$$$

 În anii 1960, studenta absolventă de la Harvard, Jean Briggs, a făcut o descoperire curioasă despre natura furiei umane. La vârsta de 34 de ani, a plecat într-o călătorie dincolo de Cercul Polar Arctic, unde a petrecut 17 luni în tundră. Nu existau drumuri, încălzire, magazine. Iarna, temperatura scădea sub -40 de grade Celsius. Briggs a convins o familie de inuiți să o „adopte” pentru a le putea documenta viața în sălbăticie.

Briggs a observat rapid că se întâmpla ceva uimitor în aceste familii: adulții aveau o capacitate neobișnuită de a-și controla furia. Inuiții nu se enervau niciodată. De exemplu, într-o zi, cineva a vărsat un ibric clocotit, deteriorând podeaua de gheață a unui iglu. Nimeni nu s-a plâns. „Păcat”, a spus calm vinovatul și s-a întors să aducă apă. Într-un alt caz, un fir de pescuit care fusese împletit timp de câteva zile s-a rupt la prima aruncare. Nimeni nu s-a plâns: „Hai să o luăm de la capăt”, a spus pur și simplu cineva.

Briggs părea un copil sălbatic prin comparație, deși încerca să-și controleze furia. Acționa mult mai impulsiv. Se întreba cum au transmis părinții inuiți această abilitate copiilor lor. Cum au transformat copiii mici predispuși la crize de furie în adulți destinși?

Briggs a văzut odată o tânără mamă jucându-se cu un băiețel furios de doi ani. Mama i-a oferit o pietricică și i-a spus: „Lovește-mă cu pietricica aia! Mai mult. Lovește-mă mai tare.” Când băiatul a aruncat pietricica spre ea, ea și-a acoperit ochii cu mâinile și s-a prefăcut că plânge: „Oooh. M-a durut!” Briggs a fost complet nedumerită. Acțiunile ei păreau contrare a tot ceea ce știa despre cultura inuită. Dar s-a dovedit a fi o modalitate puternică de a învăța un copil să gestioneze furia.

Mamele inuite au o regulă de aur: să nu țipe niciodată la copiii mici. Ele cred că a certa copiii sau a le vorbi pe un ton furios este nepotrivit. Când copiii sunt mici, acest lucru nu ajută, ci doar provoacă stres părinților, chiar dacă copilul lovește sau mușcă.