3&&&&

 S-a întâmplat în 22 august…

- 1233: Prima menţiune documentară a unui ban de Severin, în persoana lui Luca. 

- 1456: A început a doua domnie a lui Vlad Tepe; în Tara Românească (până în noiembrie 1462).

- 1485: Bătălia de la Bosworth: Regele Richard al II-lea a fost înfrânt şi ucis iar Henric de Richmond s-a încoronat rege al Angliei (30 octombrie 1485) sub numele de Henric al VII-lea, întemeind dinastia Tudorilor.Bătălia de la Bosworth a fost penultima bătălie din Războiul celor Două Roze, războiul civil dus între Casa Lancaster si Casa York în Anglia în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Ea a avut loc la 22 august 1485, şi a fost câştigată de Casa Lancaster. Liderul acesteia, Henry Tudor, Earl de Richmond, a devenit în urma ei primul monarh englez din dinastia Tudor, căsătorindu-se cu o prinţesă din Casa York. Inamicul său, Richard al III-lea, ultimul rege din Casa York, a murit în luptă.Istoricii consideră că bătălia de la Bosworth a reprezentat sfârşitul dinastiei Plantagenet, moment definitoriu al istoriei Angliei.

- 1531: Bătălia de la Obertyn: Petru Rareş a fost înfrânt de poloni. Bătălia de la Obertyn (sau de la Obertin) dintre Petru Rares si hatmanul Jan Tarnowski (Ioan Tarnovschi) a avut loc pe 22 august 1531, după ce Petru Rares invadase Pocutia în 1530.Aceasta s-a soldat cu înfrângerea trupelor moldovene si recucerirea Pocuţiei de către polonezi.

- 1647: S-a născut Denis Papin, medic şi fizician francez, unul dintre inventatorii maşinii cu abur; a inventat cazanul cu abur („Oala lui Papin", 1680); a stabilit relaţia dintre temperatura de fierbere a apei şi presiune (m. ~1712, la Londra) 

- 1780: Navele lui James Cook, Resolution şi Discovery, se întorc în Anglia după moartea lui Cook în Hawaii 

- 1806:A încetat din viaţă, la Paris, Jean-Honoré Fragonard (n.1732), pictor, desenator şi gravor francez. Opera sa cuprinde compoziţii de gen, peisaje, portrete şi picturi cu subiect religios şi mitologic (Sărbătoare la Saint-Cloud; Jurământul de dragoste; Sărutul pe furate). Jean-Honoré Fragonard (n. 5 aprilie 1732, Grasse - d. Paris) a fost un pictor francez, reprezentant al stilului rococo din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Totuşi, deoarece a creat în toate stilurile epocii, nu poate fi perfect încadrat într-un anumit curent. Fragonard a fost un pictor al scenelor de dragoste subtile şi frivole în genul „fêtes galantes", abordând teme îndrăznețe, care nu dăunează totuși întelegerii caracterului inovator al creaţiei artistului. Când pictează portrete, impresionează prin îndemânarea extraordinară, iar tablourile sale cu teme istorice uimesc pe reprezentanţii neoclasicismului academic.

- 1812: Descoperirea sitului arheologic Petra din Iordania de către exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt. Petra reprezintă moştenirea nabateenilor, un popor arab care a venit în sudul Iordaniei acum mai bine de 2000 de ani.Nabateenii erau o civilizaţie de negustori, care a fost localizată cu 200 de ani înainte de Hristos 

- 1820: S-a născut, la Iaşi, Manolache Costache Epureanu (m.1880), jurist şi om politic român. A fost un intelectual militant pentru Unirea Principatelor Române şi făurirea statului unitar naţional. A fost membru în Comitetul Central al Unirii din Iaşi, deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă a Moldovei (1858), fiind şi pe lista candidaţilor la domnie. A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru al Justiţiei, ministru de Interne şi de Finanţe.

- 1850: A încetat din viaţă, la Weidling, Nikolaus Lenau (n.1802), poet austriac. Reprezentant al romantismului german. A scris poezii marcate de pesimism: Poezii (1832 şi 1844), Poezii mai noi (1844), poeme dramatice (Faust, 1836) şi epice (Don Juan, 1844; Albigenzii, 1842).

- 1860: S-a născut inginerul german Paul Nipkow, inventatorul dispozitivului optico-mecanic (discul Nipkow) pentru analiza şi sinteza imaginii de televiziune (1884), înlocuit astăzi cu sisteme electronice (m. 1940). 

- 1860: S-a stins din viaţă Alexandre Gabriel Decamps (n.1803), pictor şi grafician francez. A pictat scene de gen, în special orientale (Ieşirea de la şcoala turcească), peisaje şi scene de vânătoare în culori strălucitoare. A creat numeroase caricaturi politice.

-1862:S-a născut compozitorul francez Claude Debussy (m.25.III.1918).

- 1864: Adoptarea, din iniţiativa lui Henri Dunant, a Convenţiei Internaţionale de la Geneva privitoare la acordarea statutului de neutralitate răniţilor de război şi personalului sanitar militar. A fost înfiinţată Crucea Roşie.

- 1882: S-a născut, la Buzău, Velimir Maximilian (m.1959), actor român. A fost codirector la Compania „Bulandra-Maximilian-Storin”. A interpretat roluri de operetă, comedie şi dramă. A dat viaţă unor tipuri memorabile din teatrul românesc şi universal (Topaze; Burghezul gentilom; Domnişoara Nastasia; Omul care a văzut moartea; Slugă la doi stăpâni).

- 1883, 22.VIII/3.IX: A murit scriitorul rus Ivan Turgheniev. Ivan Sergheievici Turgheniev (n. 28 octombrie/9 noiembrie 1818, Oriol, Rusia - d. 22 august/3 septembrie 1883, Bougival, lângă Paris) a fost un romancier şi dramaturg rus. Cel mai cunoscut roman al său este Părinţi şi copii, publicat în 1862. Maestru al realismului rus, prieten cu Gustave Flaubert şi model al lui Guy de Maupassant, Turgheniev este un neîntrecut analist al vieţii sentimentale a eroilor săi, pe care-i surprinde, în ipostaze specifice, de la fulgerătoarea scânteie a primei idile adolescentine până la pasiunea năvalnică a tinereţii şi chiar până la zbuciumul iubirilor târzii, cel mai adesea îngrădite de normele sociale.

- 1886: Apare, la Bucureşti, gazeta Gutenberg, editată de Asociaţia muncitorilor tipografi cu acelaşi nume.

- 1890: S-a stins din viaţă, la Mirceşti, jud. Iaşi, Vasile Alecsandri (n.1821), scriitor şi om politic român. Membru fondator, din 1866, şi membru de onoare, din 1871, al Societăţii Academice Române. Poet, prozator şi dramaturg, Vasile Alecsandri a fost unul dintre scriitorii cei mai reprezentativi ai secolului al XIX-lea, una dintre autorităţile culturale ale timpului, care a adus o contribuţie remarcabilă la crearea statului modern şi la dezvoltarea literaturii române. A fost scriitorul genial ales de destin să pună, aproape în toate genurile ei, temelia literaturii române moderne. Director al Teatrului Naţional din Iaşi, el a militat pentru afirmarea unei literaturi dramatice care să devină „un organ spre biciuirea moravurilor rele şi a ridicolelor societăţii”. A fost creatorul comediei sociale în teatrul românesc şi unul din marii noştri dramaturgi. În semn de omagiu, Teatrul Naţional din Iaşi îi poartă numele. 

