau tensiunea: prea puțin pământ pentru atâtea orgolii.


La 27 martie 1934, Baroneasa și Philippson au anunțat brusc că pleacă. Le-au spus Wittmerilor: „Am găsit un iaht spre Tahiti”. Au zâmbit, au plecat — și nu i-a mai văzut nimeni niciodată.


Niciun iaht nu a acostat la insulă. Nicio navă nu le-a consemnat numele. Lucrurile lor au rămas în colibă: hainele, pistolul. Familia Wittmer avea să afirme mai târziu că i-a văzut plecând. Dar Ritter și Dore nu au crezut niciun cuvânt.


Zvonurile s-au întețit. Unii șopteau că Wittmerii au eliminat Baroneasa. Alții credeau că Lorenz și-a pierdut mințile și i-a ucis. O a treia variantă susținea că Philippson a omorât-o pe femeie și s-a înecat el însuși în încercarea de a fugi. Trupuri nu au fost găsite niciodată. Doar tăcerea și soarele deasupra vulcanului.


Lorenz nu a suportat singurătatea. Rătăcea pe insulă, fără pace, fără rost, până când a decis să fugă. A ajuns la o înțelegere cu un pescar norvegian pe nume Nuggerud, care a acceptat să-l ducă până la San Cristóbal, de unde putea găsi o navă spre continent. Au plecat într-o barcă mică. După aceea, urmele lor s-au pierdut.


După câteva luni, au fost găsiți morți pe insula Marchena, departe de traseul presupus. S-a născut ipoteza că au fost purtați de curenți.


Opt luni mai târziu, Ritter a murit. Cauza oficială a fost o intoxicație alimentară — dar și aici plana o anomalie. Era vegetarian, filosof, predicator al „hranei pure”, medic, în definitiv — și totuși s-ar fi otrăvit cu o pui gătit prost.


Sau a fost otrăvit. Mărturiile se contrazic. Dore susținea că el însuși a insistat asupra cinei, în ciuda protestelor ei. Wittmerii spuneau că, înainte de moarte, el și-a acuzat partenera. Adevărul a murit odată cu el — fără autopsie, fără dovezi.


Dore s-a întors în Germania și a scris cartea „Satana a venit în Eden”. În ea a povestit totul: iubirea, ruptura, suspiciunile.


Wittmerii au supraviețuit. Au construit o casă, apoi o pensiune pentru puținii turiști. Fiul lor, Rolf, a trăit până în secolul XXI și primea oaspeți chiar în locul unde mama lui născuse cândva, sub țipetele pescărușilor. Margret a murit în anul 2000, la vârsta de nouăzeci și șase de ani. Până la capăt a susținut același lucru: Baroneasa a plecat. Punct.


Dore și-a trăit restul zilelor în Germania, departe de arșița vulcanică și de stâncile insulei unde visase odinioară să-și clădească o viață dincolo de civilizație. Dar nu a încetat niciodată să creadă că, în 1934, s-a întâmplat ceva întunecat.


Astăzi, pe insulă se află câteva căsuțe și un debarcader turistic. Oamenii vin să vadă broaștele țestoase și să asculte legende. Ghidii zâmbesc și șoptesc: „Vreți să vă spun ce s-a întâmplat cu Baroneasa?” — apoi, inevitabil, fac o pauză. Pentru că nimeni nu cunoaște finalul.


Și poate tocmai în asta constă fascinația Floreanei: aici s-a încercat construirea unui paradis, dar a rezultat o oglindă a naturii umane. Unde filosofia s-a preschimbat în invidie, iubirea — în dependență, iar utopia — într-o legendă neagră.


Bazat pe fapte reale.

£££

 -Era mult mai bine pe vremea comunismului! zice cu multă convingere băiatul din taxi.


-Scuză-mă, dar ce vârstă ai? îl întreb.

-Fac în curând 30! spune el zâmbind.

-Dar tu nici nu erai născut atunci! De unde știi cum era?

-Păi mi-au spus ai mei! Și mulți alții...

-Ce ți-au spus?

- Că era ordine, că toată lumea avea servici și apartament! Păi e normal să dai atâția bani pe un apartament azi??

- Nu, poate nu e "normal"...dar uite, tu de ce faci taxi? 

-Pai așa vreau eu, că îmi place! Dar vreau să îmi deschid și un business!

-Aha, foarte frumos! Și ce îți mai dorești?

-Să călătoresc peste tot!

-Super! Muzica îți place?

-Daa, poi no, v-am recunoscut! Și să știți că mie îmi place muzica aia faină, de calitate! Și nu ascult prostiile astea românești de la radio!

-Păi, dragul meu, îmi pare rău să te informez că nu puteai face nimic din toate astea pe vremea comunismului! Nici business, că nu exista așa ceva, nici călătorii, că nu aveai voie, nici muzică sau concerte cu artiștii "de afară"! 

Uite, eu eram în liceu atunci! 

Și muzica de afară venea pe benzi de magnetofon piratate, prin "cunoștințe", concerte cu artiștii vedeam doar la vreun video de mâna a doua a vreunui prieten rudă cu cineva de la partid, programul tv era de 2 ore pe seară, desenele animate 5 minute, știrile erau exclusiv despre "tovarășul Ceaușescu" și producția agricolă la hectar, întotdeauna mincinoasă de râdeau și curcile, poeziile trebuia să fie despre comunism sau Ceaușescu, filmele despre muncitori, comunism sau Ceaușescu. În plus, învățam la lampă sau lumânare și stăteam la coadă și câte 7 ore să prindem 2 pachete de carne "la oraș". Iar celebrul "servici" și celebrul "apartament" le primeai când și unde voia partidul. Asta dacă nu dădeai celebra șpagă sub formă de pachete de țigări Kent(capitaliste, fir-ar!) și cafea sau Pepsi(tot capitaliste, fir-ar!).

Iar o discuție de genul ăsta nu ar fi avut loc, că era foarte posibil ca eu sau tu să fim securiști.


Băiatul face ochii mari. Îi văd prividea șocată în oglinda retrovizoare.


-Nu prea ți-au povestit ai tăi despre astea, nu?

-Nu...dar nu cred că a fost chiar așa, nu avea cum!

-Păi eu am trăit asta, crezi că te mint? Și miile de oameni care au ieșit în stradă în decembrie '89 crezi că au făcut-o degeaba? De bine ce era?

-Ee, lăsați, că ăia au fost puși!

- Asta tot ai tăi ți-au spus-o?

-Păi da! 

-Dar tu ai cercetat așa, cu mintea ta, să vezi dacă a fost așa sau nu? 


Liniște din nou.


-Dragul meu, mii de tineri așa ca tine au ieșit sincer în stradă atunci. Mulți dintre ei au fost împușcați. În cazul unora familiile nu au putut nici măcar să recupereze trupurile. Și datorită lor noi putem avea această discuție azi. Eu pot avea o trupă și pot organiza evenimente. Tu poți călători sau să îți faci un business. Dar, mai mult decât orice, avem acces la informație, la cultură, la oportunități de a ne dezvolta, de a crește. Uite, văd că ai o iconița acolo. Crezi în Dumnezeu?

-Oo, da!

-Nasol, în comunism așa ceva nu era acceptat! S-au dărâmat biserici, au fost băgați la inchisoare o grămadă de preoți cu har! Tatăl meu, profesor de istorie, nu avea voie să intre în biserică!

-Da' vi se pare că ăștia care ne-au tot condus sunt ok?

-Nu, deloc! Dar ei sunt exact cei contaminați de cât de "bun" a fost comunismul! Și dacă prezentul nu ne place, nu trebuie să fugim în trecut! 

-Eu vreau oricum să plec din țara asta, să știți!

-Unde, mai exact?

-Nu m-am hotărât! Dar mă tentează Anglia sau Irlanda! Sau poate Italia...

-De ce nu Rusia, că alea sunt cam capitaliste?


Băiatul râde, dar nu e râsul lui.

Se uită cu ochi mari la mine.

E finalul cursei. Îi plătesc, îi strâng mâna și îi spun că mi-a plăcut să stăm de vorbă. El îmi spune că nu a mai vorbit nimeni așa cu el. Și că își păstrează părerile, dar îmi mulțumește.  

Și se mai gândește ce o să facă.


Au trecut 36 de ani de la Revoluția din '89.

£_£

 

A cui sunt trupurile noastre? – întrebarea pare simplă, dar, odată rostită, liberează în straturi o istorie lungă, încăpățânată, în care corpul trece dintr-o mână în alta, ca un obiect valoros pe care nimeni nu-l scapă din priviri. De la părinți la Biserică, de la cei bogați la Stat, fiecare epocă și-a adjudecat, măcar pentru o vreme, dreptul de proprietate asupra cărnii.


