E șase și jumătate dimineața la Școala Generală nr. 3 din Galați, iar învățătoarea Elena Popescu deschide ușa clasei a treia C cu o sacoșă plină de sandvișuri proaspăt făcute. În ultimii trei ani, de când predă la această școală din cartierul sărac, și-a luat obiceiul să vină cu o oră înainte de program și să pună câte un sandviș în băncile copiilor despre care știe că nu au ce să mănânce la pauza mare.
Astăzi sunt cinci sandvișuri în sacoșă. Unul pentru Mihai, băiatul cu tricoul decolorat care își ascunde mereu stomacul când îi cântă de foame. Unul pentru Ana, fetița cu codițele dezlegate care se preface că nu-i e foame când ceilalți mănâncă. Unul pentru Răzvan, copilul care adoarme des în clasă pentru că nu mănâncă destul acasă. Unul pentru Diana, care își împarte mereu merenda cu ceilalți dar nu aduce niciodată nimic pentru ea. Și unul pentru micuța Sofia, care când o întreabă cineva de ce nu mănâncă la pauză răspunde că "nu îi place să mănânce la școală".
Elena știe exact ce conține fiecare sandviș: pâine cu unt și salam, nimic fancy, nimic care să pară diferit de ce ar putea aduce un părinte de acasă. Îi pune cu grijă în băncile copiilor, în așa fel încât să pară că au fost puși acolo natural, de parcă copiii ar fi uitat că i-au adus de acasă.
Doar învățătorii care lucrează în școli din cartiere sărace știu să recunoască foamea în ochii unui copil, să vadă rușinea când toți colegii scot pachețelele și ei se prefac că se joacă sau că citesc ceva foarte interesant în manual pentru a nu fi întrebați de ce nu mănâncă.
Când copiii intră în clasă la opt, primul lucru pe care îl fac cei cinci e să se uite în băncile lor. Ochii le strălucesc când văd sandvișul, dar nu spun nimic. Nici măcar între ei nu vorbesc despre asta. E un acord tăcut, o înțelegere frumoasă între copii care au învățat prea devreme ce înseamnă sărăcia și demnitatea.
"Doamna învățătoare, de unde știți că noi...", a întrebat-o o dată Ana, apropiindu-se de catedra după ore.
"Pentru că și eu am fost odată ca voi", a răspuns Elena, luând-o în brațe pe fetiță. "Și știu cât de greu e să te uiți la alții mâncând când tu nu ai nimic."
În primele săptămâni, când a început să pună sandvișurile, Elena se temea că ceilalți copii din clasă vor observa și vor pune întrebări. Dar s-a întâmplat ceva magic: toată clasa a înțeles instinctiv că trebuie să păstreze secretul. Nimeni nu a întrebat niciodată de ce Mihai, Ana, Răzvan, Diana și Sofia au brusc sandvișuri în fiecare zi.
"Copiii înțeleg solidaritatea mai bine decât adulții", își spune Elena când vede cum colegii de clasă îi protejează pe cei cinci fără să li se ceară. Cum nu fac niciodată comentarii, cum nu pun întrebări, cum acceptă cu naturalețe că fiecare are ce are și e în regulă așa.
Sandvișurile Elenei costă în jur de 200 de lei pe lună din salariul ei de 2.800 lei. Nu sunt mulți bani pentru cineva din afară, dar pentru o învățătoare cu doi copii acasă și rate la bancă, înseamnă să renunțe la cafenelele cu prietenele, la hainele noi, la micile plăceri ale vieții. Dar Elena nu regretă niciun ban.
La pauza mare, când toți copiii își scot pachețelele, cei cinci mănâncă cu poftă sandvișurile lor, participând pentru prima dată cu adevărat la ritualul comun al clasei. Nu mai stau deoparte, nu se mai prefac că nu le e foame, nu mai caută scuze. Pentru acele douăzeci de minute, sunt la fel ca toți ceilalți copii.