- 1892: S-a născut Victor Daimaca, astronom şi matematician; cercetări de astronomie fotografică; a descoperit, în 1943, două comete care-i poartă numele (m. 1969) 

- 1897: S-a născut Sandu Albu, violonist şi compozitor (m. 1978) 

-1897:S-a născut (la Aminciu/Grecia, într-o familie de aromâni) Sterie Diamandi, biograf şi eseist; prin câteva lucrări de succes, Diamandi a ilustrat o specie a literaturii de frontieră la modă în perioada interbelică: biografia (m. 1981) 

-1897: S-a născut, la Pietroasele, jud. Buzău, Constantin A. Sandu-Ville (m.1969), fitopatolog român. Membru corespondent al Academiei Române. A funcţionat ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, timp de un sfert de veac.S-a afirmat ca un pasionat cercetător în domeniul fitopatologiei. Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în 130 de publicaţii ştiinţifice şi monografii. A explorat mai multe domenii de biologie vegetală ca: sistematica plantelor superioare; sistematica, morfologia şi ecologia ciupercilor şi bacteriilor, îndeosebi celor fitopatogene. Marea lui pasiune a fost însă micologia.

- 1897: S-a născut Sandu Albu, violonist şi compozitor (m.22.XI.1978) 

- 1902: S-a născut Leni Riefenstahl, dansatoare germană, regizoare de film şi fotografă; renumită personalitate a cinematografului nazist; filmele sale constituie adevărate documente asupra epocii, susceptibile de a contribui la înţelegerea fenomenului psihologic şi social pe care l-a reprezentat hitlerismul (supranumită şi „cineasta lui Hitler") (m. 2003) 

- 1909: Se desfăşoară, la Reims (Franţa), primul miting aviatic internaţional.

- 1917: S-a născut Alexandru Piru, critic şi istoric literar. Alexandru Piru (n. 1917, în jud. Bacău - d. 1993, Bucureşti) a fost un critic şi istoric literar român, profesor de literatură la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A fost unul dintre asistenţii lui George Călinescu, alături de Dinu Pillat şi Adrian Marino, până la „radierea" (îndepărtarea) acestuia din Facultate, şi a îngrijit re-editarea monumentalei Istorii a literaturii române de la origini şi pînă în prezent, semnând prefaţa ediţiei a doua, publicată în 1982 de Editura Minerva.A scris de asemenea o istorie a literaturii române, influenţată ca manieră de abordare de cea a lui G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până la 1830 (publicată în 1977), Istoria literaturii române (publicată postum în 1994) şi nu în ultimul rând foarte utila Istorie a literaturii române vechi, considerată a fi a doua ca valoare după cea interbelică a lui Nicolae Cartojan. Alexandru Piru este şi autorul unei retrospective a deceniului literar cinci, intitulată Panorama deceniului literar românesc 1940-1950 (apărută în 1968).În anul 2006 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

- 1917: A murit Ecaterina Teodoroiu; participând voluntar la Primul Război Mondial, s-a remarcat în luptele de pe Jiu (octombrie-noiembrie 1916); a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent, în timpul bătăliei de la Varniţa şi Muncelu (n. 1894).

- 1917: S-a născut John Lee Hooker, cântăreţ american de blues, compozitor şi chitarist (m. 2001) 

- 1917: Trupa de operă ce a funcţionat la Iaşi în anii primului război mondial susţine primul spectacol cu Faust de Ch. Gounod. Dirijor: Umberto Pessione. În distribuţie: Vasile Rebega, Elena Drăgulinescu-Stinghe, George Niculescu-Basu, Aurel Costescu-Duca, Alexandra Critico.

- 1919: S-a născut numismatul Octavian Iliescu; s-a concentrat asupra studiului monedelor din epoca medievală; prodigioasă activitate şi în medalistică şi în sigilografie; fost preşedinte de onoare al Societăţii Numismatice Române (m. 2009)

- 1920: S-a născut scriitorul american Ray Bradbury, autor de literatură S.F. (unele cărţi au fost ecranizate) (m. 2012)

- 1920: Deschiderea primului Festival de muzică „Mozart” de la Salzburg 

- 1924: S-a născut Peter Foldes (m.1977), producător francez de filme de animaţie. A lucrat în Franţa, Anglia şi Canada. După 1967, când descoperă posibilităţile animaţiei pe calculator, el devine un pionier al acestui tip de artă. Dintre filmele sale, menţionăm: Geneză animată (1952), Apetit de pasăre (1965), Chipuri de femei (1971), Foamea (1972), Visul (1976).- 1926: S-a născut Mihai Constantinescu, violonist şi profesor (m. 1987)

- 1928: S-a născut Karlheinz Stockhausen, compozitor şi muzicolog german (m. 2007)

- 1931: S-a născut Alice Mănoiu, critic de film

- 1936: S-a născut compozitorul şi chitaristul american Chuck Brown, creatorul stilului „Go-Go", un sub-curent al stilului funky, foarte popular în comunitatea de culoare din Washington în anii '80; supranumit „naşul stilului Go-Go", Chuck Brown a lansat în 1979 piesa „Bustin' Loose", care a lansat moda acestui stil muzical, apropiat de R&B (m. 2012)

- 1941: Ion Antonescu a fost avansat la gradul de mareşal 

- 1956: S-a născut sculptorul Marian Zidaru

-1958: A încetat din viaţă, la Tertre Bellême, Roger Martin Du Gard (n.1881), scriitor francez. Laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1937). Capodopera sa este romanul-fluviu Familia Thibault (8 vol., 1922-1940).

- 1958: Iolanda Balaş cucereşte, cu o săritură în înălţime de 1,91 m, pentru România, primul titlu european la atletism, la Campionatul de la Stockholm (19-22 august).

- 1963: S-a născut Tori Amos (născută Myra Ellen Amos), cântăreaţă, pianistă şi compozitoare americană

- 1968: S-a născut Sorin Adam, pictor român.

- 1969: A luat fiinţă Academia de Ştiinţe Medicale din Bucureşti.

 -1972: A murit fizicianul Ştefan Procopiu; contribuţii în domeniile electromagneticii şi termodinamicii; a ajuns pe căi proprii la noţiunea de magneton înaintea fizicianului danez Niels Bohr şi independent de acesta (1912); membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1890).

- 1977: A murit zoologul Theodor Buşniţă; contribuţii în domeniile ihtiologiei şi hidrobiologiei; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (n. 1900, la Chişinău, azi în R. Moldova) 

- 1981: A murit Saşa Pană (pseudonimul lui Alexandru Binder), poet şi prozator (n. 1902)

- 1985: A murit actorul Octavian Cotescu (n. 1931)

- 1989: A decedat, la Moscova, Aleksandr S. Iakovlev (n.1906), constructor rus de avioane. A construit pentru aviaţia rusă primul avion de vânătoare cu reacţie (IAK-15), primul bombardier supersonic (IAR-28), precum şi primul avion din lume cu decolare şi aterizare pe verticală (IAK-38). Autor al unor proiecte de elicoptere, între care IAK-24.