În familie, corpul copilului începe prin a fi o anexă. Părinții îl privesc ca pe o extensie a propriului trup, iar expresia „Eu te-am făcut, eu te omor!” – rostită cu o lejeritate înfiorătoare în multe case – nu e o glumă, ci hăuitul unei tradiții în care copilul se afla, efectiv, în posesia celui care îl aducea pe lume. Roma antică numea asta patria potestas; lumea noastră îi spune educație. În ambele cazuri, corpul mic nu se aparține pe sine.


Apoi vine Biserica, care introduce o altă formă de proprietate: transcendentală. Trupul devine templu, loc al unei prezențe care te depășește. Nu îl ai, îl primești. Nu îl stăpânești, îl administrezi. Teologia a rafinat această formulă timp de secole, transformând corpul într-un bun aflat sub contract spiritual – cu clauze stricte, deseori inegociabile.


Istoria economică are, la rândul ei, răspunsul pregătit: trupul celui nepricopsit și calic servește trupul celui bogat. De la sclavie la iobăgie, de la domesticire la munca industrială, corpul devine para, unealtă, resursă. Pentru multă vreme, un om avut putea decide nu doar cum trăiesc cei de sub el, ci și în ce fel le funcționează corpul: cât muncesc, cât dorm, ce mănâncă, câtă forță dau din ei. Biografia celor mulți începe în fibra corporală a celor puțini.


Abia Statul aduce în scenă o formă de proprietate cu pretenții universale. În logica sa, trupurile cetățenilor alcătuiesc marele organism politic. De aceea Statul reglementează, disciplinează, înregistrează, vaccinează, recrutează, închide. Justiția devine brațul său executiv, membrul prin care trupuri sunt mutate dintr-un spațiu în altul: din libertate în detenție, din societate în instituții, din biografie privată în statistică publică. În această ecologie de putere, corpul trece de la una dintre instituții la alta cu ușurătatea unui dosar.


Modernitatea târzie încearcă să întrepte acest traseu. În discursul civic, corpul redevine al individului: proprietate personală, inviolabilă, inalienabilă. Dar ideologia proprietății individuale e fragilă. Sub ea se află încă vocile arhaice – părinți care revendică, biserici care prescriu, economii care evaluează, state care organizează.


Trupurile noastre poartă urmele tuturor acestor regimuri. Fiecare a încercat, într-un fel, să spună: îți aparții, dar prin mine. Ceea ce ne rămâne astăzi nu e o posesie senină, ci o negociere continuă între ceea ce suntem și ceea ce suntem făcuți să fim. 


Adevărata enigmă nu privește începutul, ci pretenția. Nu originea ne tulbură, ci jinduirea. Cine revendică, astăzi, ceea ce numim „eu”? Cine pretinde dreptul de a ne purta trupul ca pe un bun propriu? Cui îi aparțin, de fapt, carnea și oasele cu care și prin care trăim?

£££

 

Plăcuța e mică, ușor strâmbă, prinsă cu două șuruburi care au cedat demult lupta cu vremea. Str. Fănel Ciupitu, scrie pe metalul albastru, mâncat de rugină. În spate, un gard de lemn vopsit în roșu, cu scânduri rotunjite, tocite de soare și ploaie. Un colț de cartier liniștit, fără pretenții, fără explicații. Doar un nume expus privirii, la nivelul corpului, nu al privirii ceremoniale.


La prima lectură, numele provoacă un zâmbet scurt. Diminutivul are ceva domestic, aproape jucăuș. Fănel e un nume care circulă ușor pe buze, un nume spus în treacăt, strigat peste gard, rostit în familie. E un nume de trup viu, nu de statuie.


Apoi vine documentarea. Biblioteca. Arhiva. „Catalogul celor uciși în decembrie 1989, în marea majoritate după fuga dictatorului”, publicat în Memoria (nr. 4/2016), notează sec: «CIUPITU Fănel, născut în 1956, plutonier; decedat în 23-24 decembrie 1989, la Buzău, în Revoluție».


În acel rând tipărit, omul dispare aproape complet. Rămâne un corp consemnat administrativ. Un corp lovit de gloanțe, un trup căzut într-o Revoluție care a continuat să ucidă și după ce entuziasmul colectiv își consumase piscul. Un corp devenit martir prin forța împrejurărilor, nu prin voință personală. Carnea lui intră în istorie prin ciuruire, prin sânge, prin oprirea brutală a mișcării.


Strada din Roman consemnează doar numele, desprins de corpul care l-a purtat. Nicio placă explicativă, niciun rezumat de biografie. Numele s-a întrupat altfel: în cuvinte, în hărți, în baze de date, în cărți de identitate. E tipărit pe buletinele altor oameni, atașat unor trupuri care respiră, merg, se grăbesc, își poartă sacoșele și copiii pe aceeași stradă. Pașii lor refac zilnic, fără să știe, traseul unei memorii corporale.


Acolo unde a fost cândva un trup ciuruit de gloanțe, circulă acum alte trupuri, intacte, grăbite, uneori amuzate de sonoritatea numelui. Se zâmbește. Se fac glume. Diminutivul produce o reacție reflexă. Istoria, însă, rămâne atașată de carne, chiar și atunci când e redusă la litere.


Gardul roșu din imagine spune mai mult decât pare. Lemnul crăpat, vopseaua scorojită, metalul obosit refuză monumentalul. Memoria corpului nu are nevoie de marmură. Ea se fixează în materiale modeste, la înălțimea mâinii, acolo unde trece viața obișnuită.


Revoluția din 1989 a fost o succesiune de corpuri expuse, rănite, căzute. Unele au devenit simboluri. Altele au devenit străzi. În cazul lui Fănel Ciupitu, corpul a dispărut din câmpul vizibil, dar numele a rămas activ, funcțional, rostit zilnic de oameni care trăiesc mai departe.


O stradelă. Un nume hazliu. Un corp greu de uitat. O memorie care nu stă pe loc, ci trece mai departe, lipită de mersul unor corpuri vii, pe asfaltul unei istorii aflate încă în lucru.

£££

 S-a întâmplat în 21 decembrie1886: În această zi, s-a născut Gheorghe Tătărescu, om politic liberal; prim-ministru (1934-1937; 1939-1940). a fost ministru în mai multe rânduri și viceprim-ministru şi ministru de externe în perioada 6.III.1945 – 7.XI.1947, a condus delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1946). Manifestându-şi dezacordul faţă de politica cabinetului dr. Petru Groza, a fost demis (noiembrie 1947) din guvern, iar la 3.XII.1947 se retrage de la conducerea PNL (Tătărescu); în 1950 este arestat şi închis la Sighet, de unde va fi eliberat în 1955, colaborând ulterior cu autorităţile; membru de onoare al Academiei Române.

Gheorghe Tătărescu (n. Craiova - d. 28 martie 1957, Bucureşti), jurist, om politic, membru de onoare al Academiei Române din 22 iunie 1937. Gheorghe Tătărescu nu a ratat nici o oportunitate în viaţa politică. A condus un guvern liberal, deşi nu era preşedintele partidului, într-o perioadă dificilă pentru ţară, reuşind totodată „performanţa” să fie primul guvern din istoria României care organizează alegerile şi nu reuşeşte să le şi câştige. S-a numărat apoi printre colaboratorii apropiaţi ai regelui Carol al II-lea în perioada regimului monarhic autoritar. Din nefericire, în timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru, din cauza izolării diplomatice în care se afla România la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale, a fost nevoit să cedeze presiunilor sovietice şi să evacueze Basarabia şi Bucovina de Nord, punându-se astfel capăt României Mari.

După „lovitura de palat” prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlocuit de la conducerea statului, Tătărescu şi-a fondat propriul partid, încercând totodată o apropiere de forţele de stânga într-un moment în care Moscova făcea jocurile politice pe scena de la Bucureşti. Anul 1947 a marcat acapararea definitivă a puterii de comunişti, prin înlăturarea tuturor forţelor de opoziţie, abdicarea silită a regelui Mihai şi proclamarea republicii. În acelaşi context, Gheorghe Tătărescu şi miniştrii săi au fost înlăturaţi din guvernul comunist la începutul lunii noiembrie 1947, acest moment marcând şi încheierea carierei sale politice.

