$$$

 

Părinții mei au fost căsătoriți cincizeci și cinci de ani. Într-o dimineață mama a coborât în bucătărie să-i pregătească micul dejun tatălui meu, când a suferit un infarct și s-a prăbușit. Tata abia a reușit să o ridice și aproape a târât-o până la mașină. Fără să țină cont de semaforul roșu, a dus-o la spital.

Din păcate, când au ajuns, ea nu mai era printre noi.

În timpul înmormântării tata a rămas tăcut. Privirea lui era pierdută, abia a lăcrimat.

În acea seară noi, copiii lui, ne-am adunat în jurul lui. În atmosfera de durere și nostalgie ne-am amintit momente frumoase, iar tata l-a rugat pe fratele meu, teolog, să-i spună unde se află mama acum.

Fratele meu a început să vorbească despre viața de după moarte, despre presupuneri privind locul în care s-ar putea afla ea. Tata asculta atent, apoi, brusc, ne-a rugat să-l ducem la cimitir.

— Tată! — am răspuns noi. — Este ora 23, nu putem merge acum la cimitir!

El și-a ridicat vocea, cu privirea goală, și a spus:

— Nu vă certați cu mine, vă rog. Nu vă certați cu un bărbat care tocmai și-a pierdut soția după cincizeci și cinci de ani.

S-a lăsat liniștea. Nu ne-am mai opus.

Am mers la cimitir, am cerut permisiunea paznicului de noapte. Cu lanterna am ajuns la mormânt. Tata a mângâiat piatra funerară, s-a rugat și apoi ne-a spus nouă, copiilor săi emoționați:

— Au fost cincizeci și cinci de ani, înțelegeți? Nimeni nu poate vorbi despre dragostea adevărată dacă nu știe ce înseamnă să împarți viața cu o singură femeie.

A făcut o pauză, și-a șters fața și a continuat:

— Am trecut împreună prin crize. Mi-am schimbat serviciul… Am vândut casa pentru a ne muta în altă parte. Am împărtășit bucuria succeselor copiilor noștri, am plâns împreună pierderea celor dragi, ne-am rugat unul lângă altul în sălile de așteptare ale spitalelor, ne-am sprijinit în durere, ne-am îmbrățișat în fiecare Crăciun, ne-am iertat greșelile…

Acum ea nu mai este și totuși sunt recunoscător. Știți de ce?

Pentru că a plecat înaintea mea. Nu a trebuit să suporte agonia și durerea de a mă îngropa, să rămână singură după plecarea mea. Eu port această povară și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu. Am iubit-o atât de mult încât nu aș fi suportat să o văd suferind.

Când tata a terminat, aveam lacrimi în ochi. L-am îmbrățișat și el ne-a liniștit:

— Va fi bine. Putem merge acasă. A fost o zi bună.

În acea noapte am înțeles ce este dragostea adevărată:

Este departe de romantism, are puțin de-a face cu erotismul sau sexul. Ea este muncă, sprijin reciproc, grijă și mai presus de toate sinceritatea și devotamentul pe care două persoane cu adevărat dedicate și-l oferă reciproc.