- 1994: A murit pictorul Vespasian Lungu (n. 1927)

- 1999: A murit Tudor Popescu (prenumele la naştere: Teodor), dramaturg şi prozator (n. 1930)

- 1999: A încetat din viaţă, la Iaşi, inginerul electrotehnic român Laurenţiu Turic (n.1938). A funcţionat la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic „Gh. Asachi” din Iaşi, între anii 1962-1999. Domeniul de specializare a fost Control electronic circuite.A publicat peste 50 de lucrări ştiinţifice.

- 2000: A murit Harry Maiorovici, compozitor român (n. 1918)

- 2000: A încetat din viaţă, la Braşov, Augustin Gustav Tătaru (n.1910), economist român. Profesor universitar cu o bogată şi îndelungată activitate didactică, cercetător de prestigiu în domeniul economic, el a fost o personalitate a vieţii culturale şi ştiinţifice din Cluj, Braşov şi, mai ales, din Iaşi.A funcţionat la Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, din 1965 şi până în 1977.Este autorul a numeroase studii, cărţi, cursuri. S-a ocupat de istoria gândirii economice şi financiare, de studiul unor laturi ale relaţiilor economice internaţionale şi altele.

- 2002: A murit, la Neuchâtel, în Elveţia, Horia Liman, scriitor şi publicist elveţian de origine română (n. 1912) 

- 2002: A avut loc inaugurarea oficială a Casei Fotbalului Românesc, eveniment la care a participat preşedintele şi preşedintele de onoare al FIFA, Joseph Blatter, respectiv Joao Havelange şi preşedintele UEFA, Lennart Johansson 

- 2010: A murit juristul Tudor Drăganu, specialist în drept constituţional; membru de onoare al Academiei Române din 2003 (n. 1912)

- 2011: A murit criticul de film Viorica Bucur, realizatoare de emisiuni de televiziune şi profesor de istorie a filmului la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti; cunoscută mai ales pentru emisiunea „Gala desenului animat", difuzată între anii 1974 - 1992 la Televiziunea Naţională (n. 1946) 

- 2011: A murit compozitorul şi producătorul american Nickolas Ashford, autorul unor piese celebre lansate de casa Motown, precum „Ain't No Mountain High Enough", „Reach Out And Touch Somebody's Hand" şi „I'm Every Woman" (n. 1942)

££_

 Există pierderi pe care faima nu le poate atenua. Există răni pe care succesul nu le poate vindeca. Și Robert Redford a trăit-o pe cea de care se teme orice părinte, nu o dată, ci de două ori.

Prima a venit înainte ca lumea să-i cunoască cu adevărat numele.

În 1959, Redford și soția sa și-au pierdut fiul mic, Scott, din cauza sindromului morții subite a sugarului. Scott avea doar două luni și jumătate. Robert avea douăzeci și doi de ani.

Era genul de pierdere care remodelează o persoană înainte ca viața să fi început măcar cu adevărat. Ani mai târziu, Redford avea să spună că așa ceva nu este niciodată complet lăsat deoparte. Supraviețuiește în spații mici, manifestându-se în moduri pe care poate nici nu le recunoști.

Dar viața a continuat.

Redford a avut mai mulți copii. Și-a construit una dintre cele mai extraordinare cariere din cinematografia americană. A devenit un actor de renume mondial, regizor, activist de mediu, forța din spatele Festivalului de Film Sundance și, în cele din urmă, un laureat al Medaliei Prezidențiale a Libertății.

A construit instituții. A realizat filme care au devenit parte a culturii americane. A devenit genul de persoană despre care oamenii credeau că a ajuns într-un punct în care aproape totul putea fi reparat.

Dar unele lucruri nu pot fi reparate.

La mai mult de șaizeci de ani după ce l-a pierdut pe Scott, Redford avea să piardă un alt fiu.

Numele lui era James.

James Redford, cunoscut sub numele de Jamie, s-a născut în 1962. A crescut între două lumi foarte diferite.

Una era Hollywood-ul, unde tatăl său devenea unul dintre cei mai recunoscuți oameni din țară.

Cealaltă era Utah, unde Robert cumpărase teren, construise o cabană și se întorsese iar și iar în munți care păreau mai permanenți decât orice putea oferi industria cinematografică.

Jamie aparținea ambelor lumi fără a alege complet niciuna dintre ele.

A devenit regizor de documentare.

În loc să urmărească faima, s-a interesat de povești care erau ignorate. Filmele sale au explorat probleme de mediu, educație, comunități indigene, schimbări climatice și oameni obișnuiți care încercau să schimbe locurile în care trăiesc.

Dar cu mult înainte de acele filme, Jamie se lupta cu ceva mult mai personal.

În tinerețe, a fost diagnosticat cu colangită sclerozantă primară, o boală rară care afectează canalele biliare ale ficatului.

Este progresivă.

Nu există un leac simplu.

Și, în cele din urmă, ficatul lui Jamie a început să cedeze.

În 1993, avea treizeci și unu de ani și avea nevoie de un transplant pentru a supraviețui.

L-a primit.

Apoi corpul său l-a respins.

Deodată, Jamie avea nevoie de un alt ficat și avea nevoie de el rapid.

Există o realitate teribilă în ceea ce privește transplanturile de organe pe care statisticile rareori o surprind. Pentru ca o familie să primească o speranță extraordinară, o altă familie trăiește adesea cea mai grea zi din viața lor.

Undeva, cineva murise.

Și undeva, în durerea acelei familii, s-a luat decizia de a dona organe.

Această decizie i-a oferit lui Jamie o altă șansă.

A primit un al doilea transplant de ficat în 1993.

De data aceasta, a funcționat.

Jamie a supraviețuit.

Și în loc să se întoarcă pur și simplu la vechea sa viață, a decis să facă ceva cu viața pe care o primise înapoi.

A fondat Institutul James Redford pentru Conștientizarea Transplantului, folosindu-și experiența pentru a educa oamenii despre donarea de organe și țesuturi.

Mai târziu, a realizat „Bunătatea Străinilor”, un documentar care explorează viața beneficiarilor de transplant, a donatorilor și a familiilor ale căror decizii au făcut posibile aceste a doua șanse.

Jamie a înțeles ceva ce majoritatea oamenilor nu trebuie să înțeleagă niciodată atât de personal.

Era în viață pentru că străinii aleseseră generozitatea în durerea lor.

Așa că a petrecut ani încercând să extindă această generozitate mai departe.

De asemenea, și-a construit o familie.

Împreună cu soția sa, Kyle, a crescut doi copii, Dylan și Lena, în nordul Californiei.

Și a continuat să facă documentare.

Temele sale au variat de la justiția de mediu la schimbările climatice, educație, Națiunea Navajo și comunitățile care lucrează pentru a-și modela viitorul.

În acest sens, Jamie era profund fiul tatălui său.

Nu pentru că l-a urmat pe Robert spre succesul cinematografic.

Nu a făcut-o.

Dar amândoi credeau că poveștile pot conta dincolo de divertisment. Amândoi credeau că o cameră poate fi îndreptată spre ceva mai mare decât persoana din spatele ei.

Timp de douăzeci și șapte de ani după acele transplanturi, Jamie a trăit viața pe care o făcuse posibilă un al doilea ficat.

Apoi sănătatea lui a început să se deterioreze din nou.

În 2018, Jamie a început să se simtă rău.

Testele au adus vești devastatoare.

Boala hepatică a revenit.

În anul următor, medicii au stabilit că are nevoie de un alt transplant. Jamie a fost repus pe lista de așteptare.

