$$$

 GRIGORE ALEXANDRESCU

«Rugăciunea

Al totului părinte, tu, a cărui voinţă

La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă,

Stăpâne creator!

Putere fără margini, izvor de veşnicie,

Al căruia sfânt nume pământul nu îl ştie,

Nici omul muritor!

Dacă la cer s-aude glasul făpturii tale,

Fă ca întotdeauna pe a virtuţii cale

Să merg nestrămutat.

Când soarta mă apăsă, cum şi când îmi zâmbeşte,

Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte,

Să pot fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,

Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,

Dreptatea să o ştiu.

Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă,

Prin ea tu mă-ndreptează, şi când greşesc mă-nvaţă

Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omenirii bine,

Să mă cunosc pe însumi, şi altul decât tine

Să nu am Dumnezeu.

La oameni adevărul să-l spui fără sfială,

De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşeală

Să nu îmi răzbun eu.

Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază

Lumina aşteptată, a nemuririi rază,

Dincolo de mormânt,

Acolo unde viaţa cea veşnică zâmbeşte

Sărmanului acela ce-n viaţa pătimeşte,

Gonit pe-acest pământ.

Ştiu cum că lumea noastră între globurile multe,

Ce sunt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute

După un veşnic plan,

Nimica înainte-ţi nu poate să se crează,

C-aşa de puţin este s-atâta însemnează

Un val în ocean.

Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare

Ca-n fapta cea mai mică şi-n lucrul cel mai mare

Deopotrivă eşti,

Că la a ta dreptate nu este părtinire,

Că îngrijeşti de toate, că fără osebire

Şi-asupra mea priveşti.

Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământul,

Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântul,

Eşti viaţa ce ne-ai dat.

Ascultă dar, Stăpâne, supusă rugăciune

Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune

La tronu-ţi ne-ncetat.

Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie

Comoară de nădejde, de dulce bucurie,

Izvor de fericiri;

El singur să-mi stea faţă în acele minute,

Când planuri viitoare şi amăgiri trecute

Se şterg ca năluciri.»

Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1810, Târgovişte. Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi: tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria (născută Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte; era un hoinar visător şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon. În 1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti; este elev în clasa de literatură de la şcoala franceză a lui J.A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie.

În „Curie­rul românesc”, la 6 martie 1832, Ion Heliade-Rădulescu îi tipărea prima poezie, Miezul nopţii, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii”, iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale.

În 1833, se numără printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program politic. Poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu. Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intră în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi Mun­tenia. Demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica.

« Nebunia şi amorul

În nişte fabule un poet scrie

Că Nebunia şi pruncu-Amor

Se jucau singuri pe o câmpie,

În primăvara vieţii lor.

Ştiţi că copiii cu înlesnire

Găsesc sujeturi de neunire;

Ei dar odată se gâlceviră

Pentru o floare ce întâlniră.

Strigă Amorul în gura mare;

Cealaltă, însă, minut cumplit!

Îl izbi-ndată atât de tare,

Cât de lumină ea l-a lipsit.

Adânc copilul simţi durere,

Rămânând astfel fără vedere.

Tristă lui muma jalba porneşte

L-al său părinte, stăpân ceresc:

Va răzbunare, se tânguieşte;

Cu ea toţi zeii compătimesc.

Marş şi Apolon, mai c-osebire,

Arată mumei a lor mâhnire.

S-adună sfatul cel fără moarte

Şi hotărâră în obştea lor

Că Nebunia în veci să poarte,

Să cârmuiască pe orbu-Amor.

Aceasta dreaptă, grea osândire.

Din ziua aceea lua-mplinire;

Din ziua aceea sunt împreună,

Şi Nebunia-l ţine de mână.»

În 1838 îi apare un nou volum, Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul Anul 1840 fac ca Alexandrescu, care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, să fie închis pe trei luni. În arest lucrează la o versiune a tragediei Meropa a lui Voltaire (tipărită în 1847). Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica.

În 1842, cei doi vor vizita mănăstirile de pe valea Oltului. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cele mai bune poezii ale lui Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani) şi un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză. La Iaşi, în 1842, vede lumina tiparului Poezii, ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici. Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă poetului protecţie. E numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie (Secretariatul Statului), apoi serdar şi, în 1846, paharnic.

« Anul 1840

Să stăpânim durerea care pe om supune;

Să aşteptăm în pace al soartei ajutor;

Căci cine ştie oare, şi cine îmi va spune

Ce-o să aducă ziua şi anul viitor?

Mâine, poimâine, poate, soarele fericirii

Se va arăta vesel pe orizont senin;

Binele ades vine pe urmele mâhnirii,

Şi o zâmbire dulce după-un amar suspin.

Aşa zice tot omul ce-n viitor trăieşte,

Aşa zicea odată copilăria mea;

Şi un an vine, trece, s-alt an îl moşteneşte;

Şi ce nădejdi da unul, acelălalt le ia.

Puţine-aş vrea, iubite, din zilele-mi pierdute,

Zile ce-n veşnicie şi-iau repedele zbor;

Puţine suvenire din ele am plăcute:

A fost numai-n durere varietatea lor!

Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulţumire!

Pe tine te doreşte tot neamul omenesc!

Şi eu sunt mică parte din trista omenire,

Şi eu a ta sosire cu lumea o slăvesc!

Când se născu copilul ce s-aştepta să vie,

Ca să ridice iarăşi pe omul cel căzut,

Un bătrân îl luă în braţe, strigând cu bucurie:

“Sloboade-mă, stăpâne, fiindcă l-am văzut.”

Astfel drepţii ar zice, de ar vedea-mplinite

Câte într-al tău nume ne sunt făgăduite.

O, an prezis atâta, măreţ reformator!

Începi, prefă, răstoarnă şi îmbunătăţează,

Arata semn acelor ce nu voiesc să crează;

Adu fără zăbavă o turmă s-un pastor.

A lumii temelie se mişcă, se clăteşte,

Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit;

Un duh fierbe în lume, şi omul ce gândeşte

Aleargă către tine, căci vremea a sosit!

Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite

De umbra unor pravili călcate, siluite

De alte mai mici umbre, neînsemnaţi pitici.

Oricare sentimente înalte, generoase,

Ne par ca nişte basne de povestit, frumoase,

Şi tot entuziasmul izvor de idei mici.

Politica adâncă sta în fanfaronadă,

Şi ştiinţa vieţii în egoism cumplit;

De-a omului mărire nimic nu da dovadă,

Şi numai despotismul e bine întărit.

An nou! Aştept minunea-ţi că o cerească lege;

Dacă însă pastorul ce tu ni l-ai alege

Va fi tot că păstorii de care-avem destui,

Atunci… lăsă în starea-i bătrâna tiranie,

La darurile tale eu nu simt bucurie,

De-mbunatatiri rele cât vrei suntem sătui.

Ce bine va aduce o astfel de schimbare?

Şi ce mai rău ar face o stea, un comet mare,

Care să arză globul s-ai lui locuitori?

Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită,

Să ştie de ce mâna va fi măcelărită

Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?

Eu nu îţi cer în parte nimica pentru mine:

Soarta-mi cu a mulţimii aş vrea să o unesc:

Dacă numai asupră-mi nu poţi s-aduci vreun bine,

Eu raz de-a mea durere şi o dispreţuiesc.

După suferiri multe inima se-mpietreste;

Lanţul ce-n veci ne-apasa uitam cât e de greu;

Răul se face fire, simţirea amorţeşte

Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.

Dar aş vrea să văz ziua pământului vestita,

Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat,

Să pierz ideea tristă, de veacuri întărâtă,

Ca lumea mostenire-ntamplarilor s-a dat!

Atunci dac-a mea frunte galbenă, obosită,

Dacă a mea privire s-o-ntoarce spre mormânt,

Dac-a vieţii-mi triste făclie osândită

S-o-ntuneca, s-ar stinge de-al patimilor vânt,

Pe aripile morţii celei mântuitoare,

Voi părăsi locaşul unde-am nădăjduit;

Voi lăsa fericirea aceluia ce-o are,

Şi a mea pomenire acelor ce-am iubit.»

În tipografia lui C.A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare în 1847 volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule. În 1848, era printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Popolul suveran”. Trezind suspiciuni, este scos din postul pe care îl ocupa la Secretariatul Statului. În 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului. Între 1852 şi 1857, lucrează în Comisia Documentală. E înălţat la rangul de clucer; devine în 1854 director al Eforiei Spitalelor Civile. La invitaţia lui Ion Ghica, porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina.

«Boul şi viţelul

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

În zilele noastre de soartă-ajutat,

Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,

Dobândi-n cireadă un post însemnat.

- Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:

Decât multă minte, ştiu că e mai bine

Să ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa de-a vieţii veselă schimbare,

Cum şi de mândrie boul stăpânit,

Se credea că este decât toţi mai mare,

Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,

Că are clăi sumă şi livezi o mie:

“Mă duc, zise-ndată, niţel fân să-i cer.”

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;

Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:

“Acum doarme, zice, nu-l pot supăra.”

- “Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

După prânz să doarmă! Obiceiul lui

Era să nu şază ziua niciodată;

Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

- Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;

Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,

Priimit în casă dacă vrei să fii.”

La o mojicie atâta de mare

Viţelul răspunde că va aştepta;

Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,

Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,

Însă socoteşte că unchiu-a orbit:

Căci fără-ndoială nu putea crede

Ca buna sa rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi prea de dimineaţă,

Să-i găsească vreme, la dânsul veni:

O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,

Ca să-i facă bine, de el pomeni.

“Boierule, zise, aşteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”

- “Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară.

N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”»

În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departa­mentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru în Comisia Centrală de la Focşani. Se căsătoreşte aici cu Raluca, fiica spătarului Stamatin. În iunie 1860, poetul dă semne de alienaţie mintală. Boala îl va chinui, cu intermitenţe, până la sfârşitul vieţii. Ediţia definitivă, alcătuită de autor în 1863, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, cuprindea şi Memorial de călătorie. Alexandrescu este obligat să se retragă din viaţa publică; îi apar sporadic producţii neconcludente. Pentru fiica sa, Angelina, a tradus din Ediţia Laboulaye Poveşti albastre (1872). În 1882 „Cimpoiul” îi tipărea traducerea primelor trei cânturi din Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso.

Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimţit ca vocaţie şi posibilă împlinire de sine, a fost Alexandrescu. Dacă, până la el, poezia era chemată să dea glas numai simţământului (erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei conştiinţe, iar poemul – un scenariu care pune în discuţie, uneori stângaci, cu patetism însă, valorile sub semnul cărora omul există.

«Ursul şi vulpea

“Ce bine au să meargă trebile în pădure

Pe împăratul tigru când îl vom răsturna

Şi noi vom guverna,

Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure

Că nu s-a pomenit

Un timp mai fericit.”

- “Şi-n ce o să stea oare

Binele acest mare?”

Îl întrebă.

- “În toate,

Mai ales în dreptate:

Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,

Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;

Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca

Ş-apoi îl sugruma.”

- “Dar voi ce-o să le faceţi?”

- “Noi o să-i sugrumăm

Ş-apoi să-i judecăm.”

Cutare sau cutare,

Care se cred în stare

Lumea a guverna,

Dacă din întâmplare

Ar face încercare,

Tot astfel ar urma.»

«Toporul şi pădurea

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,

Dar că vorbea odată lemne şi dobitoace

Nu rămâne-ndoială; pentru că de n-ar fi,

Nici nu s-ar povesti.

Şi caii lui Ahil, care proorocea,

Negreşit că au fost, de vreme ce-l trăgea.

Întâmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc

Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc

Şi care îmi zicea

Că şi el o ştia

De la strămoşii lui,

Care strămoşi ai lui ziceau şi ei c-o ştiu

De la un alt strămoş, ce nu mai este viu

Şi pe-ai cărui strămoşi, zău, nu pot să vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,

Un ţăran se dusese să-şi ia lemne de casă.

Trebuie să ştiţi, însă, şi pot să dau dovadă,

Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.

Astfel se încep toate: vremea desăvârşaşte

Orice inventă omul şi orice duhul naşte.

Aşa ţăranul nostru numai cu fieru-n mână

Începu să sluţească pădurea cea bătrână.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:

“Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte,

Începură să zică, toporul e aproape!

În fundul unei sobe ţăranu-o să ne-ngroape!”

- “E vreunul de-ai noştri cu ei să le ajute?”

Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute

Şi care era singur ceva mai la o parte.

“Nu.” – “Aşa fiţi în pace: astă dată-avem parte;

Toporul şi ţăranul alt n-o să izbutească,

Decât să ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:

După multă silinţă, cercări îndelungate,

Dând în dreapta şi-n stânga, cu puţină sporire,

Ţăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,

Puteţi judeca singuri ce tristă întâmplare.

Istoria aceasta, de-o fi adevărată,

Îmi pare că arată

Că în fiece ţară

Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

Nu le aduc străinii, ci ni le face toate

Un pământean de-ai noştri, o rudă sau un frate.»

Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală între lirismul de atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. Alexandrescu nu cultivă notaţia în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianţa crepusculară, propice visării şi reflecţiei, alunecarea în fantastic, ritmica timpului sunt sugerate prin sonoritate şi imagine. În Mircea cel Bătrân, poetul salută vitejia şi gloria străbună, dar raţiunea refuză exaltarea şi redimensionează conturul unei vârste a faptei războinice strălucite, prin comparaţie cu izbânzile progresului: arta, ştiinţele, vieţuirea înfrăţită a naţiilor în pace. Totuşi sugestia de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte vir­tualităţi eminesciene.

«Umbra lui Mircea. La Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:

Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,

S-ale valurilor mândre generaţii spumegate

Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:

De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;

Muşchiul zidului se mişcă… pintre iarba să strecoară

O suflare, care trece ca prin vine un fior.

Este ceasul nalucirei; un mormânt se desvaleste,

O fantoma-ncoronata din el iese… o zăresc…

Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…

Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.

Ascultaţi!… marea fantoma face semn… da o poruncă…

Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…

Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,

Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.

Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,

Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,

Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sunt ţie cunoscute,

Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?

Este el, cum îl arata sabia lui şi armură,

Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,

Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura,

Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?

Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza.

Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc,

Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiinteaza,

S-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.

Sărutare, umbra veche! priimeste-nchinăciune

De la fiii României care tu o ai cinstit:

Noi venim mirare noastră la mormintu-ţi a depune;

Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.

Rivna-ţi fu neobosită, indelung-a ta silinţa:

Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;

Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,

S-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.

Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:

Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:

Intreprinderea-ţi fu dreapta, a fost nobilă şi mare,

De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.

În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,

Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,

Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie

A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!

Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;

Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne măsură,

Ne-ndoim dac-asa oameni întru adevăr au stat.

Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,

Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:

Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite

În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.

Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,

Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îi plătesc;

E a cerului urgie, este foc care topeşte

Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.

Dar a noaptei neagră manta peste dealuri se lăţeşte,

La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;

Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;

Tot e groază şi tăcere… umbra intra în mormânt.

Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte

Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc;

Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate

Zidul vechi al manastirei în cadenţă îl izbesc.»

Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu satirei, poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu. În proză (Memorial de călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de observaţia directă şi însemnarea topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana. Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură.

«Lupul moralist

V-am spus, cum mi se pare, de nu îţi fi uitat,

Că lupul se-ntâmplase s-ajungă împărat.

Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui

Ceea ce s-a urmat sub stăpânirea lui.

Auzind împăratul că-n staturile sale

Fac năpăstuiri multe păroşii dregători,

Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale

Unde să nu vezi jertfe mai mulţi prigonitori1,

Porunci să se strângă obşteasca adunare

Lângă un copac mare;

Căci vrea pe unii-alţii să îi cam dojenească,

Şi-n puţine cuvinte,

Să le-aducă aminte

Datoriile lor.

Toţi se înfăţişară; şi-nălţimea lupească

Începu să vorbească

C-un glas dojenitor:

“Domnilor de tot felul! Bune sunt astea toate?

Datoriile slujbei astfel le împliniţi?

Nu aveţi nici sfială, nici frică de păcate,

Să faceţi nedreptate şi să năpăstuiţi?

Toate slujbele voastre ţara vi le plăteşte:

Încă, pe la soroace,

Câte un dar vă face.

Dar reaua nărăvire,

Ce o aveţi din fire,

Nu se tămăduieşte.

Vedeţi cu ce morţi grele

Se isprăvesc din lume

Şi cum lasă rău nume

Acei care fac rele.

Gândiţi-vă că poate veţi da cuvânt odat