$$$

 A venit acea zi: A murit Ion Iliescu. La cald, că la rece mai târziu, Iliescu a fost cel mai abil politician al istoriei noastre postdecembriste. A creat și direcționat tranziția noastră la democrație, așa cum o știm azi. Dar asta nu-i o laudă, ci o constatare.

🔴 A reușit să se impună încă din zilele Revoluției și a patronat apoi România, în anii ’90 pe care acum istoricii îi numesc „deceniul stagnării”, o semi-cleptocrație post-comunistă, în care tranziția corectă spre capitalism a fost deturnată în folosul unei elite restrânse de securiști și bișnițari interlopi care acționau și cu parul dacă nu te supuneai.

 🔴 Iliescu a reușit să manipuleze brutal poporul ieșit din comunism fără nicio perspectivă și a livrat oamenilor încă obișnuiți cu un tătuc un amestec toxic de discurs democratic și practici autoritare. A fost, poate, cel mai eficient inginer al continuității mascate a rețelelor securistice. Nimeni nu i-a stat în cale și mulți au profitat de faptul că nu a pus țara pe drumul spre progres încă de la început, ci doar a înlocuit dictatura lui Ceaușescu cu o democrație de fațadă, fără să lase cu adevărat sistemul vechi să moară.

 🔴 Statul, în anii lui Iliescu, era al șmecherilor care erau apropiați de elita politică, fix ca înainte de 1989, iar cetățenii simpli, ca muncitorul concediat de la întreprinderea de stat (am exemple de acest gen la mine la Giurgiu), pensionarul umilit (bunicul meu) sau tânărul fără perspectivă (mare parte a decrețeilor), au fost victimele pe umerii cărora a căzut greul tranziției către un nou vechi sistem.

🔴 Așa, la o analiză scurtă, putem spune fără să ne ascundem după deget că tranziția spre capitalism n-a fost o deschidere, ci o capturare a statului de către niște caste de profitori care au știut să se lipească de putere exact așa cum învățaseră înainte de 1989. Capturarea a fost a celor care puneau mâna pe active, pe contracte, pe companii de stat vândute la preț de fier vechi. Cei care creau trusturi media ca să manipuleze masele și să mențină iluzia pluralismului.

 🔴 Ion Iliescu a fost arhitectul unei Românii care nu și-a rupt niciodată cu adevărat lanțurile, ci doar le-a vopsit în culori democratice. Asta e memoria reală a ceea ce lasă în urmă.

🔴 Evident, unii vor spune că a avut o contribuție mare la aderarea României la UE și NATO și că îi datorăm momentul Snagov. Dar ce trebuie spus cel mai clar e că nu Iliescu a fost motorul acestor integrări, ci contextul geopolitic și presiunea venită dinspre societatea civilă, tineret, mediul academic și partenerii occidentali.

 🔴 În realitate, ca să nu fugim de propriile umbre ale trecutului, trebuie să fim sinceri cu noi și să spunem că în anii lui Iliescu România a fost mult în urma Poloniei, Cehiei sau Ungariei, care au reformat real instituțiile și au fost invitate în NATO încă din 1997. România, condusă de FSN/PDSR, cu mineriade, corupție și o economie semi-dirijată, a fost văzută ca un stat instabil și neprietenos cu reformele reale.

🔴 Și să nu uităm că Ion Iliescu e responsabil direct pentru moartea și mutilarea unor oameni ca urmare a haosului din zilele Revoluției din decembrie 1989 și a brutalității de pe străzile Bucureștiului în zilele mineriadelor. Pentru toată această responsabilitate nu a existat o condamnare.

🔴 Privind retrospectiv, e clar că după 1989 România avea doar două mari opțiuni geopolitice: ori se alătura Europei democratice, ori rămânea într-un spațiu gri, între nostalgie și autocrație, ca Belarus sau Ucraina anilor 1990. Faptul că noi ca țară am ales Vestul poate părea, azi, o certitudine. Dar nu era, dacă suntem sinceri până la capăt.