Trăia din nou cu acel amestec de frică și speranță pe care îl experimentase la treizeci și unu de ani.

Așteptând un apel telefonic.

Așteptând un organ.

Așteptând, știind exact ce trebuia să se întâmple în altă parte înainte ca acel apel să poată veni.

Apoi medicii au descoperit ceva mai rău.

Cancer.

Era rar.

Era agresiv.

Jamie avea cincizeci și șapte de ani.

Avea o soție.

Avea copii.

Încă mai avea filme pe care voia să le facă.

Așa că a luptat.

A urmat un tratament în timp ce medicii continuau să caute o cale către transplant. Speranța era că înlocuirea ficatului le-ar putea oferi și o șansă împotriva cancerului care creștea în interiorul lui.

Și Robert a privit.

Acum, la optzeci de ani, și-a privit fiul luptând pentru viața lui.

Își îngropase deja un fiu cu mai bine de șaizeci de ani în urmă.

Acum se confrunta cu posibilitatea de a o face din nou.

Și nimic din ce acumulase în acești șaizeci de ani nu putea schimba ceea ce se întâmpla.

Nici filmele.

Nici premiile.

Nici influența.

Nici prietenii lui celebri.

Un tată nu putea decât să-și vadă fiul luptând.

Pe 16 octombrie 2020, Jamie Redford a murit la casa sa din  California.

Avea cincizeci și opt de ani.

Soția sa, Kyle, i-a anunțat moartea cu o simplitate sfâșietoare. Erau devastați, a spus ea, dar recunoscători pentru viața pe care o împărtășiseră și mai ales pentru cei doi copii pe care îi crescuseră împreună.

Robert a vorbit public despre moștenirea lui Jamie.

Cinematografia sa.

Activismul său pentru mediu.

Familia sa.

Angajamentul său față de cauze mai mari decât el însuși.

Dar durerea se dezvăluie adesea mai clar în afara declarațiilor oficiale.

Oamenii care l-au întâlnit pe Robert l-au descris ulterior pe un alt om.

Un chelner de la un restaurant din Tiburon, unde Redford și-a petrecut o parte din ultimii ani, și-a amintit de o tristețe intensă care părea să-l cuprindă după moartea lui Jamie.

Bărbatul vioi și dedicat pe care oamenii îl cunoscuseră părea diminuat.

Se spune că Robert a vorbit despre sentimentul că o parte din el ar fi murit.

Îi era dor de băiatul său.

Poate că nu există o expresie mai simplă pentru durerea unui părinte decât aceasta.

Îi era dor de băiatul său.

Redford a continuat o vreme.

Încă apărea în public. Încă lucra ocazional. A avut chiar și o ultimă apariție într-un serial de televiziune la începutul anului 2025.

Dar cei apropiați au simțit că ceva se schimbase.

Lumina era diferită.

Pe 16 septembrie 2025, Robert Redford a murit în somn la casa sa din Sundance, Utah.

Avea optzeci și nouă de ani.

El a trăit mai mult decât Jamie cu aproape cinci ani.

Jamie a lăsat în urmă mai mult decât filme.

Munca de conștientizare a transplantului pe care a început-o a continuat să-și aducă povestea în viețile unor oameni pe care nu i-ar fi întâlnit niciodată personal.

Fiecare persoană încurajată să devină donator de organe prin intermediul acestei activități reprezintă o altă posibilitate.

Încă o cameră de spital unde o familie primește apelul telefonic pe care îl aștepta cu disperare.

Încă o persoană care câștigă ani care nu li s-au garantat niciodată.

Jamie știa ce însemnau acei ani în plus pentru că trăise douăzeci și șapte.

Douăzeci și șapte de ani după un transplant care s-ar putea să nu fi venit niciodată.

Douăzeci și șapte de ani pentru a crește copii.

Să facă filme.

Să-și iubească soția.

Să spună povești.

Să transforme ultimul act de generozitate al altcuiva în ceva care a continuat să meargă înainte.

Moștenirea lui Robert există la o altă scară.

Chipul său rămâne imprimat în unele dintre cele mai memorabile filme ale cinematografiei americane. Sundance a devenit o instituție. Activismul său de mediu a ajuns mult dincolo de Hollywood. Generații de actori și regizori au urmat căile pe care el a contribuit la crearea lor.

Aceste realizări vor dăinui.

Însă cei care l-au cunoscut spre sfârșit au descris un om pentru care niciunul dintre aceste succese nu a putut compensa o absență anume.

Cea mai profundă frică a unui tată este adesea dureros de simplă.

Să-i supraviețuiască fiului.

Robert Redford a trăit-o când avea douăzeci și doi de ani.

Apoi a trăit-o din nou la optzeci și patru de ani.

Între aceste două momente, a devenit un icon.

A schimbat cinematografia.

A construit instituții.

A primit onoruri pe care majoritatea oamenilor nici nu și le-ar putea imagina.

Totuși, când tot restul a fost înlăturat, a existat un tată căruia i-a fost dor de fiul său.

Oricine a iubit pe cineva în timpul unei lungi boli înțelege o parte din această poveste.

Sălile de așteptare.

Rezultatele testelor.

Optimismul precaut.

Vestea proastă.

Obiceiul epuizant de a spera din nou după ce speranța te-a rănit deja.

Nu există o lecție specifică care să facă această experiență acceptabilă.

Unele dureri nu dispar.

Pur și simplu devin ceva ce o persoană poartă înăuntru.

Dar cei douăzeci și șapte de ani suplimentari petrecuți de Jamie nu au fost un succes medical abstract.

Au fost o viață întreagă.

Erau Dylan și Lena care creșteau alături de tatăl lor.

Erau documentare care altfel nu ar fi existat.

Au fost ani cu Kyle.

Au fost conversații, zile de naștere, idei neterminate, dimineți obișnuite și muncă care ajungea la oameni pe care Jamie nu i-a cunoscut niciodată.

Darul unui străin i-a oferit acei ani.

Și Jamie a petrecut o mare parte din ei încercând să facă același dar posibil pentru altcineva.

Nu putea controla cât va dura acea a doua șansă.

Dar putea decide ce să facă cu ea.

Și a făcut-o.

A luat viața care i se dăduse înapoi și a folosit-o pentru ceva ce merita lăsat în urmă.

£££

 Ultimul om ghilotinat în Franța – crima lui Hamida Djandoubi și dimineața în care s-a încheiat o epocă

A torturat-o ore întregi, sub privirile îngrozite ale altor două tinere, iar când femeia a supraviețuit chinurilor la care fusese supusă, a urcat-o într-o mașină, a dus-o în afara orașului Marseille și a ucis-o prin strangulare, fără să știe că, trei ani mai târziu, propria lui moarte avea să rămână în istorie drept ultima execuție cu ghilotina efectuată vreodată în Franța.

Numele lui era Hamida Djandoubi, iar povestea sa nu este doar cea a unui criminal condamnat la moarte, ci și povestea ultimelor clipe ale unei metode de execuție care devenise, încă din timpul Revoluției Franceze, unul dintre cele mai cunoscute și mai întunecate simboluri ale justiției franceze.

Hamida Djandoubi s-a născut în 1949, la Tunis, în Tunisia, iar în 1968, pe când era încă foarte tânăr, s-a mutat în Franța și s-a stabilit la Marseille, unde a lucrat inițial într-un magazin alimentar, apoi ca muncitor peisagist, încercând aparent să-și construiască o existență obișnuită într-o țară nouă.

