$$$

 „De ziua lui mi-a spus că mai are un singur Crăciun de petrecut împreună cu noi.”

Stau în bucătăria pe care o știu pe de rost și număr zilele rămase. Mai e noiembrie, decembrie, ianuarie și februarie - apoi Vasile pleacă definitiv în Olanda. Când mi-a spus vestea de ziua lui, săptămâna trecută, la douăzeci și șase de ani împliniți, nici măcar nu am putut să tai tortul de nodul care mi s-a pus în gât.

Pe masa din living, lângă plicul cu biletul de avion pentru Amsterdam, stau înrămate diplomele lui: olimpiade de matematică din clasele primare, concursuri de informatică din liceu, certificatul de absolvire de la Politehnică. Fiecare piesă de hârtie e o amintire a nopților în care am stat lângă el, învățând împreună, corectându-i exercițiile, încurajându-l când credea că nu va reuși.

L-am crescut singură de când soțul meu a murit într-un accident la fabrică, acum șaptesprezece ani. Vasile avea nouă ani atunci și plângea noaptea, întrebându-mă de ce nu se mai întoarce tata de la lucru. Am fost și mamă și tată pentru el, am dat tot ce am putut - sacrificând ore de somn pentru meditațiile lui, renunțând la vacanțe ca să-i pot plăti facultatea, aplaudând la fiecare festivitate de premiere.

Ieri am fost la supermarket să iau ingredientele pentru prăjitura lui preferată - plăcinta cu mere și scorțișoară pe care i-o făceam din copilărie. Mi-a plăcut întotdeauna să-i gătesc. Când era mic, îmi spunea că nimeni nu face sarmale ca mama, că hamburgerul de la McDonald's nu se compară cu papanașii mei de duminică.

Acum se uită prin apartamentul nostru cu două camere și îmi spune că e prea mic, prea vechi, că totul în România e învechit și că niciodată nu va putea să trăiască aici așa cum își dorește.

În timp ce alegeam merele pentru plăcinta lui, mi-am amintit cum, în 1988, am stat la coadă trei ore pentru o pâine. Copilul meu nu a cunoscut niciodată acea Românie - România lipsurilor, a întunericului, a frigului din case iarna. El a crescut în România speranței, a integrării europene, a calculatoarelor și internetului, a oportunităților. Și totuși, pentru el, nu e suficient.

— Nu mai e ca pe vremuri când copiii rămâneau lângă părinți și aveau grijă de ei la bătrânețe, mi-a spus vecina mea, doamna Popescu, când i-am împărtășit vestea. Acum e fiecare pentru el, mamă dragă. Și noi, bătrânii, rămânem singuri să ne îngrijim de noi.

Am încercat să păstrez zâmbetul pe buze când mi-a explicat salariul pe care i l-au oferit la compania din Amsterdam: patru mii de euro pe lună, de cinci ori ce câștigă aici. Apartament plătit de companie primele șase luni. Asigurare medicală privată. Bonusuri de performanță. Oportunități de avansare în toată Europa.

Ce-i puteam oferi eu în schimb? Un apartament cu două camere în care să locuim împreună până când îmbătrânesc și devin o povară? Promisiunea că-l voi aștepta cu mâncare caldă în fiecare seară? Dragostea unei mame de cincizeci și cinci de ani care nu înțelege tehnologia pentru care fiul ei e atât de valoros în străinătate?

La petrecerea lui de ziua de naștere, prietenii lui au vorbit doar despre plecări. Andrei în Germania, la BMW. Mirela în Franța, la o firmă de consultanță. Cosmin în Irlanda, la Google. Toți cu aceeași strălucire în ochi când vorbeau despre "afară". Toți cu aceeași politețe stânjenită când vorbeau despre motivele pentru care ar putea rămâne "aici".

— Oare cum ar fi România dacă toți tinerii educați ar alege să rămână și să schimbe lucrurile din interior, în loc să fugă la primul obstacol? am întrebat, incapabilă să-mi țin gura.

Camera s-a umplut de tăcere. Vasile s-a uitat la mine cu o privire pe care o cunosc bine - amestec de iritare și milă. Privirea pe care i-o arunci unui bătrân care nu înțelege cum funcționează lumea modernă.

— Mamă, mi-a spus mai târziu, când invitații plecaseră și rămăsesem doar noi doi să spălăm vasele de la petrecere, nu e vorba că fug. E vorba că vreau să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc. Vreau să-mi permit o casă, o mașină nouă, vacanțe. Vreau să pot economisi pentru viitor, să nu ajung ca tine - cu o mie șapte sute de lei pe lună după treizeci și cinci de ani de muncă.

Vorbele lui m-au lovit ca o palmă. Nu pentru că erau crude, ci pentru că erau adevărate. Pensia mea e într-adevăr mizerabilă. Apartamentul ăsta l-am cumpărat cu un credit pe douăzeci de ani, pe care l-am terminat de plătit anul trecut. Mașina mea e o Dacia Logan din 2008. Ultima vacanță am făcut-o cu Vasile la mare, în 2019, la o pensiune din Mamaia.

— Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat, i-am răspuns, simțind cum mi se umezesc ochii. Noi am construit țara asta din ruine, după comunism. Am sperat că voi, copiii noștri, veți culege roadele.

S-a așezat lângă mine pe canapeaua din living, aceea pe care o avem de zece ani și care începe să-și piardă culoarea. Mi-a luat mâinile într-ale lui. Mâinile mele - aspre, cu venele proeminente, cu pielea pătată de vârstă și de muncă la calculator opt ore pe zi. Mâinile lui - puternice, tinere, cu degete lungi și elegante, pregătite să construiască o viață nouă departe de mine.

— Și tu ai fi plecat, mamă, dacă ai fi putut. Știi că ai fi făcut-o.

Am vrut să-l contrazic, dar adevărul e că nu știu. Nu am avut niciodată această opțiune. Generația mea a luptat pentru supraviețuire, nu pentru prosperitate. Am considerat un apartament de bloc și un job stabil ca fiind marele succes al vieții, nu ca pe o condamnare la mediocritate.

În 1998, când eram însărcinată cu Vasile, visam să am o mașină și să merg cu copilul în vacanță o săptămână pe an la mare. Acum el visează la casa cu grădină în suburbiile Amsterdamului și la vacanțe în Bali.

Aseară, după ce Vasile a adormit în camera lui de copil - camera cu postere cu fotbaliști pe care nu le-am înlocuit niciodată - am deschis albumele vechi cu fotografii. El la cinci ani, cu uniformă de școlar și ghiozdanul mai mare decât spatele lui. La zece ani, ținând trofeul de la olimpiada de matematică, zâmbind cu dinții lipsă din față. La optsprezece, cu roba de absolvent de liceu, înalt și frumos, cu ochii străluciți de speranță.

Fiecare fotografie e o etapă din viața lui pe care am văzut-o, am trăit-o, am celebrat-o. Primul său desen cu mama și copilul ținându-se de mână. Prima sa lucrare de atestat, la care am contribuit cu documentația. Prima sa iubită, pe Anca, care venea la noi acasă să învețe împreună pentru BAC.

Și acum, etapele viitoare vor fi capturate în fotografii trimise pe WhatsApp. Prima lui casă din Amsterdam. Prima mașină cumpărată cu salariul din Olanda. Poate nunta cu o fată pe care nu o voi cunoaște bine niciodată. Poate nepoți care vor vorbi olandeza mai bine decât româna și care mă vor vizita o dată pe an, în vacanța de vară.

Ce înseamnă să fii părinte în România anului 2025?

Înseamnă să crești copii pentru export. Să investești tot ce ai - timp, dragoste, resurse financiare limitate - în cineva care va pleca. Să rămâi cu amintirile și apelurile video de duminică. Să devii "mama din România" pentru fiul, fiica, ginerele sau nora ta, o figură exotică din țara săracă de unde vine soțul sau soția lor.

Dimineața, când mi-am băut cafeaua în bucătăria tăcută, m-am întrebat câte mame stau așa, în această dimineață, în bucătării similare, cu aceleași gânduri. Câți părinți numără lunile rămase cu copiii lor? Câte case din România vor deveni treptat muzee ale unei vieți de familie care nu mai există decât în vacanțe și la înmormântări?

Doamna Georgescu de la etajul doi și-a trimis ambii copii în Germania. Domnul Ionescu de la parter are fiul în Canada și fata în Australia. În blocul nostru, doar bătrânii au rămas. Tinerii au plecat să trăiască.

Vasile spune că voi putea să-l vizitez. Că îmi va trimite bani să-mi îmbunătățesc viața aici. Că vom vorbi zilnic pe video call. Că o să-mi cumpere un bilet de avion să vin la el de sărbători. Toate astea sunt adevărate și toate sunt insuficiente.

Pentru că ce nu înțelege el e că nu mi-e frică de singurătate sau de lipsuri materiale. Mi-e frică de pierderea sensului. Timp de douăzeci și șase de ani, am fost mama lui Vasile care locuiește cu mine, care îmi cere sfaturi, care vine acasă în fiecare seară.

Cine voi fi când voi deveni doar mama lui Vasile din Olanda?

Mâine îl duc la aeroport. Va lua două valize și rucsacul cu care a plecat prima dată la facultate. În una dintre valize am pus borcanele cu dulceață de casă pe care le-am făcut toamna aceasta. În cealaltă, albumul cu fotografii de la botezul lui până la absolvirea facultății.

Știu că peste câțiva ani va veni acasă cu o fată olandez, blondă și înaltă, care va fi foarte politicoasă cu mine și care va încerca să spună "mulțumesc" în româna ei stricată. Știu că vor sta trei zile și vor pleca înapoi la viața lor reală din Amsterdam.

Știu că într-o zi voi primi o poză cu primul meu nepot, care va avea ochii lui Vasile dar care nu va înțelege de ce bunica plânge de fericire pe Skype.

Și știu că voi fi mândră de el toată viața, chiar dacă o parte din mine va muri când avionul lui va decola mâine dimineața.

Pentru că asta înseamnă să fii părinte în România de azi: să crești cu dragoste copii pe care îi pierzi prin succes.