Doar copiii care au simțit foamea adevărată știu că un sandviș simplu poate să însemne mai mult decât cea mai scumpă jucărie, că sentimentul de a fi inclus în grup e mai prețios decât orice cadou material.
"Doamna învățătoare, de ce faceți asta pentru noi?", a întrebat-o într-o zi Mihai, cel mai mare dintre cei cinci.
"Pentru că așa mi-ar fi plăcut să facă cineva pentru mine când eram mică și nu aveam ce să mănânc", a răspuns Elena. "Și pentru că vreau să înțelegeți că în viață există oameni buni care vă vor ajuta fără să ceară nimic în schimb."
În al doilea an când predă la această clasă, Elena a observat ceva frumos: copiii care primeau sandvișuri au început să își ajute colegii la teme, să împartă creioanele cu cei care nu aveau, să fie mai atenți unii cu alții. Gestul ei de bunătate a creat un lanț de bunătate în toată clasa.
Nu toți părinții știu despre sandvișuri. Elena nu le-a spus niciodată, pentru că nu voia să îi jeneze pe cei care nu își puteau întreține copiii. Doar câțiva părinți au aflat când copiii au povestit acasă, și au venit să îi mulțumească cu ochii în lacrimi.
"Nu știu cum să vă mulțumesc", i-a spus mama Anei. "De trei luni fata mea vine acasă fericită de la școală pentru prima dată."
"Nu îmi mulțumiți mie", a răspuns Elena. "Mulțumiți-i ei că e o fetiță cuminte care merită să fie ajutată."
În al treilea an, când clasa a treia C a devenit clasa a patra C, tradiția a continuat. Copiii au crescut, s-au schimbat, dar cei cinci încă primesc sandvișurile lor în fiecare dimineață, iar restul clasei încă păstrează secretul cu sfințenie.
Într-o zi, directoarea școlii a intrat în clasă în timpul pauzei și a observat că toți copiii mănâncă, inclusiv cei despre care știa că sunt din familii foarte sărace.
"Elena, cum de reușești să îi convingi pe toți părinții să le dea pachețel?", a întrebat-o după ore.
"Nu îi conving pe toți", a răspuns Elena cu un zâmbet. "Doar mă asigur că niciunul dintre copiii mei nu rămâne flămând la școală."
Abia atunci directoarea a înțeles. Și în loc să o certe pentru că "depășește atribuțiile", a îmbrățișat-o. "Ești genul de învățătoare din cauza căruia profesorul rămâne un erou pentru copii", i-a spus.
La sfârșitul anului școlar, când copiii au trecut în clasa a cincea și au plecat la școala gimnazială, fiecare dintre cei cinci i-a scris Elenei o scrisoare de mulțumire. Nu pentru sandvișuri, ci pentru faptul că i-a ajutat să înțeleagă că sunt la fel de valoroși ca toți ceilalți copii.
"Doamna învățătoare", scria Mihai în scrisoarea lui, "mulțumită dumneavoastră am învățat că poți fi sărac dar să ai demnitate, că poți primi ajutor fără să te simți rușinat, și că există oameni buni în lume care te ajută fără să le ceri."
Elena păstrează scrisorile acelea într-un sertar și le citește de fiecare dată când se îndoiește că face diferența în viața copiilor. Pentru că știe că cel mai frumos lucru pe care îl poate învăța pe copii nu e matematica sau româna, ci faptul că bunătatea există și că ei înșiși pot fi buni pentru alții când vor crește.
Acum, Elena predă la o nouă clasă a treia și din nou are cinci copii care nu aduc pachețel. Și din nou, în fiecare dimineață, vine cu o oră mai devreme și pune sandvișurile în băncile lor. Pentru că a învățat că cea mai frumoasă lecție pe care o poți da copiilor nu se găsește în niciun manual, ci în gesturile simple de omenie care le arată că sunt iubiți și că contează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu