$$$

 «Ori ești corespondent, ori ești femeia din patul meu». Hemingway, o poveste de iubire

„Am fost scriitoare înainte să-l întâlnesc și am rămas scriitoare încă patruzeci și cinci de ani după aceea. De ce ar trebui să fiu doar o notă de subsol în viața cuiva?” — pufnea Martha Gellhorn, când era întrebată despre Hemingway.

Frumoasa și bestia

Martha Gellhorn și Hemingway s-au întâlnit într-un bar din Florida, Sloppy Joe’s. El: masiv, ușor îndesat, amețit de alcool, într-un tricou mototolit sub cămașa descheiată. Ea: o blondă de o frumusețe izbitoare, gata oricând pentru ecranul de la Hollywood. Picioare lungi și suple, valuri de păr auriu, talie subțire. „Frumoasa și bestia”, a zâmbit ironic barmanul. Martha a încercat să-și ascundă dezamăgirea: idolul ei literar… așa arăta?

Pe deasupra, Martha era fiica celebrei Edna Gellhorn, care își dedicase viața luptei pentru drepturile femeilor, așa că avansurile rudimentare ale lui „Papa” (porecla binecunoscută a lui Hemingway) nu au măgulit-o deloc. Mai mult, se afla într-un prelungit impas al identității: lucrase pentru Vogue la Paris, trăise o poveste de dragoste fără speranță cu un bărbat însurat și lipsit de valoare, publicase o serie de reportaje puternice despre Marea Criză și refuzase o slujbă în administrația prezidențială.

Martha nu știa cu adevărat cine era și ce voia să facă din viața ei. Hemingway i-a spus că se pregătește să plece în Spania, să filmeze un documentar despre război și să lupte împotriva fascismului. În acea clipă, zbuciumata căutare a Marthei Gellhorn s-a încheiat: își găsise vocația, era jurnalistă de război!

— Și eu merg în Spania, i-a spus ea lui Hemingway. Iar când acesta a încercat s-o îmbrățișeze cu forța, i-a tras o palmă zdravănă.

În dragoste și pe front

S-au reîntâlnit la Madrid. Martha ajunsese acolo cu acreditarea revistei Collier’s Weekly, pe care o obținuse cu sprijinul Eleonorei Roosevelt, prietena mamei sale. Și tocmai aici l-a descoperit pe Hemingway în adevărata lui lumină. A fost cel care i-a oprit criza de nervi izbucnită după un bombardament: Martha fusese copleșită la vederea atâtor trupuri însângerate, a atâtor morți și mutilați, printre care se aflau și copii. Blestemați fasciști! Ea țipa, plângea, spărgea farfurii în holul hotelului unde erau cazați jurnaliștii.

Papa a târât-o în camera lui, i-a turnat un pahar de whisky și a așezat-o la mașina de scris: „Ești jurnalist sau o nulitate?” O învăța să scrie, o obliga să caute cuvinte-glonț, iar când se poticnea, o biciuia ironic: „Scrii de parcă ai uda hârtiile cu vorbe”. Hemingway nu cunoștea frica. Era cel mai bun și mai blând om din lume, adorat de copii. Și — da — era un geniu. Martha era fericită că un asemenea bărbat o iubea. Și scria din ce în ce mai bine; nu doar bine, ci strălucitor. Această muncă grea și înfricoșătoare se dovedise a fi singura în care se regăsea. Nu-și mai dorea altceva decât să ridice omenirii oglinda în care să se vadă nebunia sa.

S-au întors în America. Hemingway i-a cerut mâna, asigurând-o că va obține divorțul de la a doua lui soție, Pauline. Martha, în schimb, a zburat spre războiul sovieto-finlandez. Pauline refuza despărțirea, iar Hemingway îi scria unui prieten: „Sfatul meu: căsătorește-te cât mai rar și niciodată cu o bogată scorpie.” Până la urmă, Pauline i-a smuls lui Hemingway o avere considerabilă; și-a domolit astfel orgoliul rănit.

Acceptând propunerea lui Hemingway, Martha și-a pus în aplicare hotărârea: să plece împreună în China, unde avea să scrie despre conflictul militar cu Japonia. Pe drum au nimerit într-un uragan, avionul a aterizat forțat. Hemingway stătea împietrit, cu degetele încleștate pe brațele scaunului, în timp ce Martha râdea și îl săruta: supraviețuiseră, se iubeau! Așa trebuia trăită viața.

Hemingway a cumpărat o vilă în Cuba și și-a împlinit visul: diminețile scria Pentru cine bat clopotele, apoi ieșea pe mare cu iahtul, vâna, pescuia și bea whisky cu prietenii. Martha cultiva flori și se topea de neliniște. Suferindă departe de meseria ei și — tot mai mult — departe de bărbatul iubit. Hemingway pe front și Hemingway în tihna vieții pașnice erau doi oameni cu totul diferiți. Martha nu putea fi doar tovarășa marelui scriitor — ea însăși era un mare scriitor.

Când a plecat în Europa, în flăcările celui de-al Doilea Război Mondial, Papa a înnebunit de furie și i-a mitraliat toate florile din grădină. Martha înțelegea, dar voia să se regăsească pe sine și să-și recâștige bărbatul. „Vino aici”, îl implora. Voia să-l vadă pe adevăratul Hemingway lângă ea, să simtă din nou dragostea. „Ori ești corespondent pe acest front, ori ești femeia din patul meu”, îi răspundea el.

Nu-i lăsa Martei nicio ieșire: ea a cerut divorțul. Oficial, au fost soț și soție din 1940 până în 1945, iar împreună au trăit opt ani. După legile Cubei, toate bunurile rămâneau soțului părăsit, și Hemingway nu i-a lăsat Martei nici măcar mașina ei de scris.

Martha a rămas pe front până în ultima zi a războiului. Reportajele ei despre eliberarea lagărului Dachau au zguduit lumea. După încheierea conflagrației, a continuat să fie corespondent de război: nu exista pe glob vreo zonă fierbinte unde să nu fi ajuns. După ce a relatat despre războiul din Vietnam, nu a mai putut ierta Americii ororile văzute acolo și s-a mutat la Londra. La 81 de ani, Martha a zburat în Panama și a scris un reportaj despre invazia trupelor americane.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Martha a înfiat și a crescut un copil, s-a mai căsătorit o dată — fără noroc, s-a tratat într-o clinică de „sindromul războiului”, iar la bătrânețe a trăit o poveste de dragoste cu Lawrence Rockefeller. Când a fost lovită de cancer ovarian, s-a luptat cu boala cu același curaj care îi marcase întreaga viață. Și atunci când a înțeles că boala avea să o învingă, a băut o capsulă de cianură și și-a încheiat destinul cu o hotărâre neclintită.

În America, în memoria ei a fost emis un timbru poștal și s-a instituit un premiu anual pentru jurnaliști. Iar în filmul Hemingway & Gellhorn, rolul Marthei a fost interpretat de Nicole Kidman. „Alege: ori ești corespondent de război, ori ești femeia din patul meu”, îi cerea primul ei soț.

   Preluat- Marcus de seară