&&&

 Mama prietenei mele s-a îmbolnăvit. O boală frecventă, numită „bătrânețe” – aproape toți o vom avea. Iar medicii au spus: „Pregătiți-vă, mai are șase luni, cel mult un an.” Întreaga familie pășește acum în vârful picioarelor, pentru ca mama să se odihnească. Copiilor li s-a interzis să râdă, să se joace, să facă zgomot. Au amânat sărbătorirea zilei de naștere a capului familiei – știi cum e, nu e vreme de sărbători.

Fiicei celei mari nu i-au mai cumpărat hăinuța roz pe care o visa – „Dacă vor fi înmormântări curând, atâtea cheltuieli, și tu să defilezi în blănița ta de pluș, ca o păpușă.” Mezinul n-a fost lăsat să meargă în tabăra sportivă – „Dacă se întâmplă ceva, cum te aducem înapoi? Și nici măcar nu-ți iei rămas-bun de la bunica…”

Prietena mea stă seară de seară lângă mama ei. O întreabă dacă vrea apă, supă, o melodie, încă o pernă. Bătrâna a poftit înghețată și sushi. „Nu, nu,” i-au spus, „în înghețată e zahăr, în sosul de soia e sare. Și una, și cealaltă – dăunătoare.”

Bătrânica a trăit astfel două luni și, într-o zi, s-a hotărât să plece: întâi la sora ei, în orașul vecin, apoi la un azil. Pentru că s-a săturat să trăiască printre morți. Nu ea moare – ei sunt deja toți morți. Iar ea vrea să-și trăiască viața, cât o mai are, omenește.

Să sărbătorească zile de naștere, să se bucure de nepoțica ei frumoasă în haina roz, să se mândrească cu nepotul sportiv. Și vrea înghețată, nu supă de legume – da, poate o să o doară ficatul după, dar la optzeci și patru de ani oricum te doare totul.

Banii de înmormântare i-a pus deoparte, testamentul e scris, și poate, în sfârșit, să trăiască după pofta inimii. Și cine știe, poate cucerește vreun moș simpatic, doar să nu mai fie tratată ca un corp deja pregătit pentru morgă.

Pentru că, vedeți voi, ea mai are planuri cu viața asta. Și ia, draga mea, niște bani – cumpără-ți hăinuța aia, eu vreau să-ți amintești de bunica zâmbitoare, nu de o ruină în jurul căreia toți bâjbâie speriați.

Povestea asta are aproape patru ani. Bătrânica încă trăiește, a măritat-o pe nepoată. Nu, n-a fermecat vreun moș – zice că-s plicticoși, nu vorbesc decât despre moarte și-și strâng chiloți pentru sicriu. Dar și-a făcut o prietenă prin corespondență și plănuiește s-o viziteze.

Viața se întâmplă în fiecare zi. E o diferență uriașă între „pot”, „vreau”, „fac” și „aștept să mi se întâmple ceva.”