Provenind dintr-o familie de generali, Gheorghe Tătărescu a urmat cursurile secundare la Craiova, iar pe cele superioare la Bucureşti. După ce termină studiile Facultăţii de Drept, pleacă la Paris, unde îşi obţine doctoratul în ştiinţe juridice (1912), cu teza „La régime électoral et parlamentaire en Roumanie”. În lucrare, el făcea o critică a regimului parlamentar din România şi demonstra necesitatea votului universal: „După cincizeci de ani de la Constituţia din 1866 viaţa politică şi forţa politică se află aproape exclusiv în mâinile claselor privilegiate [...] pentru a pune capăt minciunii parlamentare trebuie să se pună capăt minciunii electorale. Credem că am demonstrat în acest studiu că dacă parlamentul este o ficţiune, se datoreşte faptului că alegerile din care a ieşit sunt nişte ficţiuni. Trebuie deci ca parlamentul să fie expresia voinţei ţării, pentru ca guvernul să poată fi expresia voinţei parlamentului. Reorganizarea sistemului electoral – iată cu ce trebuie început”. În 1912, Tătărescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, ocupând pentru scurt timp funcţia de avocat al statului pentru Ministerul Instrucţiunii Publice. Ca sublocotenent în rezervă a luat parte la campania din Bulgaria, în timul celui de-al doilea război balcanic din 1913. În vara anului 1916, este din nou mobilizat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului. După Marea Unire, tânărul avocat este ales deputat de Gorj la primele alegeri pe baza votului universal din noiembrie 1919.Pe 30 octombrie 1922, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu îl desemnează în funcţia de subsecretar de stat la Ministerul de Interne, funcţie pe care a deţinut-o în toate guvernele liberale până pe 3 noiembrie 1928. În timp, Tătărescu şi-a consolidat poziţia în partid, în 1931 fiind ales secretar general al partidului.În interiorul PNL, anii '30 au fost dominaţi de permanentul conflict dintre gruparea tinerilor liberali, reprezentată de Gheorghe Tătărescu şi Victor Iamandi, şi gruparea „bătrânilor liberali”, reprezentată de Dinu Brătianu şi Constantin Angelescu. Totul în contextul în care deja o facţiune a tinerilor liberali, în frunte cu Gheorghe Brătianu, fusese deja exclusă din partid din cauza adeziunii la regimul carlist.

După asasinarea lui I. G. Duca, Delegaţia Permanentă a PNL îl propune drept preşedinte al partidului pe Constantin I. C. Brătianu, ultimul reprezentant al dinastiei Brătianu, fapt aprobat de Comitetul Central al partidului la 4 ianuarie 1934. În mod surprinzător, în aceeaşi zi, pentru prima dată în istoria Partidului Naţional Liberal, nu preşedintele partidului a fost cel desemnat să preia scaunul de prim-ministru. Astfel, Carol al II-lea îl numeşte pe Gheorghe Tătărescu la conducerea Consiliului de miniştri. Tătărescu era unul dintre reprezentanţii tinerei generaţii liberale, însă simpatiile sale faţă de şeful statului erau cunoscute. În ciuda acestui fapt, Dinu Brătianu a păstrat conducerea partidului, dar un conflict între generaţii a fost inevitabil. Astfel, între şeful guvernului şi cel al partidului au avut puternice fricţiuni şi controverse care au afectat Partidul Naţional Liberal.„Bătrânii” se bazau pe capitalul privat şi pe Banca Naţională, erau pentru menţinerea regimului democratic, împotriva organizaţiilor extremiste şi tendinţelor autoritare manifestate de regele Carol. „Tinerii” s-au integrat tot mai mult în noua grupare a marii burghezii, concentrată în jurul Băncii de Credit, interesele acestei grupări împletindu-se deseori cu cele ale regelui.

În guvernul prezidat de el însuşi, Tătărescu a mai ocupat şi o serie de portofolii, dintre care cel mai important a fost cel la Ministerul de Interne (23 februarie - 14 noiembrie 1937). În afara unor măsuri economice necesare în perioada crizei economice globale, în condiţiile manifestărilor extremiste şi anarhice, Gheorghe Tătărescu a apelat şi la o serie de măsuri de mână forte: prelungirea stării de asediu şi a cenzurii, dizolvarea grupărilor politice care atentau la siguranţa naţională, interzicerea publicaţiilor clandestine, întărirea executivului în defavoarea legislativului şi altele. Pentru sprijinul acordat dezvoltării culturii naţionale, din calitatea sa de prim-ministru, Tătărescu este ales membru de onoare al Academiei Române pe 22 iunie 1937.

De asemenea, s-au înregistrat încercări repetate ale lui Tătărescu de a prelua conducerea PNL şi încercări din partea lui Brătianu de a elimina mai mulţi tineri din guvern. Deşi s-a consumat multă energie, nici una dintre grupări nu a reuşit să îşi impună dominaţia asupra celeilalte. Acest fapt s-a evidenţiat la Congresul general al PNL din 9 iulie 1936. În cadrul acestuia, Dinu Brătianu a fost reconfirmat în funcţia de preşedinte al partidului, iar Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general. La sfârşitul anului 1937, mandatul legitim de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, şeful statului trebuia să cheme la putere formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache care să aibă pe Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei. Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui. 

În aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al II-lea încredinţează mandatul din nou lui Gheorghe Tătărescu. Prima misiune a guvernului era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937. Consiliul de miniştri era acuzat de toate forţele de opoziţie că devenise unul personal al şefului statului, iar posibila sa victorie în alegeri ar fi facilitat instaurarea dictaturii regale. Motivaţia era bine întemeiată, căci în istoria politică a României de până la acea dată, partidul din care proveneau membrii guvernului desemnat să organizeze alegerile le câştigase întotdeauna. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie. În timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua. Revenit la sediul PNŢ, Iuliu Maniu declara celor care l-au însoţit: „Să nu uitaţi un moment că stările acestea triste urmează din faptul că la noi domneşte un guvern personal. De şapte ani suferim de guverne personale” . În aceeaşi zi, Gheorghe Tătărescu a rostit la radio un discurs în care l-a numit pe Iuliu Maniu „marele infractor”, „ros de ambiţii şi chinuit de dorul răzbunării”. Solicitarea lui Maniu de a răspunde acestor atacuri a fost respinsă de Consiliul de Administraţie al Societăţii de Radiodifuziune. Organizaţia PNL din Cluj a adoptat o moţiune în care se afirma că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu împotriva monarhiei şi a regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase”.

Prin activitatea lor, partidele politice se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară. Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară” (numele sub care au participat la alegeri legionarii) care a obţinut un surprinzător scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul clasei politice.Consecinţele politice ale acestor alegeri au fost unele dezastruoase. Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40% lăsa mână liberă şefului statului de numi la guvernare orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi.

Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol l-a demis pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Gheorghe Tătărescu a simţit imediat de unde bate vântul politic, astfel că a acceptat funcţia de ministru de stat şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (10 februarie - 30 martie 1938). Dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938, iar pe 30 martie a fost adoptat decretul privind dizolvarea partidelor politice. Din acest moment, Tătărescu a fost numit consilier regal, datorită bogatei sale experienţe politice.În contextul intensificării pericolului izbucnirii unui nou conflict european, Tătărescu a fost trimis ambasador al României la Paris (9 decembrie 1938 - 30 august 1939). Destinul a vrut ca să fie adus la putere după două asasinate politice. Astfel, la două luni după asasinarea lui Armand Călinescu (21 septembrie 1939), pe 24 noiembrie 1939 Gheorghe Tătărescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri.

Ca urmare a politicii agresive a Germaniei şi Italiei şi a conciliatorismului Marii Britanii şi Franţei (Acordul de la München din 29 septembrie 1938), situaţia internaţională a României s-a deteriorat continuu. Nimeni nu ştia la vremea respectivă de notele adiţionale secrete cuprinse în pactul de neagresiune semnat între Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS, şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Cele două state îşi împărţeau sferele de influenţă în Europa, important pentru România fiind dezinteresul declarat al Germaniei pentru Europa sud-estică.

Evenimentele de la începutul anului 1940 au adus România într-o situaţie dramatică. Pe 22 iunie, Franţa capitula în faţa Germaniei, fapt ce a lăsat ţara fără nici un sprijin extern. În acest context, pe 26 iunie, URSS a adresat un ultimatum guvernului de la Bucureşti prin care cerea acestuia să evacueze de urgenţă Basarabia şi nordul Bucovinei. Ziua următoare, Carol a întrunit Consiliul de Coroană, în cadrul căruia s-a decis începerea unor negocieri cu sovieticii. În aceeaşi noapte, guvernul de la Moscova a trimis încă o notă ultimativă, cerând evacuarea de urgenţă „până cel târziu la 28 iunie, ora 12”. Pus în faţa acestor evenimente, guvernul a acceptat condiţiile Uniunii Sovietice.Din acest moment, Carol al II-lea a decis să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania. Pe 4 iulie, cabinetul condus de Gheorghe Tătărescu şi-a depus mandatul.România a fost nevoită să accepte şi dictatul de la Viena din 30 august 1930, prin care ceda Ungariei nord-vestul Transilvaniei. 

Pentru a restabili ordinea în ţară, Carol l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu şi l-a învestit cu puteri depline în stat. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a semnat actul prin care anunţa că a hotărât să treacă fiului său, Mihai I, „grele sarcini ale domniei”. Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului” şi a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar”. În aceste vremuri tulburi, Tătărescu s-a retras din viaţa publică la conacul său din judeţul Gorj. La 27 noiembrie 1940, a fost ridicat de legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist. Prin intervenţia directă a lui Antonescu, cei de la Prefectură au reuşit să scape cu viaţă. Noaptea precedentă, la penitenciarul de la Jilava au fot asasinaţi 64 de demnitari ai statului român din perioada interbelică (vezi Masacrul de la Jilava). În acest context, Tătărescu nu a mai participat la viaţa publică o vreme. Când situaţia internaţională era din ce în ce mai defavorabilă regimului condus de generalul Antonescu, Gheorghe Tătărescu a încercat realizarea unei coaliţii a forţelor politice care doreau apropierea de Coaliţia Naţiunilor Unite, dar iniţiativele sale nu au fost agreate de partidele istorice. Maniu şi Brătianu nu uitaseră „trădarea” din 1938.

