$$$

 La tribunalul din Constanța, colegii nu știu că judecătoarea Maria Stanciu, cea care decide cu înțelepciune asupra sorții copiilor orfani, a fost ea însăși salvată de la orfelinat de o bunică care nu știa să scrie.

Când tatăl Anei a murit în mină și mama ei a plecat cu un alt bărbat lăsând-o pe copila de șase ani singură în casa din Lupeni, toată lumea spunea că locul ei e la casa de copii. "E prea mică să stea cu bătrâna", comentau vecinii. "Mătuța Veta nu are nici pensie, nici școală. Cum să crească o fetiță?"

Dar Elisabeta Munteanu, de șaizeci și cinci de ani, nu a vrut să audă de orfelinat. "Ana rămâne cu mine", a spus categoric asistentei sociale care venise să ia copila. "E sângele sângelui meu și nu o dau la nimeni."

"Dar dumneavoastră nu aveți venituri stabile", insista femeia cu dosarul în mână. "Copilul are nevoie de stabilitate, de educație, de..."

"Copilul are nevoie de dragoste", a întrerupt-o Elisabeta. "Și de aia am să îi dau cât am în mine."

Doar femeile care au rămas văduve cu pensii de 300 de lei știu ce înseamnă să crești o fetiță cu banii de la două găini și patru oi, să îi dai tot ce au mai bun și să te mulțumești cu resturile, să îi faci rochițe din propriile fuste și să îi cumperi cărți cu banii de la medicamentele pe care le amâni lună de lună.

Casa de pe strada Minerilor avea două camere, o bucătărie mică și un pridvor unde Elisabeta și Ana se refugiau în serile de vară. Pe pereți, icoane vechi și o singură fotografie: Ana cu părinții ei în ziua botezului. Elisabeta nu știa să citească, dar înțelegea că educația e singura cale prin care nepoata ei poate scăpa din sărăcie.

"Bunico, de ce nu mă dai la casa de copii cum zic vecinii?", o întrebase Ana într-o zi când avea opt ani și auzise iar comentariile răutăcioase.

"Pentru că acolo nu te iubește nimeni cu adevărat", răspunsese Elisabeta, luând-o în brațe. "Iar eu te iubesc mai mult decât îmi iubesc propria viață."

La școală, Ana Munteanu era "fata cu bunica care nu știe carte", dar și "cea mai silioasă din clasă". Pentru că Elisabeta, deși analfabetă, înțelegea instinctiv că educația e singura armă împotriva destinului. Stătea lângă Ana când își făcea temele, nu pentru că o putea ajuta, ci pentru că prezența ei îi dădea copilei siguranță.

"Ce vrei să te faci când crești?", o întreba Elisabeta seara, când se uitau împreună la televizor la un film cu judecători.

"Vreau să fiu ca doamna aia din film", spunea Ana. "Să judec oamenii răi și să îi ajut pe cei buni."

"Atunci o să fii", răspundea bunica cu hotărâre. "Și o să fii cea mai bună."

Când Ana a luat examenul de admitere la liceu cu nota zece, Elisabeta a plâns în fața tuturor vecinilor. Nu se rușina să își arate bucuria și mândria pentru nepoata care făcuse în zece ani mai mult decât ea în toată viața.

"Cu ce să o țin la liceu în oraș?", se întreba Elisabeta noaptea, calculând și recalculând bugetul. Cazarea costa 200 lei pe lună, masa încă 150, transport și rechizite încă 100. Avea nevoie de 450 lei pe lună pentru o pensie de 400.

Dar Elisabeta a găsit soluții. A muncit cu ziua la vecinii cu bani - spăla rufele, îngrijea bolnavii, curăța case. A vândut oile, una câte una, ca să aibă bani pentru școala Anei. A cerut împrumuturi de la rudele mai înstărite, promițând să îi returneze "când Ana o să aibă serviciu".

Doar bunicile care și-au sacrificat bătrânețea pentru viitorul nepoților știu ce înseamnă să mănânci o dată pe zi ca să trimiți bani pentru masa copilului la internat, să porți aceleași haine cinci ani ca să îi cumperi lui haine noi, să renunți la medicamentele tale ca să ai bani pentru rechizitele lui.