 🔴 Deci, ca să fie clar pentru cei care nu știu sau care nu își mai aduc aminte, în anii ’90, România lui Iliescu era adesea privită cu suspiciune în cancelariile occidentale. A primit invitația la NATO cu întârziere, în valul doi, iar integrarea în UE a fost mai lentă decât cea a Ungariei sau Poloniei. Scurt pe doi, România practic a plătit politic pentru violențele din Piața Universității comandate de Iliescu, pentru lipsa reformelor reale din timpul guvernării Văcăroiu și pentru oscilația între „democrație originală” și capitalismul de cumetrie cultivat de baronii locali care au susținut sistemul creat în jurul FSN.

 🔴 Deci, ca să fie clar, Ion Iliescu nu a fost nicidecum un pionier al reformei. A fost, mai degrabă, un politician extrem de abil, prădător l-am putea cataloga, care a știut când să facă pasul înapoi pentru a părea că merge înainte. Iar cererea de aderare la UE din 1995 a fost, într-un sens, un gest pragmatic. Era clar că acolo mergeau vecinii, acolo mergea capitalul, acolo mergeau aspirațiile societății. Așa că oricine crede că Iliescu a fost lumina acelui moment înseamnă că e orb informațional și ideologic de-a binelea. Iliescu nu a creat direcția europeană a României, ci doar a permis formalizarea ei.

 🔴 Așa că acum e aberant să-i „albim” imaginea doar pentru că în timpul mandatului său am fost puși ca țară pe o direcție la care oricum aderam mai devreme sau mai târziu, căci era singura viabilă pentru dezvoltarea țării.

🔴 Vorbeam zilele astea cu un prieten care era de vârsta mea în primii ani ai tranziției, avea 28 de ani, și mi-a spus foarte bine că e greșit dacă începem azi procesul de reabilitare a lui Iliescu și chiar îndrăznim să-l numim „părinte al integrării europene”. Mi-a mai spus că asta ar fi o formă dură de amnezie socială generalizată. Și mi-a indicat extrem de clar că istoria trebuie să rețină nu doar unde a ajuns România, ci și ce preț a plătit pentru asta.

🔴 Iar acum, odată cu moartea lui Iliescu, e greșit să spunem că a jucat corect o parte din meci și asta îl absolvă pentru momentul în care a chemat minerii să bată studenți în Piață ori pentru confuzia criminală din decembrie ’89, care a transformat revoluția într-un război civil artificial.

 🔴 Desigur, în goana după audiență, vor exista zone media, publice, politice și chiar universitare care vor ridica elogii pentru cine a fost Ion Iliescu. Se va întâmpla asta nu din respect pentru el, ci pentru că spațiul public românesc e contaminat de nevoia de „statui” și „tătuci”. Iar Iliescu a fost întâiul tătuc al democrației postdecembriste. Iar unii se vor simți obligați moral să-l umanizeze. Dar poate că cel mai onest gest ar fi să nu reabilităm, ci să înțelegem CINE A FOST ION ILIESCU. Iar acum avem toate datele pe masă și putem vedea clar în istorie că a fost un politician dur, care a știut să călărească contextul vremii, a fost de asemenea un om cu o enormă opacitate morală, un abil tactician și un lider extrem de slab în viziune pentru țară.

 🔴 Prin urmare, prieteni, memoria istorică nu e un exercițiu contabil și nu cred că e corect, moral și sănătos ca o societate democratică să elogieze figura unui individ care a mers de fiecare dată la volanul României cu frâna de mână trasă.

🔴 Și cred că moartea sa poate fi și ar trebuie să fie începutul unui proces de asumare publică a societății privind modul în care ne-a influențat. De ce? Pentru că istoria pe care a modelat-o Iliescu încă ne influențează reflexele. Iar dacă închidem rapid acest capitol al istoriei noastre postdecembristă odată cu moartea omului Iliescu, nu ne vindecăm și nu vom învăța nimic sănătos. Putem, în schimb, să spunem, în sfârșit, tot ce n-am avut curajul să spunem cât a fost în viață. Doar așa, prin a arăta cu degetul spre nedreptate și a o numi pe numele său real, putem să dăm sentimentul de autenticitate firavei noastre democrații.