În 1971 însă, viața lui s-a schimbat dramatic în urma unui accident de muncă în care și-a pierdut o mare parte din piciorul drept, iar în perioada recuperării petrecute în spital a cunoscut-o pe Élisabeth Bousquet, o tânără de 21 de ani care avea să devină, câțiva ani mai târziu, victima crimei pentru care el va fi condamnat la moarte.

În 1973, Élisabeth s-a adresat poliției și l-a acuzat pe Djandoubi că o ținuse împotriva voinței sale, o supusese unor rele tratamente și încercase să o constrângă să se prostitueze, iar bărbatul a fost arestat, însă ulterior eliberat.

În loc să se îndepărteze de femeia care îl denunțase și să-și continue viața, Djandoubi a rămas, potrivit dosarului penal, obsedat de ideea răzbunării, iar între timp a ajuns să controleze și alte două tinere pe care le constrângea să se prostitueze pentru el.

Apoi a venit noaptea de 3 iulie 1974.

Djandoubi a răpit-o pe Élisabeth și a dus-o în locuința sa, unde, în prezența celor două tinere aflate sub controlul lui, a supus-o unei torturi prelungite, lovind-o și arzând-o cu țigări aprinse, în timp ce martorele, ele însele aflate într-o situație de teamă și dependență, asistau la ceea ce se întâmpla.

Élisabeth a supraviețuit acelor chinuri.

Dar Djandoubi nu avea intenția să o lase să plece.

A urcat-o în mașină și a condus spre periferia orașului Marseille, unde a strangulat-o și i-a abandonat trupul, după care le-a avertizat pe cele două tinere care văzuseră tortura să nu spună nimănui ceea ce se întâmplase.

Patru zile mai târziu, pe 7 iulie 1974, trupul lui Élisabeth a fost descoperit de un copil, însă anchetatorii nu au reușit imediat să stabilească legătura dintre crimă și Djandoubi.

Această legătură avea să apară aproximativ o lună mai târziu, după ce bărbatul a răpit o altă femeie, iar aceasta a reușit să scape și să ajungă la poliție, oferind informațiile care i-au condus pe anchetatori direct către el.

La 11 august 1974, Hamida Djandoubi a fost arestat.

În timpul anchetei și-a recunoscut implicarea în uciderea lui Élisabeth Bousquet, iar în noiembrie 1974 a participat chiar la reconstituirea crimei, însă procesul său avea să înceapă abia peste doi ani, la Aix-en-Provence, la 24 februarie 1977.

Acuzațiile erau extrem de grave, incluzând uciderea precedată de tortură și alte acte de violență, iar apărarea a încercat să convingă juriul că accidentul în urma căruia Djandoubi își pierduse o parte din picior îi modificase profund personalitatea și îl împinsese către alcool și către o degradare psihologică progresivă.

Argumentele nu au fost suficiente.

La 25 februarie 1977, Hamida Djandoubi a fost condamnat la moarte.

Au urmat apelurile și cererea de clemență, însă acestea nu i-au schimbat soarta, iar președintele Franței de atunci, Valéry Giscard d’Estaing, deși își exprimase personal rezervele față de pedeapsa capitală, nu i-a acordat grațierea.

În dimineața zilei de 10 septembrie 1977, cu numai douăsprezece zile înainte de a împlini 28 de ani, gardienii l-au trezit în închisoarea Baumettes din Marseille.

Din acel moment, ultimele sale minute au urmat ritualul rece și precis al unei execuții care fusese repetată de nenumărate ori în istoria Franței.

Responsabil pentru executarea sentinței era Marcel Chevalier, călăul-șef al Franței, iar printre cei prezenți se afla și judecătoarea Monique Mabelly, însărcinată să asiste oficial la procedură și să consemneze ceea ce avea să se întâmple.

Unul dintre ajutoarele călăului i-a pregătit hainele astfel încât nimic să nu împiedice lama.

Apoi Djandoubi a fost adus în fața ghilotinei.

La aproximativ 4:40 dimineața, lama a căzut.

Totul s-a terminat în câteva clipe.

Monique Mabelly avea să descrie ulterior zgomotul puternic al mecanismului și imaginea sângelui care a urmat, consemnând momentul în care o viață fusese curmată aproape instantaneu.

Nimeni dintre cei prezenți în acea dimineață nu putea ști cu certitudine că asistase nu numai la moartea unui condamnat, ci și la sfârșitul unei epoci.

Hamida Djandoubi avea să devină ultimul om executat cu ghilotina în Franța și ultima persoană executată în Europa Occidentală.

Ghilotina, instrument asociat atât de puternic cu Revoluția Franceză încât imaginea ei devenise aproape inseparabilă de acea perioadă istorică, supraviețuise incredibil de mult după căderea lui Robespierre, după Napoleon, după două războaie mondiale și după apariția unei Europe moderne pe care puțini ar mai fi asociat-o cu execuțiile prin decapitare.

Iar povestea are un detaliu aproape neverosimil pentru oamenii de astăzi: în același an în care în cinematografe apărea primul film Star Wars, Franța încă executa oameni cu ghilotina.

Djandoubi nu avea să fie însă ultimul om condamnat la moarte în Franța.

Instanțele franceze au continuat să pronunțe asemenea sentințe după moartea lui, însă niciuna nu a mai fost executată, iar odată cu alegerea lui François Mitterrand și cu lupta politică dusă de ministrul Justiției Robert Badinter, pedeapsa capitală a fost abolită în Franța în 1981.

Astfel, fără ca oamenii care se aflau în acea încăpere să poată înțelege pe deplin semnificația istorică a momentului, zgomotul lamei care a căzut la Marseille în dimineața de 10 septembrie 1977 a fost ultimul de acest fel în istoria Franței.

Dar în centrul acestei istorii nu trebuie uitată Élisabeth Bousquet, femeia a cărei suferință și moarte au dus la procesul care avea să intre în manualele de istorie prin pedeapsa aplicată criminalului ei, pentru că înainte de a exista „ultimul ghilotinat al Franței” a existat o femeie de numai câteva zeci de ani, răpită, torturată și ucisă pentru că avusese curajul să-l denunțe pe omul care o abuzase.

Istoria lui Hamida Djandoubi ridică o întrebare care depășește cu mult cazul unui singur criminal, pentru că ne obligă să privim linia fragilă dintre dreptate și răzbunare, dintre nevoia societății de a pedepsi o faptă monstruoasă și întrebarea dacă statul trebuie să răspundă unei crime luând, la rândul său, viața celui vinovat.

Unele crime ne fac să credem că există oameni care nu mai merită niciodată libertatea, însă rămâne întrebarea care a împărțit societățile timp de secole: este pedeapsa cu moartea cea mai înaltă formă de dreptate sau momentul în care justiția începe să semene prea mult cu răzbunarea?

Voi ce credeți: pentru crime de o asemenea cruzime, pedeapsa cu moartea poate fi justificată sau nicio societate, indiferent de gravitatea faptei, nu ar trebui să aibă dreptul de a lua deliberat viața unui om?