În contextul avantajelor tot mai semnificative obţinute pe front de către aliaţi, pe 23 august 1944, regele Mihai şi partidele istorice au reuşit să realizeze „o lovitură de palat” prin care mareşalul Antonescu a fost înlăturat de la putere. După acest moment, Gheorghe Tătărescu a încercat o reapropiere de conducerea partidului. Acesta i-a adresat lui Brătianu o scrisoare, la 2 octombrie, prin care, după ce sublinia că nu doreşte şefia partidului, îşi exprima opinia asupra priorităţilor interne şi externe. Efectul demersului a fost nul. Gheorghe Tătărescu a ales calea separării şi, la 19 decembrie, a fost lansat Manifestul-Program al partidului său, intitulat tot tot Partidul Naţional Liberal. În februarie 1945, Moscova a impus regelui Mihai să desemneze la putere un guvern comunist, astfel că Tătărescu a încercat o apropiere de forţele de stânga.

Ca vicepreşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru al Afacerilor Străine (5 martie 1945 - 5 noiembrie 1947) în guvernul Petru Groza, Tătărescu a condus delegaţia României la Conferinţa de pace de la Paris (1946 - 1947), punându-şi semnătura pe tratatul internaţional ce consfinţea reîntregirea parţială a ţării noastre prin reprimirea nord-vestului Transilvaniei. Deşi, la alegerile din 19 noiembrie 1946 PNL-Tătărescu a obţinut 75 de mandate în Parlament, jocurile pentru putere erau deja făcute. Anul 1947 a marcat acapararea întregii puteri de stat de către comunişti, prin înlăturarea tuturor celorlalte forţe de opoziţie, culminată cu abdicarea silită a regelui Mihai pe 30 decembrie 1947 şi proclamarea Republicii Populare Române. Pe 5 noiembrie, toţi miniştrii coordonaţi de Tătărescu au fost înlăturaţi din guvern. Ca atare, s-a retras din viaţa politică, iar anul următor i-a fost impus un domiciliu forţat. Partidul său a fost preluat de Petre Bejan, care a mai încercat o apropiere de comunişti, însă în mai 1948 formaţiunea politică, denumită acum PNL-Bejan, a fost nevoită să-şi înceteze activitatea.

După o perioadă petrecută la conacul din Gorj, Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, fiind închis la penitenciarul din Sighet, dar a fost eliberat în 1955, căci a acceptat să lucreze în Comitetul Român pentru Repatriere. După doi ani de suferinţe, Gheorghe Tătărescu a decedat pe un pat de spital din Bucureşti, pe 28 martie 1957, la vârsta de 71 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Narcis Dorin Ion, Gheorghe Tătărescu şi PNL, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/T/tatarescu%20gheorghe.pdf

https://balcanii.ro/2014/06/prim-ministrii-romaniei-mari-gheorghe-tatarascu-11/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/guvernul-tatarescu-ultimul-liberal-sau-primul-carlist

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/probatoriu2/4_04_1_pnl.pdf

£££

 S-a întâmplat în 21 decembrie1935: La această dată, s-a născut actriţa Stela Popescu. Stela Popescu (n. Slobozia-Hodorogea, Orhei, România – d. 23 noiembrie 2017, București) a fost o mare actriță română de teatru, film și televiziune. Ea a realizat cupluri celebre alături de Ștefan Bănică și Alexandru Arșinel.

Stela Popescu s-a născut la Orhei, într-o familie modestă de învățători. Mama ei, Valentina, era originară din satul Chiperceni, iar tatăl – Vasile Popescu – din Chiștelnița, județul Orhei, în prezent în Republica Moldova. Prima amintire pe care o are bine întipărită în memorie este invadarea Basarabiei de către armata rusă. Atunci, în 1940, tatăl ei considerat intelectual, deci dușman de clasă, este deportat în Siberia, iar mama se refugiază, împreună cu fiica în România, la Brașov. În 1953, susține examenul de admitere la facultate și este repartizată la Facultatea de Limbă Rusă „Maxim Gorki“, la care renunță după un an și jumătate când intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne. În 1956 este admisă la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, iar în paralel continuă să susțină spectacole de teatru. La sfârșitul facultății, este repartizată la Teatrul din Brașov, acolo unde ajunge să susțină sute de spectacole. Din 1963 până in 1969 joacă la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". 

În 1969, Stela părăsește Revista și se angajează la Teatrul de Comedie, ceea ce nu o impiedică să continue colaborarea cu Radiodifuziunea Română (pe atunci Radioteleviziunea) din 1963 până în 2017. În paralel, susține și o colaborare cu Revista Românească, sub condeiul lui Mihai Maximilian, cu care avea să se căsătorească în 1969, la puțin timp după divorțul de Dan Puican. Totodată, joacă în celebra serie de spectacole „Boema" de la Grădina Boema, spectacole care se înscriu în peisajul anti-putere pentru vremea aceea, cu succes de public foarte mare. Timp de 24 de ani cât a jucat la Teatrul de Comedie, vara, când se încheia stagiunea teatrală, juca la Revistă la Grădina Boema. La Teatrul de Comedie joacă din 1969 până în 1993, când revine la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase". Pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase" și pe cea a Teatrului de Comedie, Stela Popescu strălucește în piese precum „Omul care a văzut moartea", „Mama Boema", „Boema, slăbiciunea mea" etc. A jucat 18 ani în „Preșul", 12 ani în „Pețitoarea" și zece ani în „Plicul". A avut șansa de a lucra cu mari regizori, precum: Sanda Manu, Ion Cojar, Lucian Giurchescu, Valeriu Moisescu.

Între anii 1971 și 1979 face cuplul, pe scenă și la televiziune, cu Ștefan Bănică. Cât despre longevivul cuplu umoristic Stela - Alexandru Arșinel, care a început în 1979, acesta a fost garanția umorului de calitate și în prezent, dar și în trecut, când textele scenetelor erau semnate Mihai Maximilian.În 1958, debutează în cinematografie în pelicula Alo? Ați greșit numărul. A jucat în peste 25 de filme precum Nea Mărin miliardar (1979), Pe malul stîng al Dunării albastre (1983), În fiecare zi mi-e dor de tine (1988) etc. Stela Popescu a făcut o carieră și în televiziune. A jucat în televiziune de la înființare până în prezent, în piese de teatru și emisiuni de divertisment, reușind să transmită ceva din spiritul satiric și contestatar al Revistei prin textele unor scriitori de valoare: Mihai Maximilian, Grigore Pop, Octavian Sava sau Dan Mihăescu. TVR a scos pe piață DVD-urile „O stea printre stele" (2006) și „Stela și Arșinel" (2005) care reunesc o parte dintre aparițiile televizate ale Stelei Popescu. Începând jumătatea anilor '90, Stela Popescu a fost moderatoarea unor emisiuni TV pentru femei pe posturile TVR, Realitatea și Național TV. Joacă în serialul TV „Cuscrele" (2005-2006) precum și în telenovelele „Râzboiul sexelor" (2007-2008), „Regina" (2008-2009) și „Aniela" (2009-2010) în rolul Coanei Chiva. În 2011 revine cu o participare specială în telenovela Iubire și Onoare.

Pe 23 noiembrie 2017, în jurul orei 15:40, Stela Popescu a fost găsită fără semne vitale, cu rană la cap, de către fiica adoptivă Doina Maximilian, căzută în interiorul casei de pe strada Alexandru Donici din București în care locuia. După efectuarea autopsiei de către medicii legiști, s-a stabilit faptul că moartea actriței s-a produs în urma unui accident vascular cerebral masiv suferit cu mult timp înainte de a fi găsită de fiica acesteia. Se crede că decesul a avut loc cu cel puțin 12 ore înainte. Stela Popescu a fost înmormântată cu onoruri militare lângă soțul ei, Mihai Maximilian, la Cimitirul Cernica, duminică 26 noiembrie 2017.