La liceu, Ana era cunoscută ca "fata săracă din Lupeni", dar și ca "cea mai bună la toate materiile". Profesorii o luau ca exemplu, colegii o respectau pentru seriozitatea ei, iar ea nu își uita niciodată sacrificiul bunicii.

"De ce nu vii la petreceri cu noi?", o întrebau colegele.

"Pentru că bunica mea muncește ca să fiu eu aici", răspundea Ana. "Nu pot să îi pierd timpul pe care ea mi l-a câștigat."

Când Ana a luat bacalaureatul cu nota 9.75 și s-a înscris la Drept la Universitatea din București, Elisabeta avea șaptezeci și nouă de ani și era bolnavă de diabet. Dar a continuat să muncească, să economisească, să sacrifice tot pentru facultatea nepoatei.

"Bunico, nu mai vreau să te chinuiești pentru mine", plângea Ana când vedea cum se slăbise bunica și cum îi tremurau mâinile de la atâta muncă.

"Eu nu mă chinuiesc", răspundea Elisabeta. "Eu îmi fac datoria. Să te văd tu judecător e visul meu cel mai mare."

În cei cinci ani de facultate, Ana nu a cerut niciodată bani pentru distracții. Lua burse de merit, lucra în weekend ca să își câștige banii de cazare, învăța până târziu în noapte în biblioteca facultății. Știa că fiecare ban economisit înseamnă o grijă în minus pentru bunica ei.

În ultimul an de facultate, când făcea stagiul la tribunal, un judecător i-a spus: "Ana, tu ai ceva special. Înțelegi suferința oamenilor mai bine decât alții. De unde îți vine empatia asta?"

"De la bunica mea", a răspuns Ana. "M-a învățat că cel mai important lucru în viață e să nu uiți de unde vii și să îi ajuți pe cei care sunt în situația în care ai fost tu."

Astăzi, judecătoarea Ana Stanciu lucrează la Tribunalul Constanța și se ocupă în special de cazurile cu copii orfani și familii în dificultate. Are grija să nu separe copiii de rudele care îi iubesc, chiar dacă acele rude nu au condiții materiale perfecte.

"De ce sunteți atât de înțelegătoare cu familiile sărace?", o întreabă câteodată colegii.

"Pentru că știu că dragostea e mai importantă decât banii", răspunde ea. "Și că un copil crescut cu iubire într-o casă săracă e mai norocos decât unul crescut fără iubire într-o instituție bogată."

Prima ei decizie importantă ca judecător a fost să refuze transferul unui copil de la bunicii săraci la o casă de copii "cu condiții mai bune". "Copilul are dragoste aici", a motivat ea. "Restul se poate rezolva."

Elisabeta a trăit să o vadă pe Ana în togă de judecător. A murit la optzeci și cinci de ani, în patul de acasă, cu nepoata lângă ea ținându-i mâna. Ultimele ei cuvinte au fost: "Am făcut bine că nu te-am dat la orfelinat, nu?"

"Ai făcut cel mai bine, bunico", a răspuns Ana prin lacrimi. "Mi-ai salvat viața."

În cabinetul ei de la tribunal, judecătoarea Ana Stanciu are o fotografie: ea ca fetiță de șase ani în brațele bunicii Elisabeta. Nu se rușinează să spună oricui că a fost crescută de o bătrână analfabetă cu pensia de 300 de lei. Pentru că știe că această poveste o face să fie un judecător mai bun, mai înțelegător, mai uman.

Când decide asupra sorții copiilor orfani, Ana se gândește mereu la bunica ei și își pune întrebarea: "Ce ar fi vrut Elisabeta pentru copilul ăsta?" Și răspunsul e mereu același: dragoste necondiționată, chiar dacă vine dintr-o casă săracă, e mai prețioasă decât orice confort material fără afecțiune.

Pentru că povestea ei demonstrează că nu importă cât de sărac ești, ci cât de mult iubești; că educația se poate câștiga prin sacrificiu și determinare; și că uneori, cei mai buni judecători sunt cei care au fost judecați de societate și au reușit să demonstreze că valoarea umană nu se măsoară în bani.