#HamidaDjandoubi #ElisabethBousquet #Ghilotina #Franța #PedeapsaCuMoartea #Istorie #TrueCrime #CrimeAdevărate #Justiție #IstoriaFranței #Marseille #UltimaExecuție

£££

 Sfaturile unei mame către fiul ei proaspăt căsătorit

1. Fiul meu drag, te iubesc cu toată ființa mea. Tot ce-ți spun vine din afecțiune, nu ca o poruncă.

2. Dacă ceva nu merge bine, sună-mă. Te voi asculta mereu… dar numai dacă tu îmi vei cere.

3. După ora 22, nu mă suna, decât dacă e urgență. Aceea este ora pentru soția ta. Înainte de 22 însă, lasă-mă să-ți aud glasul.

4. Nu ridica niciodată tonul, decât dacă e o chestiune de viață și de moarte.

5. Nu te aștepta ca soția ta să fie ca mine: ea nu te-a purtat nouă luni în pântece.

6. Șosetele spală-le tu. Mașina de spălat poate, soția ta nu trebuie.

7. Secretele cuplului rămân în cuplu.

8. Schimbă periuța de dinți în fiecare lună, nu aștepta să arate ca o mătură.

9. Uită expresia „Mama o făcea mai bine”.

10. Nu veni să te plângi de soția ta: tu ai ales-o.

11. Despre foste, tăcere absolută.

12. Telefon curat, minte liniștită.

13. Chiar dacă ciorba nu are gust, spune-i că e delicioasă.

14. Dacă își taie părul, spune-i că e superbă. Părul crește la loc.

15. Problemele familiei rămân în familie.

16. Dacă mă îmbolnăvesc, vino să mă vezi măcar o dată pe săptămână… și poate adu și un desert.

17. Dacă soția ta e în spital, mergi zilnic și strânge-o tare în brațe.

18. Femeia cea mai importantă din viața ta acum este ea. Și eu sunt fericită pentru asta.

19. Dacă te întreabă dacă a pus câteva kilograme, răspunde imediat: „Absolut deloc!”.

20. Dacă te surprinde uitându-te la o prietenă, spune că doar te-a mirat cât de mult s-a îngrășat… și oprește-te acolo.

21. Dacă îți repetă o cerere de trei ori, nu mai e dorință, e nevoie.

22. Flori, ciocolată și îmbrățișări nu sunt un moft: sunt o datorie.

23. Dacă îți cer eu ceva, fă-o: am gândit bine înainte să cer.

24. Niciodată nu vorbi de rău părinții ei: ei au adus pe lume femeia pe care o iubești.

25. Continuă să crești: citește, învață, gândește.

26. Șase seri pentru familie, una pentru prieteni.

27. Dacă îi răsfăț pe nepoți, nu te plânge: este dreptul meu.

28. Înainte să intri în casă, zâmbește. Pentru soția și copiii tăi ești lumina care aprinde căminul.

 Dezvoltare emoțională

Aceste sfaturi nu sunt simple reguli, ci perle de înțelepciune născute din dragoste și experiență. Mama îi spune fiului ei că dragostea adevărată se clădește pe respect, delicatețe și gesturi mici, dar constante.

Îl învață să pună soția pe primul loc, să nu o compare niciodată cu nimeni și să nu uite că a ales-o cu inima.

Îi arată că viața de familie înseamnă responsabilitate și grijă, de la spălatul șosetelor până la mângâierea în boală.

Îl pregătește pentru momentele dificile, reamintindu-i că familia este un sanctuar: problemele nu se expun lumii, ci se rezolvă înăuntru.

Îi amintește să fie blând și atent, să nu ridice vocea, să își țină promisiunile, să răspundă cu zâmbet chiar și atunci când inima e obosită.

Și, mai presus de toate, îl învață că soția nu e o povară, ci lumina vieții lui, așa cum și el trebuie să fie lumina casei.

Este, în esență, o lecție despre cum să rămâi fiu iubitor fără să încetezi a fi soț devotat.

 Citat memorabil din acest text:

„Înainte să intri în casă, zâmbește: pentru soția și copiii tăi ești lumina care aprinde căminul.”

£££

 Inima care nu se odihnește

Ce înseamnă, de fapt, iubirea unei mame? Oare se măsoară în cuvinte, în gesturi mari sau în toate acele lucruri mărunte pe care le face zi de zi, fără să aștepte recunoștință, fără să ceară aplauze și fără să se oprească vreodată din a dărui?

În fiecare dimineață, înainte ca întreaga casă să prindă viață, Maria își începea ziua cu o rugăciune rostită în tăcere și cu gândul la cei pe care îi iubea mai presus de orice. Primele raze ale soarelui pătrundeau timid prin perdelele albe, iar în bucătărie se răspândea mirosul cald al clătitelor pregătite cu aceeași grijă cu care își creștea copiii. Pentru ea, iubirea nu se exprima doar prin vorbe frumoase, ci prin fiecare farfurie așezată pe masă, prin fiecare mic dejun pregătit cu răbdare și prin fiecare zâmbet pe care încerca să-l aducă pe chipurile celor dragi.

După ce familia termina de mâncat, Maria strângea vasele fără să murmure sau să se plângă. În liniștea bucătăriei, fiecare farfurie spălată devenea o dovadă că oamenii pe care îi iubea fuseseră împreună, iar fiecare gest simplu era pentru ea o formă tăcută de recunoștință pentru viața pe care o construiau zi de zi.

Își făcea apoi drum prin camerele casei, aranjând paturile cu aceeași blândețe cu care își mângâia copiii atunci când aveau nevoie de alinare. Cearșafurile întinse fără niciun cută și pernele așezate cu grijă vorbeau despre ordinea pe care încerca să o aducă nu doar în casă, ci și în sufletele celor care locuiau acolo.

Coșul cu rufe o aștepta mereu plin, însă Maria nu privea hainele murdare ca pe o povară. Pentru ea, ele erau dovada unei case vii, în care copiii alergaseră, râseseră, căzuseră și se ridicaseră din nou. Le spăla, le întindea și le împăturea cu răbdare, știind că fiecare cămașă curată și fiecare pijama pregătită pentru seară însemnau încă o zi în care familia ei fusese bine.

Dar cele mai prețioase clipe erau acelea în care se așeza lângă copiii ei. Nu le oferea doar jucării sau răspunsuri la întrebări, ci ceva ce nu poate fi cumpărat niciodată: timpul ei. Îi privea în ochi, îi asculta cu adevărat și le dăruia sentimentul că sunt cei mai importanți oameni din lume. Știa că nu obiectele îi vor însoți peste ani, ci amintirea unei mame care a fost acolo de fiecare dată când au avut nevoie de ea.

Spre seară, în timp ce cina fierbea pe aragaz și fierul de călcat aluneca peste hainele pregătite pentru o nouă zi, oboseala își făcea simțită prezența. Era o oboseală adâncă, uneori copleșitoare, dar niciodată mai puternică decât dragostea care îi umplea inima. În fiecare clătită, în fiecare cămașă călcată, în fiecare îmbrățișare și în fiecare noapte în care își veghea copiii fără ca ei să știe, se afla aceeași femeie care nu înceta niciodată să iubească.

Poate că lumea nu vede toate aceste gesturi și poate că ele nu ajung niciodată pe primele pagini ale ziarelor, însă ele sunt cele care țin o familie unită și transformă o simplă casă într-un adevărat cămin.

Oare nu aceasta este, până la urmă, cea mai mare formă de iubire – aceea care nu cere nimic în schimb, dar dăruiește totul, în fiecare zi, în tăcere?

