$$$

 Vasile stă pe scaunul de plastic din sala de așteptare a biroului notarial și își privește mâinile. Le-a spălat de trei ori dimineața cu săpun de rufe, le-a frecat cu piatră ponce, dar urmele de pământ de sub unghii încă se văd. La șaizeci de ani, mâinile acestea au lucrat fiecare palmă din cele trei hectare pe care acum este forțat să le vândă ca să plătească operația soției.

— Următorul! — strigă secretara, o tânără cu părul vopsit în blond și unghii false, fără să ridice privirea de la telefon. În timp ce Vasile se ridică de pe scaun, ea îl măsoară din priviri — pantalonii negri de la înmormântarea cumnatului, singura cămașă bună pe care o are, cizmele de piele vechi dar curățate cu grijă.

În biroul cu pereți de sticlă, domnul Popescu, notarul, stă la un birou imens din lemn lucios. Pe el, doar un laptop argintiu, un stilou scump și o cană cu cafea. Pereții sunt acoperiți de diplome în rame aurite și fotografii cu politicieni locali. Aerul condiționat răspândește în birou un miros artificial, steril, care îi amintește lui Vasile de spitalele din oraș.

— Da, ce doriți? — întreabă notarul fără să se uite la el, continuând să citească ceva pe ecranul laptopului. Vasile se așează în vârful scaunului din fața biroului, cu șapca în mâini și actele într-un plic din plastic galben.

— Am venit pentru vânzarea terenului — spune el încet. — Am vorbit la telefon cu dumneavoastră săptămâna trecută.

Notarul ridică în sfârșit privirea și îl studiază cu o expresie în care se amestecă plictiseala cu iritarea.

— Ah, da. Cele trei hectare de pe Dealul Mare. Să vedem actele.

Vasile scoate cu grijă documentele din plic — actul de proprietate îngălbenit, harta cadastrală, certificatul de urbanism. Toate bătute de vreme, toate purtând urmele unei vieți petrecute în casă de țară, în sertare de lemn care miros a naftalină.

— Astea sunt copii legalizate? — întreabă notarul, ridicând o sprânceană în timp ce pipăie documentele ca și cum ar fi infectate. — Pentru că dacă nu sunt...

— Sunt originale — răspunde Vasile. — Le-am păstrat de când mi-a dat statul pământul înapoi, în '91.

Doar cei care au trăit epoca restituirilor știu ce însemnau acele acte pentru un țăran — dovada că pământul strămoșilor se întoarce în familia unde aparținea.

— Hmm — murmură notarul, studiind actele cu atenție. — Și de ce vindeți? Probleme financiare?

Întrebarea este pusă cu o aroganță care îl face pe Vasile să se simtă ca un cerșetor. Nici măcar nu este o întrebare — este o constatare, rostită cu superioritatea celui care nu a muncit niciodată pământul cu mâinile lui.

— Soția are nevoie de operație — răspunde Vasile simplu. — La privat. Pe gratis nu ne-au luat.

— A, înțeleg — spune notarul cu un zâmbet care nu ajunge la ochi. — Păi, să vedem... Pentru trei hectare de teren agricol în zona aia, cu actele astea vechi, nu o să găsiți cumpărător cu mai mult de...

Urmează o negociere în care Vasile se simte ca într-un tribunal. Notarul vorbește despre "evaluări de piață", despre "zone defavorizate", despre "risc investițional", folosind cuvinte pe care Vasile nu le înțelege, dar care toate par să însemne același lucru: pământul lui, pe care a muncit o viață întreagă, nu valorează aproape nimic.

În timp ce notarul tastează pe laptop, secretara intră cu o cafea proaspătă într-o ceașcă de porțelan fin. I-o oferă doar notarului, de parcă Vasile nici măcar nu există în cameră. Pe masa din fața lui nu apare nici măcar un pahar cu apă.

— Taxa notarială va fi o mie două sute de lei — anunță notarul, continuând să scrie fără să se uite la el. — Plus taxele de înregistrare, timbrul fiscal, certificatul de urbanism actualizat...

Vasile calculează în minte — din banii de pe pământ, jumătate se duc pe taxe și pe formalități. Pentru pământul pe care bunicul său a murit în război să-l apere, pentru ogoarele în care el a învățat să recunoască fiecare bulgăre de pământ.

— Și mai am nevoie de o adeverință de la primărie că nu aveți datorii — continuă notarul. — Și un certificat de la ANAF. Și...

Lista pare nesfârșită. Pentru fiecare hârtie, o taxă. Pentru fiecare taxă, o coadă. Pentru fiecare coadă, o umilință nouă în fața unor funcționari care se uită la el ca la un musafir nedorit.

— Dumneavoastră ați mai vândut pământ? — întreabă Vasile, încercând să înțeleagă de ce este atât de complicat.

Notarul râde — un râs scurt, disprețuitor.

— Eu? Nu, eu nu dețin terenuri agricole. Eu am investiții în imobiliare, în zone dezvoltate. Terenul agricol este pentru... pentru cei care nu au alte opțiuni.

În acel moment, Vasile înțelege că pentru omul din fața lui, el nu este un proprietar care vinde un bun, ci un țăran care se descotorosește de un necaz. Că pământul care pentru el înseamnă istorie, muncă, rădăcini, pentru notar este doar o categorie fiscală într-o bază de date.

Când iese de la notariat, cu un teanc de hârtii de completat și o listă de taxe de plătit, Vasile se simte mai obosit decât după o zi întreagă de muncă în câmp. Nu este oboseala trupului, ci oboseala sufletului care a fost tratat ca și cum nu ar avea valoare.

Pe drum spre autobuz, trece pe lângă un BMW negru parcat în fața biroului notarial. Pe bancheta din spate vede o geantă de piele scumpă și niște dosare frumos aranjate. Se gândește că probabil notarul nu a mers niciodată cu autobuzul, nu a așteptat niciodată la coadă pentru o hârtie, nu a fost privit niciodată cu dispreț pentru că miroase a muncă cinstită.

Seara, acasă, când îi povestește Mariei despre vizita la notariat, ea vede în ochii lui ceva pe care nu l-a mai văzut — nu tristețe, ci ceva mai greu de purtat. Rușinea de a fi fost tratat ca un om de categoria a doua în țara pentru care bunicul lui a murit în război.

— Poate ar trebui să mergem la alt notar — sugerează Maria.

Dar Vasile știe că nu o să fie diferit. Pentru că problema nu este notarul — problema este o lume în care respectul se măsoară în diplome și costume, nu în muncă cinstită și sacrificii făcute pentru familie.

În acea clipă își dă seama că în ochii unor oameni, mirosul de pământ pe mâini te face mai puțin demn de respect decât o diplomă pe perete.