miercuri, 26 aprilie 2017

”Ștrumpfii: Satul Pierdut”!

Îndrăgitele personaje albastre, celebre în lumea întreagă, revin pe marile ecrane într-o aventură mult-așteptată: ”Ștrumpfii: Satul Pierdut”. Pe 18 martie 2017, animația s-a lansat la nivel mondial, iar din 31 martie a.c. va rula, în format 3D, în toate cinematografele din România, după o săptămână de avanpremiere.
În anul 1958, animatorul belgian Pierre Culliford, supranumit Peyo, crea primele imagini cu Strumpfi – simpaticele personaje albastre care aveau să cucerească inimile publicului cinefil din toată lumea, generație după generație. Acum, povestea prinde viață într-o nouă interpretare, o aventură plină de culoare, magie și umor, pentru întreaga familie: animația ”Ștrumpfii: Satul Pierdut”!
  Cu totii ne-am dori sa vedem filmul. Mari sau mici, ne simtim fascinati de filmele de animatie si, adesea, ne identificam cu personajele, am vrea sa ne asemuim lor si sa traim intamplarile vazute pe marele sau micul ecran in care personajele principale sunt Smurfette / Ștrumpfița, Brainy / Istețul, Hefty / Voinicul, Clumsy / Bleguțul si multi, multi altii...
Am crescut si eu ca si toti din generatia mea cu filmele de desene animate. Ele ne invapaiau imaginatia si, alaturi de carti, erau sursele de inspiratie pentru toate jocurile si poznele pe care le faceam. Nu o data eram tinta farselor facute de alti colegi sau prieteni de joaca si, la randul nostru, ticluiam farse altora, drept "rasplata" pentru farsele pe care le incasam de la altii.
Imi amintesc cu placere iernile pline de zapada, prilej pentru tavaleli prin zapada rece si batai cu bulgari, dar si alunecarea rapida pe derdelus la vale. Odata, dupa ore, am iesit cu totii in curtea scolii, intr-o parte mai retrasa si, sub supravegherea profesorului diriginte ne-am dezlantuit intr-o bataie cu zapada atat de intensa incat, dupa nici o ora, aratam cu totii ca niste veritabili oameni de zapada: albi din cap pana in picioare si atat de plini de zapada, incat parintii veniti sa ne ia acasa au fost nevoiti sa ne dezbrace de haine drept in mijlocul curtii si sa scuture toate hainele de pe noi de zapada prinsa parca de orice fir din structura tesaturii.
Dupa cativa ani, liceeni fiind, am prins iarasi o iarna geroasa si cu multa zapada. Invatam intr-o clasa aflata la ultimul etaj, pe colt si cu geamurile dand spre loc deschis: mica piata din centrul orasului. Caldura era data de sobe de teracota incalzite cu gaz metan, iar focul se facea "cu taraita", nu mai mult de 2-3 ore pe zi. Suficient doar cat sa dezmorteasca putin aerul pentru scurt timp; la drept vorbind, cum geamurile nu erau perfect etanse, aerul rece de afara patrundea cu usurinta in clasa incat simteam mereu, chiar imbracati cu paltoanele pe noi si cu cateva randuri de flanele, mai blindati decat niste cavaleri in armura, ca prindeam turturi peste tot daca stateam locului o vreme. Ca atare, intr-o dimineata cand unul dintre profesori a intarziat (motivat!) nu mai mult de 10-15 minute la ora, avertizandu-ne sa nu parasim cumva clasa, cei mai multi dintre noi nu au rezistat sa stea linistiti mai mult de cateva minute si au iesit din clasa... direct la derdelusul din fata salii de sport. Ideea era sa se incalzeasca facand tot felul de tumbe prin zapada din varful pantei pana jos si apoi sa revina in clasa cat de cat incalziti si cu chef de ora. Numai ca, probabil, n-au estimat cum se cuvint timpul pe care ar fi trebuit sa il petreaca afara la harjoneala ca sa se intoarca inaintea sosirii domnului profesor, caci acesta intrand in clasa si vazandu-ne doar pe cei cativa care ramasesem in clasa, a intrebat speriat: "Unde sunt ceilalti? Nu v-am spus sa nu iesiti afara?"
"Nu e nici o problema... Ne ducem noi sa ii aducem in clasa, stim unde sunt. Iertati-i, e prea frig in clasa, au iesit sa alerge putin pe afara sa se incalzeasca." Ca atare, seful clasei s-a dus dupa restul colegilor. In cateva minute intrau cu totii in clasa, unul cate unul, cu figuri spasite si plini de zapada. Il priveam zambind pe furis pe domnul profesor care, incurcat, nu stia ce sa faca: sa ii dojeneasca sau sa se amuze, intelegand totusi ca fusese o iesire nevinovata din partea elevilor. Ca atare a trecut discret peste momentul aparent stanjenitor si.... ora a continuat normal.
Ca sa nu mai vorbim ca, in ciclul gimnazial din scoala generala, cateva colege au facut alta boacana de care au facut haz multa vreme de atunci. Intr-o duminica, un grup de cateva prietene au plecat impreuna in parcul orasului. Ce s-au gandit ele? "Daca tot suntem aici, hai sa tragem cateva tururi cu barca pe lac"... Zis si facut... Au inchiriat o barca, s-au urcat pe rand in ea... Cand sa se urce si ultima, in loc sa urce in barca facand un simplu pas de la cea mai mica distanta posibila, ca sa evite orice risc de a nu nimeri locul confortabil in barca, a incercat un salt asa-zis "acrobatic" de pe marginea lacului spre barca. Insa a calculat gresit directia si distanta si, in loc sa nimereasca in barca, a plonjat direct in apa lacului. Spre norocul ei a fost scoasa rapid din apa si s-a ales doar cu hainele ude leoarca si cu o spaima zdravana.
Tare as vrea sa retraiesc copilaria cu fiecare clipa a vietii mele. De aceea parca nu as ezita sa merg la cinema sa vad filmul „Smurfs: The Lost Village” / „Strumpfii: Satul Pierdut”. Sunt sigura ca este un film pentru intreaga familie, un film plin de actiune si comedie.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

Clasament final Spring SuperBlog 2018

Bun găsit, superbloggeri! Iată că s-a încheiat și cea de-a 16-a ediție a competiției noastre. S-au acordat toate notele, s-au soluționat ...