Surse:

http://www.teatrultanase.ro/Stela_Popescu_Biografie_Curriculum_Vitae_Teatrul_Revista_C_tin_Tanase_si_intreaga_cariera-pfl1261.html

https://www.ziarulmetropolis.ro/stela-popescu-fragmente-inedite-din-biografie/

https://www.zf.ro/eveniment/cine-a-fost-stela-popescu-actrita-iubita-care-si-a-dedicat-viata-teatrului-si-filmului-16830394

http://www.periodicoelrumano.es/actrita-stela-popescu-a-murit-fisa-biografica/

https://www.apropotv.ro/actori/stela-popescu-biografie-informatii-poze-16830377-actor

£££

 S-a întâmplat în 21 decembrie1971: În această zi, avea loc crearea, la Paris, a organizaţiei umanitare „Medici fără frontiere" („Médecins sans Frontières"), care are drept scop acordarea de ajutor medical în situaţii de urgenţă ce intervin în urma unui război sau a unei catastrofe naturale (organizaţia a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru pace pe 1999).

Médecins Sans Frontières (MSF) este o organizație non-guvernamentală umanitară internațională (ONG) cunoscută cel mai bine pentru proiectele sale din regiunile sfâșiate de război și țările în curs de dezvoltare afectate de boli endemice. În 2015, peste 30.000 de colaboratori - în special medici locali, asistente medicale și alți profesioniști din domeniul medical, experți în logistică, ingineri și administratori de apă și salubritate - au acordat asistență medicală în peste 70 de țări. Marea majoritate a personalului sunt voluntari. Contribuțiile donatorilor privați formează circa 90% din finanțarea organizației, în timp ce contribuțiile corporațiilor oferă restul, acordând MSF un buget anual de aproximativ 1,63 miliarde USD. Epidemii, catastrofe, cataclisme, dezastre naturale, oameni în suferinţă, Acesta este decorul în care acţionează organizaţia Médecins Sans Frontières (Medici Fără Frontiere/MSF), o organizaţie internaţională medicală umanitară creată de către medici şi jurnalişti în Franţa, în 1971. MSF oferă asistenţă independent, imparţial, în mai mult de 60 de ţări, oamenilor a căror supravieţuire este ameninţată de violenţă, neglijare, sau de catastrofă, în primul rând din cauza conflictelor armate, epidemiilor, malnutriţiei sau dezastrelor naturale. Încă de la crearea organizaţiei, MSF şi-a câştigat dreptul, prin rezultatele extraordinare ale muncii pe care o face, de a vorbi deschis, de a atrage atenţia asupra crizelor neglijate, inadvertenţelor provocate sau abuzurilor şi de a pleda pentru tratamente medicale îmbunătăţite şi protocoale. În 1999, MSF a primit Premiul Nobel pentru Pace.

Munca medicilor se bazează pe principiile umanitare ale eticii medicale şi imparţialităţii. MSF funcţionează independent de orice agende politice, militare sau religioase. Echipele medicale realizează evaluări pe teren pentru a determina nevoile de sănătate ale populaţiei înainte de programe de deschidere, cu scopul de a umple lacunele existente (mai degrabă decât replicarea serviciilor care sunt deja oferite) sau ajung la comunităţile care nu sunt asistate. Cheia pentru capacitatea MSF de a acţiona independent: 90% din finanţarea globală MSF (şi 100% din finanţarea MSF-SUA) provine din mediul privat. În 2009, MSF a avut 3,8 milioane de donatori individuali şi finanţatori private din întreaga lume. Ca organizaţie, MSF este neutră. Aceasta nu ia parte în conflictele armate, oferă îngrijire numai pe bază de necesitate şi are acces independent crescut la victimele conflictelor după cum prevede dreptul internaţional umanitar.

Echipele medicale ale MSF au fost de multe ori martorele unor episoade cu violenţe, atrocităţi şi neglijenţe în cursul activităţii lor, în mare parte acestea fiind trecute cu vederea de atenţia internaţională. MSF alertează opinia publică, atrăgând atenţia asupra crizelor uitate, abuzurilor care au loc dincolo de titlurile tabloidelor, deficienţelor din sistemul de ajutor, deturnărilor ajutorului umanitar pentru interesele politice, sau implicărilor politice care restricţionează accesul la îngrijire medicală sau medicamente esenţiale. De exemplu, în 1985, MSF a vorbit împotriva guvernului etiopian în ce priveşte deplasarea forţată a sute de mii de oameni din propria populaţie. În 1994, organizaţia a luat o măsură fără precedent împotriva replicilor militare internaţionale la genocidul din Rwanda. În anul următor, MSF a condamnat masacrul civililor sârbi de la Srebrenica, patru ani după aceea denunţând bombardamentul militar rus din Groznîi, capitala Ceceniei. 

În 2004 şi 2005, MSF a cerut Consiliului de Securitate ONU să acorde o atenţie mai mare crizei din Darfur. În 2007, MSF a denunţat implicarea fără voie a civililor în conflictele din Republica Democratică Congo, Republica centrafricană, Ciad, Somalia; de asemenea, a atras atenţia guvernelor din Thailanda şi Laos. Mai recent, MSF s-a străduit să obţină răspunsuri de la guvernul sud-african şi Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi în urma violenţelor xenofobe din Zimbabwe şi a altor cetăţeni străini africani; s-a luptat împotriva limitării accesului persoanelor cu HIV / SIDA şi alte boli la medicamente, împotriva ipocriziei incredibile a naţiunilor care trimit produse cu deficit nutriţional şi îl numesc ajutor alimentar, împotriva tendinţei de politizare şi militarizare a ajutorului umanitar, astfel cum s-a întâmplat în Afganistan şi Pakistan, şi împotriva răspunsului inadecvat al sistemului de ajutor internaţional la criza de holeră în Haiti.

Echipele medicale MSF din teren sunt într-un dialog constant cu autorităţile locale, cu părţile aflate în conflict şi alte agenţii, în încercarea de a consolida independenţa organizaţiei operaţionale şi pentru a facilita furnizarea de asistenţă medicală mai bună pentru pacienţi şi comunităţile lor.În orice zi, peste 22.000 de persoane angajate, reprezentând zeci de naţionalităţi, pot fi găsite acordând asistenţă persoanelor aflate în criză din întreaga lume. Ei sunt medici, asistente medicale, experţi logistică, administratori, epidemiologi, tehnicieni de laborator, profesionişti din domeniul sănătăţii mintale, şi alţii care lucrează împreună, în conformitate cu principiile directoare MSF de acţiune umanitară şi etică medicală.

Surse:

https://medici-fara-frontiere.ro

https://web.archive.org/web/20180223190327/http://www.msf.org/en/

https://www.doctorswithoutborders.org

https://www.msf.org

https://medicaacademica.ro/medici-fara-frontiere-recruteaza-in-romania/

https://www.revistagalenus.ro/interviuri/interviu-dr-gheorghe-zastavnitchi-medici-fara-frontiere/

https://www.telegrafonline.ro/medicii-fara-frontiere-speranta-pentru-milioane-de-oameni

£££

 21 decembrie, ora 17:03 (ora României) - Solstițiul de iarnă. Ca în fiecare an, deși iarna meteorologică sosește încă de la 1 decembrie, începutul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstițiului de iarnă . El este legat de mișcarea anuală aparentă a Soarelui pe sfera cerească, ce reprezinta consecința mișcarii reale a Pământului în jurul Soarelui.

După cum este cunoscut, axa polilor Pământului își păstrează (în primă aproximaţie) direcția fixă în spațiu, ea fiind înclinata cu 66° 33' față de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei cerești numit „ecliptică”, a carui înclinare față de ecuatorul ceresc este de 23° 27'. La momentul solstițiului de iarnă Soarele se află deci în emisfera australă a sferei cerești, la distanța unghiulară maximă de 23° 27' sud față de ecuator, el efectuând mișcarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor și a nopților, precum și succesiunea anotimpurilor.

La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27' la sud de punctul cardinal est și apune tot cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el „urcă" - ținând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45° - la numai 21° față de orizont. În consecință, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 15 ore și 10 minute (pentru București). Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice.Momentul solstițiului de iarnă, respectiv al începutului iernii astronomice, are loc în jurul datei de 21 decembrie. Începând de la această dată, până la 21 iunie, durata zilelor va crește continuu, iar cea a nopților va scădea în mod corespunzător.

Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează amintirea jertfirii violente a zeului adorat, prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de Crăciun, cu taurul, reprezentat de o mască, Capra, Brezaia, Ţurca sau Boriţa, care, după ce însoţeşte unele cete de colindători, este omorât simbolic şi, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitică a spiritului grâului, sacrificat ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie). Pentru păgâni, aceasta era noaptea în care Marea Zeiţă dădea naştere noului Soare, repornind astfel ciclul anotimpurilor. Romanii îi sărbătoreau în această zi pe Saturn, zeul recoltelor, şi pe Mithras, zeul luminii, potrivit volumului „Zile şi mituri – calendarul ţăranului român”, de Ion Ghinoiu.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/incepe-iarna-astronomica-solstitiul-de-iarna-din-22-decembrie-aduce-cea-mai-scurta-zi-din-an-obiceiuri-i-tradi-ii_839225.html#view

https://www.astro-urseanu.ro/solstitiu_iarna.html

https://www.digi24.ro/stiri/sci-tech/natura-si-mediu/solstitiul-de-iarna-2018-obiceiuri-si-traditii-in-cea-mai-scurta-zi-din-an-1052898

https://editiadedimineata.ro/solstitiul-de-iarna-simbolistica-si-obiceiuri/

£££

 Cine este Ignat...