#PoveștiCuSuflet #Mama #IubireNecondiționată #Familie #Recunoștință #Viață #DragosteDeMamă #Respect #PoveștiAdevărate #InimaUneiMame

£££

 Cele 50 de „portaluri dimensionale” ale lumii – între legende, mister și realitate

Există locuri pe Pământ care, de mii de ani, par să exercite asupra oamenilor o fascinație greu de explicat, locuri despre care vechile civilizații au povestit că ar fi porți către lumea zeilor, către tărâmul morților sau către alte niveluri ale existenței, iar în epoca modernă aceste povești au primit o denumire nouă și mult mai spectaculoasă: portaluri dimensionale.

În mediile dedicate fenomenelor paranormale și ufologiei circulă afirmația că pe glob ar exista aproximativ 50 de asemenea portaluri, puncte în care realitatea noastră s-ar intersecta cu alte dimensiuni sau chiar cu universuri paralele, însă trebuie făcută de la început o precizare importantă: nu există în prezent dovezi științifice care să confirme existența acestor 50 de portaluri și nici o listă recunoscută de cercetarea academică.

Numărul aparține mai degrabă literaturii ezoterice și teoriilor paranormale decât fizicii.

Și totuși, poveștile din jurul acestor locuri sunt fascinante.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemple se găsește în Peru, nu departe de Lacul Titicaca, unde într-un perete uriaș de piatră se află Hayu Marka, cunoscută popular drept „Poarta Zeilor”, o structură sculptată direct în stâncă și în jurul căreia s-au format povești despre treceri către alte lumi.

Privită din față, forma ei seamănă într-adevăr cu o ușă monumentală care nu duce nicăieri, iar tocmai această aparență a contribuit enorm la legendele moderne despre existența unui portal.

În realitate, arheologia nu a demonstrat că monumentul ar fi fost construit ca o poartă către o altă dimensiune.

Dar imaginația umană a umplut imediat spațiul lăsat liber de necunoscut.

Un alt nume inevitabil este Bermuda Triangle, regiunea Atlanticului cuprinsă aproximativ între Florida, Bermuda și Puerto Rico, devenită celebră în secolul XX datorită poveștilor despre nave și avioane dispărute în circumstanțe misterioase.

De aici până la ideea unei „fisuri în spațiu-timp” nu a mai fost decât un pas.

Au apărut teorii despre anomalii magnetice, distorsiuni temporale și nave care nu s-ar fi scufundat, ci ar fi trecut într-o altă dimensiune, numai că investigațiile convenționale nu au găsit dovezi pentru existența unui portal, iar multe dintre incidentele atribuite Triunghiului Bermudelor au explicații mult mai obișnuite, de la vreme severă și erori de navigație până la accidente maritime.

Și Stonehenge a fost inclus în asemenea teorii.

Ridicat în mai multe etape în preistorie și orientat în raport cu anumite fenomene solare, monumentul continuă să ridice întrebări despre ritualurile și credințele oamenilor care l-au construit, însă interpretările potrivit cărora pietrele ar forma un dispozitiv energetic sau un portal interdimensional nu sunt susținute de dovezi arheologice.

La fel se întâmplă cu Lacul Titicaca, cu diferite situri antice din Egipt și Mesopotamia și cu așa-numitul „Triunghi al Dragonului” din apropierea Japoniei, toate ajungând, într-o perioadă sau alta, să fie legate de povești despre dispariții, lumini inexplicabile sau presupuse treceri între lumi.

Mai există apoi Area 51, probabil unul dintre locurile care au alimentat cel mai puternic imaginația modernă despre OZN-uri și tehnologii secrete.

Existența bazei militare este reală.

Testarea unor aeronave militare secrete în regiune este reală.

Portalurile interdimensionale nu sunt demonstrate.

Aici apare însă una dintre cele mai interesante confuzii dintre fizica adevărată și imaginarul popular.

Fizica modernă discută într-adevăr despre dimensiuni suplimentare în anumite modele teoretice, despre universuri multiple în unele interpretări cosmologice și despre obiecte matematice precum găurile de vierme, care în relativitatea generală pot reprezenta soluții ce conectează regiuni diferite ale spațiu-timpului.

Dar faptul că matematica permite studierea unor asemenea posibilități nu înseamnă că în Peru, Stonehenge sau Triunghiul Bermudelor există porți prin care oamenii pot trece într-un univers paralel.

La fel de fascinant este faptul că ideea unei „porți” între lumi este mult mai veche decât fizica modernă.

Mesopotamienii vorbeau despre lumea zeilor și despre tărâmul morților, grecii povesteau despre coborârea lui Orfeu în lumea subpământeană, tradițiile indiene descriu diferite loka, adică niveluri sau tărâmuri ale existenței, iar numeroase culturi au considerat anumite peșteri, munți, izvoare sau temple drept locuri de graniță între lumea oamenilor și lumea sacrului.

Asemănarea este extraordinară, însă nu demonstrează existența portalurilor.

Demonstrează altceva poate la fel de interesant: oamenii au visat la existența unor porți către alte lumi cu mii de ani înainte să inventăm expresia „univers paralel”.

Poate că adevăratul mister al portalurilor dimensionale nu este faptul că am descoperit cincizeci de porți ascunse pe Pământ, pentru că până astăzi nu avem dovezi științifice că ele există, ci faptul că aproape fiecare civilizație a privit cândva către cer, către o peșteră, către un templu sau către întunericul nopții și s-a întrebat dacă lumea pe care o vede reprezintă întreaga realitate.

Știința ne cere dovezi înainte să spunem că asemenea porți sunt reale, legenda ne permite să ne imaginăm că sunt posibile, iar între cele două rămâne una dintre cele mai vechi întrebări ale omenirii:

Dacă într-adevăr ar exista undeva pe Pământ o poartă către o altă lume, ai avea curajul să treci prin ea fără să știi dacă te-ai mai putea întoarce?

#PortaluriDimensionale #Mistere #LumiParalele #Univers #HayuMarka #TriunghiulBermudelor #Stonehenge #MistereleLumii #Legende #FenomenParanormal #Istorie #Necunoscut

£££

 Cu câteva clipe înainte de moarte – fotografia din 1938 care a păstrat pentru totdeauna chipurile unor prizonieri chinezi

Există fotografii de război în care vedem orașe distruse, tancuri înaintând printre ruine, soldați alergând pe câmpurile de luptă și mulțimi de oameni fugind din calea bombardamentelor, dar există și fotografii aparent simple, aproape tăcute, în care nu vedem explozii și nici munți de moloz, ci doar câteva persoane surprinse într-o fracțiune de secundă, iar uneori tocmai aceste imagini devin cele mai greu de privit atunci când aflăm ce s-ar fi întâmplat imediat după ce fotograful a apăsat declanșatorul.

Această fotografie, datată 22 august 1938, în timpul celui de-al Doilea Război Chino-Japonez, este una dintre acele imagini care capătă o cu totul altă greutate atunci când îi cunoaștem descrierea, deoarece îi arată pe doi tineri prizonieri chinezi aflați în custodia unor soldați ai Armatei Imperiale Japoneze, iar potrivit informațiilor sub care imaginea a fost păstrată și distribuită în colecții istorice, cei doi erau batjocoriți cu puțin timp înainte de a fi executați.

