$33

 Ironia supremă de la finalul vieții unui om așteptat de milioane să moară e că Iliescu e un zombie. E încă viu, dar vorbim despre el ca și cum ar fi mort pentru că e ca și mort. Discutăm înmormântarea. Discutăm viața lui trecută. Ca într-o metaforă a Universului. Omul care nu mai moare. Mortul-viu. Poate e modalitatea lui de a râde de noi. Sau poate invers.

                Mort sau viu, Iliescu e ultimul mare bolșevic. Iar regula de bază a bolșevicilor e puterea cu orice preț. Ceea ce Iliescu a practicat. 

A fost la putere din tinerețe. Activist comunist de mic, Iliescu a devenit direct demnitar, șef printre studenții comuniști. 

A fost ministru pe vremea lui Ceaușescu și a intrat, ușor, în dizgrație. Ultimii ani l-au găsit directoraș la Editura Tehnică, marginalizat de un Ceaușescu tot mai temător.

Apoi a pus mâna pe putere la Revoluție, într-o mișcare care i-a uluit chiar pe cei care făcuseră Revoluția în stradă, una care pare spontană doar pentru naivi. L-a executat rapid pe Ceaușescu, într-un proces înscenat. 

 Și s-a agățat de putere cu orice preț. 

A chemat minerii să joace oameni în picioare și a cooptat rapid mari părți din Securitate, din armată și din Partidul Comunist. Chiar din aripa veche, stalinistă, a Partidului Comunist. Primul președinte al Senatului României democratice, Alexandru Bârlădeanu, fusese ministru comunist în 1948, sub Petru Groza, apoi în perioada stalinismului românesc din anii '50.

O parte din noii subalterni ai lui Iliescu fuseseră de partea cealaltă la Revoluție. Sub Iliescu au trecut rapid de partea Revoluției, firește.

FSN, din organ de guvernare, a devenit partid. Filialele sale județene au devenit filiale de partid. Practic o acaparare a puterii fără alegeri. 

Comunistul Iliescu a devenit rapid extremist naționalist când situația a cerut-o. Și a sufocat cât a putut opoziția democratică.

Ulterior, pe vremea guvernării Văcăroiu, un pion al lui Iliescu, a bătut palma cu rămășițele extremiste ale ceaușismului târziu. De la PUNR, în mare parte o manifestare a naționalismului retrograd și dacopat de sorginte ardeleană la PRM-ul clovnilor securiști și legionaroizi ai lui Vadim Tudor la PSM-ul fostului premier comunist, Ilie Verdeț (plus poetul de curte Adrian Păunescu) și PDAR-ul creat ca să rupă voturi în zona rurală și să coopteze liderii din agricultură care nu merseseră în alte părți.

Regimul Văcăroiu-Iliescu a bătut palma și cu numeroșii afaceriști dubioși emanați din tranziție, ba chiar a avut un program de creare a acestora, lucru recunoscut chiar de Văcăroiu. Totul pentru putere.

        ▪︎ Revenirea lui Iliescu și a PDSR-ului devenit PSD la putere în 2000 a fost apogeul său. Fără turbulențele anilor '90, cu creștere economică și cu perspective geopolitice mult mai bune, inclusiv cu intrarea în NATO și perspective pentru UE, Iliescu a putut domni. Chiar dacă pupilul său Adrian Năstase a devenit în ultima perioadă cel care guverna, Iliescu a făcut tot ce a putut pentru a nu lăsa puterea să i se scurgă printre degete. L-a blocat adesea pe Năstase, inclusiv refuzând niște alegeri anticipate care ar fi adus supremația necontestată a acestuia. Și-a plasat oameni în guvern, a candidat la Senat cât era încă președinte și și-a propus să fie puterea din Parlament după ce Năstase câștigă prezidențialele. Sau nu.

A suferit șocul vieții lui când, după ce Năstase a pierdut președinția României, el însuși a pierdut șefia PSD, partid pe care îl crease. Învins de Geoană, pe care l-a definit singur ca ,,prostănac".

       Așa că puterea pe care știuse atât de bine să o controleze l-a părăsit pe Iliescu, care a trecut încet-încet în uitare. Unii sunt surprinși probabil că încă trăiește. Alții, că n-a făcut o zi de pușcărie pentru Revoluție sau mineriade.

El oricum va fi viu prin cum a definit România postdecembristă. Prin cum a exercitat puterea, prin setea lui. Putea fi mai rău fără Iliescu președinte. Dar putea fi și mult, mult mai bine.

Cu toate progresele lui și adaptarea târzie și parțială la democrație, Iliescu a rămas un bolșevic.

Ultimul.