Puțini se gândesc, atunci când se apropie data de 20 decembrie, la altceva decât la porcul din coteț, la cuțite ascuțite și la pregătirile pentru Crăciun, iar numele de Ignat a ajuns, pentru mulți, doar o bornă în calendarul tăierii porcului, nu o aducere-aminte a unui om care a purtat în sine una dintre cele mai puternice mărturii ale credinței creștine timpurii.


Ignatie Teoforul nu a fost o legendă populară și nici un simbol gol, ci un om viu, născut în istorie și crescut în lumină, copilul despre care Evanghelia spune că a fost luat în brațe de Mântuitor și arătat Apostolilor ca model de curăție și smerenie, cu acele cuvinte grele de sens: „De nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”. Acel copil a crescut, a plecat cu părinții săi în Antiohia Siriei și, în timp, a devenit episcopul uneia dintre cele mai importante cetăți ale creștinismului timpuriu, într-o epocă în care credința se plătea cu sânge.


Se spune că atunci când slujea, biserica se umplea de lumină, încât oamenii nu mai aprindeau lumânări, iar din această trăire adâncă i-a venit numele de Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu”, pentru că nu vorbea despre Hristos ca despre o idee, ci ca despre o prezență vie, purtată în inimă. Vestea a ajuns până la împăratul Traian, iar într-o lume a idolilor și a puterii militare, un om care spunea că poartă pe Dumnezeu în sine devenea o amenințare.


Arestat, legat în lanțuri și purtat de la Antiohia până la Roma, Ignatie nu a cerut milă și nu a negociat viața, iar când a fost adus în arenă, în fața împăratului și a zecilor de mii de spectatori, nu s-a rugat să fie cruțat, ci dimpotrivă, a cerut ca fiarele să-și împlinească menirea, dorind să ajungă la Hristos prin moarte martirică. Leii, spune tradiția, s-au plecat înaintea lui, iar când l-au sfâșiat, au lăsat neatinsă inima.


Acea inimă, despicată la porunca împăratului, ar fi purtat scris, ca o pecete, numele lui Iisus Hristos, o imagine simbolică sau reală, dar mai ales o mărturie a unei vieți trăite până la capăt în credință, nu în obiceiuri golite de sens. Acesta este Ignat, cel pe care calendarul îl pomenește, nu pentru sângele vărsat, ci pentru inima purtată plină de Dumnezeu.


Poate că, dacă oamenii ar ști cine a fost Ignatie Teoforul, nu ar mai lega numele lui doar de sacrificii rituale și tradiții culinare, ci de o chemare mult mai grea: aceea de a purta credința nu pe buze sau în datini, ci în inimă, până la capăt.


Credința adevărată nu se moștenește prin obiceiuri, ci se trăiește prin inimă, iar numele sfinților nu sunt repere de calendar, ci mărturii vii despre cât poate duce un om atunci când nu se teme să creadă până la sfârșit.


#SfântulIgnatieTeoforul #CredințăVie #IstorieCreștină #Martiriu #TradițieȘiAdevăr

£££


 Colonia Barbacena – genocidul tăcut al celor nedoriți..


Avea unsprezece ani când a fost dus la Colônia de Barbacena, iar în 1979, într-o fotografie care avea să cutremure o țară întreagă, Silvio Savat era atât de slab, atât de imobil și atât de acoperit de muște, încât a fost confundat cu un trup fără viață, deși respira încă, într-un loc unde viața nu mai conta aproape deloc.


Spitalul-colonie Barbacena, din statul Minas Gerais, Brazilia, fusese creat oficial pentru tratarea bolilor mintale, dar în realitate devenise un depozit de oameni incomozi, un loc în care erau internați nu doar pacienți psihiatrici, ci și copii abandonați, femei însărcinate ale unor bărbați influenți, opozanți politici, persoane cu depresii ușoare sau pur și simplu oameni săraci, fără familie, fără voce și fără apărare, transformați peste noapte în „bolnavi” pentru a putea fi închiși.


Acolo, tratamentul nu exista, iar supraviețuirea era o loterie crudă; oamenii mâncau resturi putrezite, beau apă din canale de scurgere, dormeau pe podea sau direct pe pământ, în frig, murdărie și întuneric, în timp ce trupurile celor morți rămâneau zile întregi abandonate în curte, sub soarele nemilos, ca o avertizare tăcută pentru cei care încă mai respirau.


La sfârșitul anilor ’70, regizorul Helvécio Ratton a primit permisiunea de a intra în spital pentru a documenta realitatea de acolo, iar ceea ce a văzut l-a marcat pentru tot restul vieții, descriind ulterior instituția ca pe o adevărată „ramură a iadului”, unde cruzimea nu era un accident, ci un sistem bine rodat, acceptat și ignorat de autorități.


Iar iadul nu se oprea la moarte; între 1969 și 1980 există documente care arată că 1.853 de cadavre au fost vândute către facultăți de medicină, inclusiv către Universitatea Federală din Minas Gerais, unde trupurile erau dezmembrate, iar după ce cererea a scăzut, oasele celor morți erau arse cu acid chiar în curtea spitalului, în fața pacienților încă în viață, ca într-un ritual grotesc de ștergere a oricărei urme de umanitate.


Abia în 1979, odată cu începutul Reformei Psihiatrice din Minas Gerais, mecanismul morții a început să încetinească, iar Barbacena a început, timid, să fie privit nu ca o instituție medicală, ci ca ceea ce fusese cu adevărat: scena unuia dintre cele mai mari crime colective din istoria Braziliei, un genocid tăcut desfășurat sub pretextul îngrijirii.


Fotografia lui Silvio Savat, copilul viu confundat cu un mort, rămâne una dintre cele mai grele dovezi că răul absolut nu are nevoie de lagăre de concentrare sau de războaie, ci doar de indiferență, birocrație și tăcerea celor care aleg să nu privească.


Morală:

Cea mai periculoasă formă de cruzime nu este violența deschisă, ci sistemul care transformă oamenii în obiecte și moartea în procedură, în timp ce societatea se uită în altă parte.


#Barbacena #GenocidulBrazilian #IstorieAscunsă #DrepturileOmului #Memorie #Adevăr #NiciodatăDinNou

£££

 Cele 17 niveluri ale conștiinței – o hartă a felului în care trăim și reacționăm


Această ierarhie a conștiinței descrie stări interioare prin care oamenii pot trece de-a lungul vieții, uneori rămânând blocați într-un nivel ani întregi, alteori urcând sau coborând în funcție de contexte, alegeri și sprijinul primit. Nu este o judecată morală, ci o hartă orientativă asupra modului în care funcționează emoțiile, motivațiile și percepția asupra lumii.


Nivelurile distructive


1. Rușinea

Este nivelul în care domină sentimentul de a fi „greșit” ca om. Apar retragerea, timiditatea excesivă, paranoia și convingerea că toți ceilalți judecă. De multe ori, rușinea se maschează prin rigiditate morală sau perfecționism extrem.


2. Vinovăția

Aici viața este condusă de ideea de pedeapsă și păcat. Fie persoana este ușor manipulată prin vinovăție, fie încearcă să-i controleze pe alții inducându-le vină. Energia este consumată în auto-învinovățire și reproș.


3. Apatia

Nivelul lipsei de speranță. Totul pare lipsit de sens, viitorul gol, iar persoana se simte neajutorată și dependentă. Din exterior, este percepută ca o povară, din interior ca o existență fără ieșire.


4. Doliul

Tristețea devine starea dominantă. Pierderea – reală sau simbolică – este trăită ca ireversibilă. Viața însăși este percepută ca fiind tristă, iar bucuria pare imposibil de recuperat.


5. Frica

Frica limitează creșterea și inițiativa. Apare nevoia de lideri „puternici” care promit salvarea. Este un nivel ușor de exploatat prin manipulare și control.


6. Dorința

Este motorul economiei și al ambiției, dar și al dependențelor. Dorința împinge la acțiune, însă satisfacerea ei este mereu temporară. Apare lăcomia, acumularea fără scop și sentimentul de gol constant.


7. Furia

Rezultatul frustrării. Poate duce fie la distrugere, fie la schimbare. Furia poate rupe lanțuri, dar netransformată devine ură și corodează relațiile și viața interioară.


8. Mândria

Un nivel aparent stabil și apreciat social. Este însă fragil, pentru că depinde de validare externă. Când aceasta dispare, căderea poate fi abruptă. Aroganța și negarea propriilor limite blochează evoluția.


Nivelurile constructive


9. Curajul

Primul nivel al adevăratei puteri interioare. Frica încă există, dar nu mai controlează. Apare dorința de a explora, de a învăța și de a crește conștient.