Privirea se oprește aproape inevitabil asupra tânărului aflat în centrul fotografiei, foarte slab, cu pieptul descoperit și pantalonii scurți, în timp ce unul dintre militari pare să îl țină sau să îl atingă de păr, iar în apropierea lui se află celălalt captiv, îmbrăcat în haine deschise la culoare, în timp ce un soldat ține în mâini o armă lungă, îndreptată în direcția celor doi prizonieri, într-o scenă în care diferența dintre cei care dețin puterea și cei care nu mai au aproape nicio posibilitate de a-și controla propria soartă devine dureros de vizibilă.

Nu le cunoaștem gândurile, nu știm dacă în acea clipă înțeleseseră ceea ce urma să li se întâmple, dacă mai sperau că vor fi cruțați sau dacă își dăduseră deja seama că nu se vor mai întoarce acasă, însă, dacă descrierea istorică asociată fotografiei este corectă, noi avem astăzi privilegiul teribil de a privi acea secundă știind ceva ce ei poate încă refuzau să creadă: viața lor era pe punctul de a se sfârși.

Pentru a înțelege cu adevărat această imagine trebuie să ne întoarcem în China anului 1938, într-o țară devastată de un conflict care escaladase în război pe scară largă în vara anului 1937 și care avea să continue până în 1945, lăsând în urmă milioane de morți, răniți și refugiați, orașe distruse, familii despărțite și o populație civilă prinsă într-o confruntare asupra căreia oamenii obișnuiți aveau foarte puțin control.

Cu numai câteva luni înainte de realizarea acestei fotografii, după cucerirea orașului Nanking în decembrie 1937, militari japonezi comiseseră atrocități de o amploare uriașă împotriva prizonierilor și civililor chinezi, iar execuțiile, violențele sexuale, jafurile și distrugerile petrecute acolo aveau să transforme Masacrul de la Nanking într-unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale brutalității războiului din Asia, deși suferința nu s-a limitat la acel oraș și nici la acele câteva săptămâni.

În anii care au urmat, războiul avea să înghită nenumărate alte vieți, iar printre victime nu se aflau numai soldați căzuți în luptă, ci și prizonieri, femei, copii, bătrâni și oameni care poate nu ținuseră niciodată o armă în mâini, dar care avuseseră neșansa de a se afla într-un loc în care războiul hotărâse că viața lor valorează mai puțin decât înainte.

Poate tocmai aici se află puterea extraordinară și dureroasă a fotografiei, pentru că istoria ne vorbește aproape întotdeauna prin cifre atât de mari încât mintea omenească nu le mai poate cuprinde cu adevărat, auzim despre sute de mii de victime, milioane de morți și milioane de refugiați, însă în spatele fiecărei asemenea cifre se afla un om care se trezise într-o dimineață, care iubise pe cineva, care avusese poate părinți, frați, prieteni, planuri și speranțe și care nu se gândise niciodată că într-o zi existența lui va supraviețui doar într-o fotografie veche.

Nu știm cine îi aștepta acasă pe acești doi tineri și poate că nu vom ști niciodată, dar este imposibil să nu ne întrebăm dacă undeva exista o mamă care continua să creadă că fiul ei se va întoarce, dacă o familie îi păstra locul la masă, dacă cineva întreba în fiecare zi dacă s-a mai aflat ceva despre el sau dacă, mult după terminarea războiului, cineva a continuat să privească drumul sperând să vadă silueta celui plecat.

Aceasta este una dintre tragediile ascunse ale tuturor războaielor, pentru că ele nu ucid numai oameni, ci distrug și urmele lor, rup familiile, ard documentele, mută populații întregi și lasă în urmă mii de persoane despre care cei dragi nu vor afla poate niciodată unde au murit, cine le-a văzut ultima dată sau unde le-au rămas trupurile.

În fața celor doi prizonieri se aflau oameni înarmați, iar această imagine ne obligă să ne confruntăm și cu una dintre cele mai întunecate transformări produse de război, aceea prin care omul din fața noastră încetează treptat să mai fie văzut ca o ființă umană și devine doar „inamicul”, o categorie, o uniformă, o etnie sau un obstacol care trebuie înlăturat, iar atunci când această dezumanizare este acceptată suficient de mult timp, cruzimea poate începe să pară permisă celor care o comit.

Totuși, păstrarea memoriei acestor atrocități nu trebuie transformată într-o condamnare a japonezilor de astăzi și nici într-o ură transmisă generațiilor care nu au nicio responsabilitate pentru faptele oamenilor care au trăit înaintea lor, deoarece scopul memoriei istorice nu ar trebui să fie acela de a moșteni ura, ci de a înțelege până unde poate ajunge omul atunci când celălalt este dezbrăcat de demnitatea sa și când violența nu mai întâlnește nicio limită morală.

Cei doi tineri din această fotografie probabil nu și-au imaginat niciodată că imaginea lor va supraviețui aproape nouă decenii, că războiul se va termina, că Imperiul Japonez va capitula în 1945, că lumea în care trăiau se va schimba aproape complet și că într-o zi oameni născuți la zeci de ani după moartea lor le vor privi chipurile pe un ecran și se vor întreba cine au fost.

Pentru ei însă nu exista „istoria”, nu exista anul 1938 așa cum îl vedem noi într-un manual și nu exista perspectiva liniștitoare pe care o avem atunci când știm deja cum s-au terminat evenimentele, ci exista numai acea zi, acel loc, oamenii înarmați din jurul lor și, dacă informația transmisă odată cu fotografia este exactă, poate numai câteva minute între momentul în care aparatul fotografic a surprins imaginea și momentul în care viețile lor au fost curmate.

Fotograful a apăsat declanșatorul, clipa a rămas prinsă pe peliculă, iar apoi timpul a continuat să curgă, oamenii din cadru s-au mișcat, arma a rămas în mâinile soldatului și s-a întâmplat ceea ce fotografia nu ne mai arată, însă nouă ne-a rămas această secundă în care cei doi tineri erau încă vii.

Și poate tocmai de aceea asemenea fotografii trebuie păstrate și privite, nu pentru a transforma suferința în spectacol și nici pentru a hrăni ura dintre popoare, ci pentru a restitui victimelor măcar ceea ce războiul încearcă întotdeauna să le ia înainte de a le lua viața: condiția de oameni.

Cea mai periculoasă victorie a războiului nu se produce atunci când cade un oraș, ci atunci când un om reușește să privească un alt om fără să mai vadă în el o ființă asemenea lui, iar fotografia acestor doi tineri ne amintește că în spatele fiecărei cifre dintr-o statistică a existat cândva cineva care a avut o copilărie, o familie, poate o iubire, poate un vis și, mai presus de toate, aceeași dorință simplă de a mai trăi încă o zi.

Războaiele se termină, imperiile dispar, conducătorii mor, granițele se schimbă și generațiile care s-au urât ajung într-o zi să nu se mai cunoască, însă uneori rămâne o fotografie în care, pentru o singură fracțiune de secundă, cei pe care istoria i-a redus la statistici primesc din nou un chip.

Dacă ați ști că priviți ultimele minute din viața unui om, ați mai putea vedea această fotografie doar ca pe o simplă imagine de război?

#China #Japonia #1938 #AlDoileaRăzboiChinoJaponez #Istorie #PrizonieriDeRăzboi #CrimeDeRăzboi #MemorieIstorică #VictimeleRăzboiului #FotografiiIstorice #Asia #SăNuUităm