10. Neutralitatea

Viața nu mai este văzută în alb și negru. Flexibilitatea emoțională aduce stabilitate. Nu mai există nevoia de a controla sau de a demonstra ceva.


11. Disponibilitatea (bunăvoința)

Este nivelul implicării active în viață. Munca nu mai este umilitoare, ajutorul devine natural, iar succesul apare ca efect secundar al contribuției.


12. Acceptarea

Fericirea nu mai depinde de exterior. Persoana își asumă responsabilitatea pentru propria viață și se concentrează pe soluții reale, pe termen lung. Toleranța și empatia cresc natural.


13. Rațiunea

Nivelul științei și al logicii. Extrem de eficient în lumea modernă, dar insuficient pentru transcendență. Rațiunea explică, dar nu vindecă tot.


14. Iubirea

Nu iubirea condiționată de posesivitate sau frică, ci iubirea necondiționată. Este o stare constantă de iertare, grijă și deschidere față de lume.


15. Bucuria

Nivelul compasiunii profunde și al vindecării. Chiar și suferința este privită cu seninătate și sens.


16. Pacea

Totul este perceput ca viu și interconectat. Spiritualitatea depășește formele rigide ale religiei. Este nivelul marilor învățători spirituali.


17. Iluminarea

Cel mai rar nivel. Ego-ul dispare, iar identitatea se contopește cu întregul. Conștiința individuală devine una cu universul.


Această ierarhie nu este o competiție și nici o etichetă. Oamenii pot oscila între niveluri, uneori chiar în aceeași zi. Urcarea, chiar și cu un singur nivel, poate schimba radical calitatea vieții. Conform lui David Hawkins, majoritatea oamenilor trăiesc sub nivelul curajului, motiv pentru care sprijinul exterior este adesea esențial.


Important nu este unde te afli, ci direcția în care mergi și disponibilitatea de a deveni puțin mai conștient decât ieri.


#Constiinta #DezvoltarePersonala #EvolutieInterioara #Psihologie #Spiritualitate #Curaj #Acceptare #Constienta

£££

 De ce merge preotul cu Ajunul şi prejudecăţile de doi lei


PR. IOAN VALENTIN ISTRATI 


Odată cu apropierea praznicului Naşterii Domnului, lumea se schimbă invariabil. Colinde peste tot, tineri care cutreieră străzile cu intenţii incerte, mulţimi care asediază supermarketurile şi pieţele, afumători, purcei tăiaţi cu cruzime în zăpada proaspătă, daruri.


Biserica se pregăteşte şi ea de praznicul naşterii din nou a umanităţii. Post de 40 de zile, Taina Spovedaniei pentru cei cu adevărat credincioşi, Împărtăşire din Trupul Domnului. Cu câteva zile înainte de Crăciun, preoţii din întreaga Biserică merg pe la case pentru a vesti Praznicul luminii. Trebuie spus că preotul este cel dintâi colindător. Colidătorul esenţial pentru că el aduce pe Hristos în casele oamenilor. Prezenţa sa sacerdotală prezentifică evenimentul Naşterii în inimile oamenilor, binecuvântarea sa pecetluieşte cu har anul care va urma, doxologia glasului şi a sufletului devin dăruire de sine lui Dumnezeu, Pruncul cel veşnic.


Unii oameni sunt preocupaţi de banul pe care trebuie să-l dea preotului, uitând ceea ce este esenţial. Alţii nu deschid uşa doar doar nu vor sărăci. Trebuie spus că preotul nu vine la casele creştinilor pentru a cere bani, iar în cele mai multe cazuri, atunci când oamenii sunt sărmani, preotul chiar îi ajută pe aceştia. Binecuvântarea pentru un an de lumină, alungarea întunericului spiritual acumulat prin păcate săvârşite iar şi iar, toate acestea nu pot fi cuantificate şi nici plătite vreodată. Dacă am avea ochi să vedem, am realiza acest lucru.


 În timp ce preotul poartă prin case Icoana Naşterii Domnului, se cântă troparul Naşterii:


„Naşterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine ţie Soarelui Dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus, Doamne, slavă Ţie”.


În acest tropar se află tainic toată mişcarea lumii de la întuneric la Lumina Hristos, toată iconomia veacurilor în dorul lor către veşnicie, toate lucrările omeneşti de sfidare a morţii, toată arta, literatura, cultura omului. Hristos este Lumina cunoaşterii umane, sensul adevărat al umanităţii, răspunsul la întrebările vieţii, vindecarea de durerile morţii. Omul, înfricoşat de stihiile lumii, venerând focul, fulgerul, stelele şi soarele, într-o nostalgie reziduală a raiului pierdut, învaţă cultul adevăratului Dumnezeu. Stelele sunt aşadar profeţii ale adevăratului Soare al Dreptăţii, călăuzitoare către Adevărul veşnic al iubirii, prezenţe luminoase care vestesc în parţialitatea lor cosmică, pe Dumnezeul cel deplin. Creştinismul este izbăvirea lumii de ignoranţa idolatră, este mântuirea din prostia oglindirii de sine, ieşirea din ritmul repetitiv al cosmosului slujitor, aflarea înţelepciunii care mântuieşte, nu numai poleieşte ridicol fiinţa cu paiete ideatice ieftine. Cucuta lui Socrate nu a reuşit decât să scoată în evidenţă absurdul legilor umane fără de Dumnezeu, drumul fără ieşire al înţelepciunii terestre. Crucea însă, plină de Sângele lui Dumnezeu, vestitoare a Învierii, este răspunsul lui Dumnezeu la toate întrebările lumii.


Mai există ceva în purtarea de preot a icoanei prin casele credincioşilor, cântând troparul. Există o gestică liturgică interioară, în care se vădeşte plinătatea de sens a doxologiei Crăciunului. La cuvintele „răsărit-a lumii lumina cunoştinţei” preotul intră în casă cu icoana Naşterii, arătând că vocaţia iconologică a Întrupării este lumina cunoaşterii omeneşti şi intrarea lui Dumnezeu în casa lumii. Cuvintele „de la stea s-au învăţat să se închine Ţie Soarelui Dreptăţii”, credincioşii se închină şi sărută icoana şi mâna preotului, pecetluind liturgic cuvintele troparului. Preotul, cu faţa către răsărit, privind la icoana din casă, cântă: „Şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de Sus”. Icoana casei se întâlneşte în privire tainică cu Icoana Naşterii Domnului. Casa devine Biserică şi Biserica devine casă a fiinţei. Apoi preotul binecuvintează: „Darul şi binecuvântarea care au fost la Naşterea Domnului să fie şi în casa aceasta!”. Aceste cuvinte consfinţesc devenirea casei în Betleem, a inimii în Peştera în care se naşte Pruncul veşnicei iubiri. Constelaţiile îşi ţin cu frică răsuflarea. Dumnezeul cerurilor doarme lin la sânul de lumină al Maicii Domnului. Casele devin peşteri în care Împăratul slavei se naşte iară şi iară, în pace, aduncând lumină în univers.


Odată eram la un spital, vizitându-mi sora operată şi spunându-i câteva rugăciuni. De la un pat alăturat, o bătrânică s-a apropiat încet încet, rugându-mă să-i citesc şi ei rugăciuni. Deşi avea preot în spital, după câteva insistenţe, m-am încumetat, m-am apropiat de patul ei şi i-am zis vreo câteva rugăciuni de sănătate. Plină de bucurie, bătrânica s-a ridicat şi mi-a întins doi lei. Am refuzat-o politicos. Ea tot insista, încercând să-mi bage cei doi lei în buzunar. Am oprit-o cu un gest, şi apoi i-am zis: „Lasă, mătuşă, păstrează banii pentru doctor!”. La care ea a răspuns: „Ce vorbeşti părinte? Crezi că îmi bat joc de doctor cu doi lei? Acolo măcar câteva milioane...”.


Prin ochi mi s-au perindat într-o clipă milioanele de boli, pe care în totalitatea lor le rezolvă Dumnezeu prin rugăciune. Mi s-au deschis ochii o clipă şi mi-am dat seama cât de puţin pun preţ oamenii pe credinţă şi cât de mult nădăjduiesc în doctori omeneşti.


Aşa este şi la Ajun. Dacă am realiza binecuvântarea plenară, puterea de lumină şi de vindecare, potopul de har revărsat peste lume, adâncul de taină al bunătăţilor, nu ne-am mai bloca în aceleaşi prejudecăţi materiale de doi lei, uitând esenţialul vieţii noastre: unirea cu Dumnezeu.

£££

 Regina din Harlem


Pe străzile dure ale New York-ului anilor 1920, unde puterea aparținea bărbaților care purtau arme și își rezolvau conflictele cu gloanțe, în inima Harlemului domnea o femeie care nu avea nevoie de pistol, pentru că cea mai periculoasă armă a ei era mintea, iar numele sub care era cunoscută, Madame Queenie, inspira mai mult respect decât orice bandă sau clan mafiot.

Stephanie St. Clair nu cerea permisiunea să vorbească și nu mergea cu privirea plecată, ci străbătea bulevardele din New York cu capul sus, îmbrăcată în blănuri franțuzești care fluturau dramatic în urma ei, vorbind cu un accent caraibian tăios, care obliga pe oricine să o asculte, într-o vreme în care femeile de culoare erau învățate să tacă.


Băncile refuzau să servească oamenii din Harlem, iar dacă o familie de culoare avea nevoie de bani pentru chirie sau pentru a începe o mică afacere, nu avea unde să se ducă, pentru că ușile finanțelor tradiționale erau închise, iar în fața acestei nedreptăți Stephanie a decis să construiască ceva al ei, un sistem care să susțină comunitatea atunci când statul o abandona.


A creat jocul numerelor, o loterie de câțiva bănuți, în care oamenii pariau sume mici pe un număr de trei cifre, visând la un câștig care să pună mâncare pe masă sau să țină un acoperiș deasupra capului, un joc ilegal în ochii legii, dar o adevărată linie de salvare pentru Harlem, iar în scurt timp Stephanie St. Clair a devenit una dintre cele mai de succes banchere ale numerelor din tot orașul, angajând zeci de oameni, ajutând familii aflate la nevoie, investind în clădiri și afaceri legitime și ajungând milionară într-o epocă în care majoritatea se luptau doar să supraviețuiască.


Ani la rând, autoritățile au ignorat Harlemul, până când, în 1933, odată cu sfârșitul Prohibiției, mafia albă din centru, rămasă fără profiturile uriașe din alcool, a privit spre nord și a văzut banii care curgeau prin jocurile de numere, iar dorința de a-i acapara a adus cu sine violența, frica și sângele.


În fruntea acestei invazii se afla Dutch Schultz, unul dintre cei mai brutali gangsteri din istoria orașului, un om imprevizibil, obișnuit să obțină tot ce vrea prin teroare, ale cărui bande au început să bată mesagerii locali, să spargă vitrine și să amenințe comercianții, transmițând un mesaj clar: supune-te sau suferă.

Rând pe rând, alți bancheri ai numerelor au cedat, unii fugind din oraș, alții acceptând să lucreze pentru Schultz pe sume infime doar ca să rămână în viață, iar mulți au implorat-o pe Stephanie să facă la fel, dar ea a refuzat, simțind în fața violenței o furie rece și calculată, hotărâtă să nu se dea la o parte pentru un om care credea că poate lua ce nu îi aparține.


L-a angajat pe Ellsworth Johnson pentru protecție, însă adevărata ei armă nu a fost forța, ci vocea, pentru că a făcut un lucru de neconceput pentru lumea interlopă, a ieșit în public, denunțând corupția polițiștilor care îl protejau pe Schultz, publicând scrisori deschise în ziare, educându-și vecinii despre drepturile lor și refuzând să tacă.


Autoritățile au ripostat cu arestări repetate, percheziții și intimidări, dar de fiecare dată când era adusă în fața instanței, ea stătea dreaptă, dând mărturie în fața comisiilor de anchetă, numind ofițeri, date și sume, iar declarațiile ei au dus la suspendarea a peste o duzină de polițiști corupți.


Schultz a pus un preț pe capul ei, obligând-o să se mute constant, să se ascundă, uneori chiar într-un subsol acoperit cu cărbune, dar în public ea continua să meargă prin Harlem elegantă și neînfricată, în timp ce războiul devenea sângeros și peste patruzeci de oameni își pierdeau viața.


În cele din urmă, haosul creat de Schultz a devenit prea periculos chiar și pentru ceilalți mafioți, iar în octombrie 1935 ordinul a fost dat, Dutch Schultz fiind împușcat mortal într-o toaletă de restaurant din New Jersey, iar pe patul de spital, în ultimele ore de viață, a primit o telegramă de la Madame Queenie, cu șapte cuvinte care au făcut istorie: „Așa cum semeni, așa vei culege”.

După moartea lui, Stephanie St. Clair s-a retras din jocul numerelor, și-a lăsat afacerile pe mâna lui Johnson și s-a dedicat luptei pentru drepturi civile, scriind articole, susținând dreptul la vot și continuând să vorbească împotriva abuzurilor, trăind până la sfârșit în orașul care încercase să o distrugă.


Istoria își amintește adesea de bărbații violenți și zgomotoși, dar povestea ei rămâne dovada unei alte forme de putere, puterea de a refuza să fii intimidat, de a-ți folosi vocea când alții vor să te reducă la tăcere și de a-ți păstra demnitatea chiar și în umbră.


Morala:


Adevărata forță nu stă în arme sau în frică, ci în curajul de a spune adevărul, de a-ți apăra comunitatea și de a nu-ți pierde demnitatea, chiar și atunci când lumea pare hotărâtă să ți-o ia.


#HarlemHistory #WomenInHistory #curaj #demnitate #voce #istorie

£££

 Copilul care a schimbat lumea


La începutul lunii ianuarie 1922, într-un pat de spital de la Toronto General Hospital, un băiat pe nume Leonard Thompson se stingea încet, având doar paisprezece ani, un trup redus la șaizeci și cinci de livre și o respirație care purta mirosul chimic al acetonei, semn că organismul său se autodistrugea, iar fiecare clipă de luciditate era mai slabă decât cea de dinainte.

Cu doar trei ani înainte fusese un copil obișnuit, până când diagnosticul de diabet de tip 1 a căzut peste familia lui ca o sentință definitivă, pentru că în acea vreme boala nu avea tratament, nu avea speranță și nu oferea decât o moarte lentă, iar singurul lucru pe care medicii îl puteau face era să înfometeze pacienții sub pretextul unei diete controlate, limitându-i la câteva sute de calorii pe zi, în speranța crudă că boala va fi încetinită, nu oprită.


Copii din întreaga lume se stingeau sub aceste regimuri, devenind umbre ale lor, pierzându-și părul, forța și demnitatea, iar părinții priveau neputincioși cum medicina își epuizase toate răspunsurile, iar în decembrie 1921, Leonard ajunsese la capătul drumului, tatăl său, Harry Thompson, fiind nevoit să accepte adevărul că fiul lui murea.


Însă, în același timp, într-un laborator modest al Universității din Toronto, un tânăr chirurg pe nume Frederick Banting lucra obsesiv la o idee pe care mulți o considerau imposibilă, crezând că pancreasul produce o substanță capabilă să regleze zahărul din sânge și că, dacă ar putea fi izolată, diabetul ar putea fi tratat.

Alături de studentul Charles Best și sub supravegherea profesorului John Macleod, Banting a lucrat luni întregi pe animale, demonstrând că extractul pancreatic reduce glicemia și readucea la viață câini aflați pe moarte, iar în ianuarie 1922, cu ajutorul biochimistului James Collip, echipa a decis că era timpul pentru un pacient uman, iar acel pacient era Leonard Thompson.


Tatăl lui Leonard a acceptat imposibilul, știind că fiul său putea muri mai repede sau putea fi salvat, iar pe 11 ianuarie 1922 a fost administrată prima injecție din istorie, care a eșuat dureros, provocând reacții alergice severe și nicio îmbunătățire, dar oamenii de știință nu au renunțat, întorcându-se în laborator pentru a purifica substanța.


Douăsprezece zile mai târziu, pe 23 ianuarie 1922, Leonard a primit a doua injecție, iar de această dată miracolul s-a produs, glicemia i-a scăzut, mirosul de acetonă a dispărut, ochii i s-au limpezit, iar un copil aflat la un pas de moarte a început să se întoarcă la viață.


Leonard a continuat tratamentul, a luat în greutate, și-a recăpătat forța și a părăsit spitalul în primăvara acelui an, iar vestea s-a răspândit în lume, dând naștere unei speranțe uriașe și unei cereri imposibil de satisfăcut, până când, în colaborare cu compania Eli Lilly, insulina a început să fie produsă la scară largă.


În 1923, descoperirea a fost recompensată cu Premiul Nobel, iar Leonard Thompson a mai trăit treisprezece ani, ani care nu ar fi existat fără acel „da” spus de un tată disperat, ani care au transformat o boală fatală într-una gestionabilă pentru milioane de oameni.


Astăzi, fiecare persoană care își măsoară glicemia sau își face o injecție cu insulină poartă, fără să știe, moștenirea unui copil care a fost primul, a unei familii care a sperat și a unor oameni de știință care nu au renunțat după eșec.


Morala:

Progresul adevărat nu se naște din certitudine, ci din speranța dusă până la capăt, din curajul de a încerca atunci când nu mai există opțiuni și din oamenii care acceptă să fie primii, chiar și atunci când primul pas poate însemna moarte.


#LeonardThompson #IstoriaInsulinei #speranta #stiinta #viata #istorie

£££

 Jane Fonda s-a născut pe 21 decembrie 1937 la New York, părinții ei fiind canadianca Frances Ford Seymour și actorul american Henry Fonda. ...