&&&

 Pe Valea Vaserului din Maramureș mai circulă și astăzi un tren cu aburi vechi de aproape un secol - una dintre ultimele căi ferate forestiere funcționale din întreaga Europă.

În inima Maramureșului, în orașul Vișeu de Sus, începe una dintre cele mai pitorești și mai neobișnuite călătorii din România.

Mocănița de pe Valea Vaserului. Un tren cu aburi cu ecartament îngust, care străbate o vale sălbatică și împădurită din Munții Maramureșului. Plus una dintre ultimele căi ferate forestiere active din Europa.

Trenul pornește din Vișeu de Sus și urcă pe Valea Vaserului - o vale spectaculoasă, sălbatică, aflată în Parcul Natural Munții Maramureșului. Plus traversează unele dintre cele mai frumoase peisaje montane ale României.

Pentru un călător modern care se urcă în vagoanele Mocăniței și aude șuieratul locomotivei cu aburi, experiența este o adevărată întoarcere în timp - în atmosfera începutului de secol XX.

Mocănița este un tren cu ecartament îngust care folosește drept combustibil presiunea aburului. Plus locomotivele alimentate cu lemn și apă, exact ca acum o sută de ani.

Maramureșul este definit de două cuvinte - lemn și apă. Istoria, tradiția și viața maramureșenilor sunt cioplite în lemnul bisericilor și al porților. Plus numeroase ape curgătoare formează văi celebre - Mara, Iza, Vișeu și Vaser.

Valea Vaserului, care traversează Munții Maramureșului prin mijlocul unui peisaj sălbatic, era greu accesibilă. Plus bogățiile ei de lemn trebuiau cumva transportate spre văile populate.

Construcția căii ferate pe Valea Vaserului a marcat începutul unei noi epoci în exploatarea lemnului. Primul tronson al căii ferate a fost inaugurat oficial pe 1 octombrie 1933, în prezența Ministrului Agriculturii și Domeniilor.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, înainte de calea ferată, să transporți lemnul din adâncul Munților Maramureșului - se făcea prin plutărit, mânând buștenii pe apele repezi ale râurilor, o muncă periculoasă și grea.

Calea ferată îngustă a schimbat totul. Buștenii puteau fi acum coborâți din munți relativ ușor, cu trenul. Plus exploatarea lemnului din zonele inaccesibile devenea posibilă.

Până în 1961, când toate lucrările de construcție au fost finalizate, calea ferată forestieră de la Vișeu de Sus avea o lungime totală de peste 79 de kilometri. Plus linia magistrală principală măsura 46 de kilometri.

Calea ferată de pe Valea Vaserului a fost martoră a unor evenimente dramatice. A trecut prin cele două războaie mondiale. Plus în octombrie 1944, la 11 ani de la inaugurare, a fost parțial distrusă de trupele germano-maghiare aflate în retragere.

Valea Vaserului a jucat un rol activ în ambele războaie mondiale. În Primul Război Mondial, linia frontului trecea chiar pe actuala graniță cu Ucraina. Plus pe vale există un cimitir militar, mărturie a luptelor sângeroase de odinioară.

Locomotivele cu aburi care au deservit transportul de lemn au povești proprii. Unele datează din anii '50. Locomotiva Cozia, model Reșița din 1955, a fost preluată de calea ferată pentru transportul lemnului încă din 1962. Plus locomotiva Ioana, tot din 1955.

Una dintre cele mai noi locomotive cu aburi a fost fabricată la Reghin în 1986. Plus, în mod remarcabil, aceasta își continuă activitatea și astăzi.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un muncitor forestier maramureșean al anilor '50, să cobori cu Mocănița prin valea îngustă a Vaserului, cu vagoanele încărcate de bușteni, șuierând prin pădurile dese ale unuia dintre cele mai sălbatice ținuturi ale României? Pentru că această cale ferată a fost, decenii la rând, artera vie a economiei forestiere maramureșene.

Schimbarea a venit în anii '80-'90. Cele mai multe locomotive cu aburi folosite în România au fost abandonate sau scoase din funcțiune. Plus au fost înlocuite de locomotive electrice sau Diesel, considerate mai performante.

Calea ferată de pe Valea Vaserului a rămas însă singura cale ferată forestieră activă din România. Plus una dintre ultimele din întreaga Europă care mai funcționează cu locomotive cu aburi.

Momentul de cotitură a venit în anul 2000. Calea ferată forestieră a primit sprijin din străinătate. A fost creată o organizație elvețiană având ca scop salvarea căii ferate de pe Valea Vaserului.

Cu ajutor elvețian și din alte părți ale Europei, mai multe locomotive cu aburi scoase din uz au fost reparate și repuse în funcțiune. S-au achiziționat noi vagoane de călători. Plus depoul de locomotive și gara istorică au fost renovate.

Din 2005, Mocănița a primit oficial o nouă funcție - transportul turiștilor. Plus a început să atragă vizitatori din toată lumea, dornici să trăiască experiența unei călătorii cu trenul cu aburi.

Astăzi, Mocănița de pe Valea Vaserului are o dublă funcție. Pe de o parte, continuă să transporte material lemnos - scopul ei original. Pe de altă parte, transportă mii de turiști. Plus este una dintre cele mai îndrăgite atracții turistice ale României.

Pentru turiști, călătoria se face de regulă din Vișeu de Sus până la stația Paltin - o distanță de aproximativ 21 de kilometri. Plus pe traseu, la stația Glâmboaca, locomotiva se alimentează cu lemn și apă, exact ca în trecut.

La Mocănița vin turiști din toată lumea - inclusiv din țări îndepărtate ca Australia, Japonia și China. Plus pasionații de căi ferate o consideră una dintre cele mai autentice experiențe feroviare ale Europei.

Astăzi, când te urci în vagoanele Mocăniței de pe Valea Vaserului și pornești în călătorie prin valea sălbatică, ascultând șuieratul locomotivei cu aburi, e greu să ne imaginăm că acest tren - construit în 1933 pentru a transporta lemnul din munți - mai funcționează aproape un secol mai târziu.

Iar când te gândești că Mocănița de pe Valea Vaserului este una dintre ultimele căi ferate forestiere cu aburi încă active din întreaga Europă - salvată de la dispariție datorită unei organizații elvețiene și a pasionaților din toată lumea - înțelegi că uneori cele mai prețioase comori nu sunt cele mai grandioase, ci acele frânturi de istorie vie care continuă să funcționeze exact ca în trecut.

Una dintre ultimele căi ferate forestiere cu aburi din Europa - Mocănița de pe Valea Vaserului, construită în 1933 pentru transportul lemnului din Munții Maramureșului, cu locomotive vechi de peste jumătate de secol, salvată de la dispariție și transformată în atracție turistică ce aduce vizitatori din Japonia, Australia și China - dovada vie că un crâmpei de istorie poat e supraviețui, neîntrerupt, vreme de aproape un secol.

$$$

 Un negustor de pește din Hârlău a fost căutat de boierii Moldovei și adus pe tron - era fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare, iar istoria avea să-l așeze printre cei mai vrednici domnitori moldoveni.

În istoria Moldovei există o poveste care pare desprinsă dintr-o legendă - cum un simplu negustor de pește a ajuns să poarte coroana domnească și să devină unul dintre cei mai apreciați voievozi ai țării.

Petru Rareș. Domn al Moldovei în două rânduri - între 1527 și 1538, apoi între 1541 și 1546. Plus fiul nelegitim al marelui Ștefan cel Mare.

Despre tinerețea lui Petru Rareș, cronicarii vremii nu au lăsat multe date. Se știe doar că s-a născut în jurul anului 1483, probabil la Hârlău. Plus era rodul relației dintre Ștefan cel Mare și o femeie pe nume Maria.

Maria a rămas în istorie cu porecla de "Răreșoaia". Era descendentă a boierilor Cernat. Plus, după relația cu domnitorul, s-a căsătorit cu un alt bărbat - un târgoveț din Hârlău.

Petru nu a copilărit în preajma tatălui său domnitor. A fost crescut de mama sa, Răreșoaia. Plus a dus o viață obișnuită, departe de fastul curții domnești de la Suceava.

Pentru un copil născut în afara căsătoriei, fiul nerecunoscut oficial al unui domnitor, viața nu promitea nimic ieșit din comun. Plus nimeni nu se gândea că acel copil va ajunge vreodată pe tron.

Petru și-a câștigat existența ca negustor de pește. Conform cronicilor, transporta peștele cu "majele" - niște care mari, trase de patru sau șase boi. Plus de aici i s-a tras porecla de Petru Măjerul, sau Petru Măjariul.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna să fii negustor de pește în Moldova începutului de secol XVI - să străbați drumurile prăfuite cu carele trase de boi, să negociezi în târguri, să duci o viață modestă de comerciant, fără să bănuiești că în vinele tale curge sângele marelui Ștefan.

Cronicarul Ion Neculce, în "O samă de cuvinte", a consemnat această origine umilă. Plus a comparat-o cu cea a lui Mihai Viteazul - care, înainte de a ajunge la dregătorii, fusese tot negustor.

Schimbarea destinului a venit din cauza unei crize dinastice. La Suceava, urmașii lui Ștefan cel Mare se succedau rapid la tron. Lui Ștefan i-a urmat fiul său Bogdan, apoi nepotul Ștefăniță Vodă.

Ștefăniță Vodă a murit în 1527 fără a lăsa urmași. Plus se năștea o problemă gravă - cine avea să ocupe tronul Moldovei, după obiceiul țării care cerea ca domnul să fie din "os domnesc"?

Conform tradiției, Ștefăniță Vodă însuși, bolnav la Hotin, ar fi lăsat cuvânt. A spus că, dacă moare, să nu fie pus altul la domnie, ci "Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareș". Plus astfel îl indica pe fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare.

Boierii din Sfatul Țării s-au adunat și s-au sfătuit. Plus și-au amintit că pe undeva, pe la Hârlău, mai trăia un fiu al lui Ștefan cel Mare - nelegitim, ce-i drept - care se ocupa cu pescăritul și cu negoțul de pește.

Boierii au cercetat și au iscodit pentru a se asigura că Petru era cu adevărat "din osul lui Ștefan Vodă". Plus, odată confirmată originea lui domnească, au trimis un mare alai să-l găsească.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru Petru Rareș, un negustor de pește de 44 de ani, deja căsătorit cu Maria și tată a patru copii, să vadă sosind la el un alai boieresc venit tocmai de la Suceava - care îi aducea vestea că este chemat să devină domnitorul Moldovei?

Pe 20 ianuarie 1527, Petru Rareș urca oficial pe tronul Moldovei. Negustorul de pește devenea voievod. Plus moștenea o țară aflată într-o situație politică dintre cele mai complicate.

Moștenirea era grea - un conflict aproape permanent cu celelalte țări române, problema Pocuției cedate Poloniei, plus relațiile tensionate cu Imperiul Otoman aflat la apogeul puterii sale militare.

Petru Rareș s-a dovedit însă un domnitor pe măsura tatălui său. Cronicarul Grigore Ureche scria despre el că "într-u totul semăna cu tătâne-său, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea, lucruri bune făcea, țara și moșia sa ca un păstor bun o ocrotea".

Petru Rareș a moștenit calitățile lui Ștefan cel Mare. Era priceput la război, înțelept în conducere, plus un bun gospodar al țării. Negustorul de pește se dovedea un demn urmaș al marelui voievod.

Politica externă a lui Petru Rareș a fost ambițioasă. A intervenit în Transilvania, unde domnii moldoveni dețineau deja domeniile Ciceiului și Cetății de Baltă. Plus a căutat să-și mențină independența față de Polonia și de Imperiul Otoman.

Tocmai această politică ambițioasă i-a atras însă antipatia otomanilor. Plus în 1538, sultanul Soliman Magnificul a pornit personal o campanie împotriva Moldovei, pentru a-l pedepsi pe fiul nelegitim al lui Ștefan.

Trădat de o parte a boierimii care îl pârâse la turci și părăsit de mulți, Petru Rareș a fost silit să fugă. A trecut munții în Transilvania. Plus s-a adăpostit în cetatea Ciceului.

Dar povestea lui Petru Rareș nu s-a încheiat aici. După trei ani de pribegie, în 1541, a reușit să-și recapete tronul Moldovei. Plus a domnit a doua oară până la moartea sa, în 1546.

Petru Rareș a rămas în istorie și ca un mare ctitor de biserici. În timpul domniilor sale, mănăstirile din Moldova au fost împodobite cu celebrele fresce exterioare. Plus a continuat tradiția artistică inaugurată de tatăl său.

Astăzi, când admirăm frumusețea mănăstirilor moldovenești cu fresce exterioare, e greu să ne imaginăm că o parte din această strălucire artistică se datorează unui domnitor care, până la 44 de ani, fusese un simplu negustor de pește pe drumurile Moldovei.

Iar când te gândești că boierii Moldovei au trimis un alai întreg să caute un negustor de pește pe la Hârlău, pentru a-l așeza pe tronul țării - și că acel negustor s-a dovedit a fi un domnitor vrednic, comparat de cronicari cu însuși Ștefan cel Mare - înțelegi că, uneori, măreția nu stă în locul în care te naști sau în meseria pe care o practici, ci în calitățile pe care le porți în tine.

Una dintre cele mai neobișnuite povești ale domnitorilor români - Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare, negustor de pește până la 44 de ani, căutat de boieri și adus pe tronul Moldovei, domn în două rânduri, mare ctitor de biserici și demn urmaș al tatălui său - dovada că sângele domnesc și calitățile unui mare conducător pot rămâne ascunse într-un s implu negustor, până când istoria le cheamă la lumină.

$$$

 În primăvara lui 1907, țăranii români s-au răsculat în toată țara, iar armata a tras în propriul popor - cea mai mare și mai sângeroasă răscoală țărănească din istoria României, considerată ultima mare revoltă a țărănimii din Europa.

În istoria României moderne există un an care a rămas sinonim cu suferința țărănimii și cu o tragedie națională - anul 1907.

Răscoala țărănească din 1907. A izbucnit pe 21 februarie în satul Flămânzi din județul Botoșani. Plus s-a răspândit treptat, ca un foc, în toată țara.

Este considerată cea mai mare răscoală țărănească din istoria României. Plus, totodată, ultima mare revoltă a țărănimii din întreaga Europă.

Pentru a înțelege răscoala, trebuie înțeleasă situația țăranului român la începutul secolului XX. Era o situație de o nedreptate profundă.

În acea perioadă, mai mult de jumătate din terenurile agricole ale României erau în posesia marilor moșieri. Plus mulți țărani nu aveau deloc pământ, sau aveau suprafețe prea mici pentru a-și asigura traiul.

Moșierii nu își administrau singuri pământurile. Preferau să le arendeze. Plus le dădeau spre exploatare așa-numiților arendași - intermediari care exploatau la maximum munca țăranilor.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna să fii țăran fără pământ în România anului 1907 - să muncești pământul altuia în condiții apăsătoare, să plătești arenzi tot mai mari, să-ți vezi familia trăind în lipsuri, fără ca autoritățile să-ți asculte plângerile.

Sistemul arendășiei era deosebit de apăsător. La începutul secolului XX, arenzile crescuseră semnificativ. Plus țăranii erau prinși într-o capcană economică din care nu puteau ieși.

Scânteia răscoalei s-a aprins la Flămânzi. Moșia de acolo cuprindea 22 de sate și aproape 30.000 de pogoane. Aparținea unui nepot al fostului domnitor Mihail Sturdza. Plus fusese arendată trustului fraților Fischer.

La începutul lui 1907, administratorii moșiei au încercat să crească din nou arenda. Plus țăranii, împinși la limită, au refuzat să încheie noile învoieli apăsătoare.

Pe 8 februarie 1907, la Flămânzi, a avut loc un incident între țărani și administrația moșiei. Plus acest incident a însemnat practic începutul răscoalei.

Revolta s-a răspândit cu o viteză uimitoare. Din Moldova, valul de nemulțumire a cuprins Muntenia și Oltenia. Plus în câteva săptămâni, răscoala cuprinsese aproape întreaga țară.

Țăranii atacau conacele moșierilor și ale arendașilor. Incendiau, devastau, cereau pământ și dreptate. Plus în unele orașe, cum a fost Botoșani, li s-au alăturat și orășeni nemulțumiți.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un țăran român fără pământ, în primăvara lui 1907, să simți cum disperarea acumulată de ani de zile se transformă brusc în furie, să te ridici alături de mii de alți țărani, cerând doar dreptul la o bucată de pământ pe care să-ți hrănești familia?

În fața amplorii răscoalei, autoritățile au fost cuprinse de panică. S-a format un nou guvern. Plus pe 18 martie 1907 a fost decretată starea de urgență.

Guvernul a trimis armata pentru a reprima răscoala. Au urmat ciocniri violente între răsculați și trupe. Plus represiunea avea să fie excesiv de dură.

Armata română a deschis focul asupra țăranilor. În Oltenia s-a folosit chiar artileria. Plus sate întregi au fost bombardate și distruse.

Există un context istoric important pentru înțelegerea durității represiunii. Regele Carol I și guvernul se temeau că, dacă nu restabilesc rapid ordinea, puteri vecine ar putea interveni militar pe teritoriul românesc. Plus aleseseră represiunea dură pentru a păstra independența țării.

Numărul victimelor răscoalei din 1907 rămâne, până astăzi, unul dintre cele mai controversate subiecte ale istoriografiei românești. Cifrele variază dramatic în funcție de sursă.

Cifra avansată inițial de autoritățile române a fost de 419 morți. Documentele oficiale românești vorbesc de cel mult câteva sute de victime. Plus un raport al Ministerului de Interne menționa aproape 8.000 de participanți trimiși în judecată.

Diplomații austro-ungari ai vremii au estimat numărul victimelor între 3.000 și 8.000. Diplomații francezi au avansat cifre și mai mari, între 10.000 și 18.000. Plus, în perioada comunistă, istoriografia oficială a vehiculat insistent cifra de 11.000 de țărani uciși.

Adevărul este că numărul exact al morților nu va fi probabil niciodată cunoscut cu certitudine. Plus istoricii continuă să dezbată această cifră. Dar, indiferent de numărul real, toți sunt de acord că represiunea a fost excesiv de brutală.

Chiar și istoricul Constantin C. Giurescu, un istoric cu vederi conservatoare, admitea că represiunea armatei a fost excesivă. Plus tragedia rămâne, indiferent de cifre, una dintre cele mai negre pagini ale istoriei moderne românești.

Răscoala a fost înfrântă. Dar nu a fost în zadar. Guvernele care au urmat după 1907 au fost nevoite să ia măsuri pentru ameliorarea stării țărănimii. Plus problema țărănească a devenit imposibil de ignorat.

Adevărata rezolvare avea să vină mai târziu. După Primul Război Mondial, prin marea reformă agrară din 1921, milioane de hectare de pământ au fost împărțite țăranilor. Plus marea proprietate moșierească a fost în mare parte desființată.

Răscoala din 1907 a marcat profund conștiința națională. A inspirat opere literare, picturi, studii. Plus a rămas un simbol al nedreptății sociale și al suferinței țărănimii române.

Astăzi, când privim înapoi spre anul 1907, e greu să ne imaginăm amploarea acelei tragedii - o țară întreagă cuprinsă de revoltă, țărani disperați cerând pământ, și armata trăgând în propriul popor.

Iar când te gândești că răscoala din 1907 a fost ultima mare revoltă țărănească din întreaga Europă - izbucnită din disperarea unor oameni care cereau doar dreptul la o bucată de pământ - înțelegi că această tragedie nu a fost doar un moment de violență, ci strigătul final al unei lumi țărănești care nu mai putea îndura nedreptatea.

Cea mai mare și mai sângeroasă răscoală țărănească din istoria României - revolta din 1907, izbucnită la Flămânzi din disperarea țăranilor fără pământ striviți de sistemul arendășiei, răspândită în toată țara și înăbușită brutal de armată, cu un număr de victime încă disputat de istorici, de la câteva sute la 11.000 - dovada dureroasă că o nedreptate socială ignorată prea m ult timp sfârșește întotdeauna prin a izbucni în tragedie.

$$$

 În inima Carpaților, la dorința regelui Carol I, s-a ridicat în doar câteva luni un cazinou de un lux uimitor - inspirat după faimosul Cazino din Monte Carlo - unde elita Europei venea să joace ruletă sub candelabre de cristal.

În stațiunea Sinaia, "Perla Carpaților", în parcul Dimitrie Ghica, se află una dintre cele mai elegante clădiri ale României.

Cazinoul din Sinaia. Un edificiu de o frumusețe arhitecturală uimitoare. Plus un simbol al epocii de aur a stațiunii regale de pe Valea Prahovei.

Cazinoul a fost construit la inițiativa regelui Carol I al României. Plus a fost ridicat în perioada în care Sinaia devenise reședința de vară a Casei Regale.

Construcția a început în jurul anului 1911-1912. Plus, în mod remarcabil, lucrările au fost finalizate într-un timp record - în mai puțin de 7 luni.

Pentru un vizitator al Sinaiei de la începutul secolului XX, apariția acestui cazinou impunător în mijlocul stațiunii montane era ceva uimitor - o bucată de lux occidental adusă în inima Carpaților.

Sinaia trăia atunci epoca ei de aur. Casa Regală își stabilise reședința de vară aici. Plus se construiau, unul după altul, edificiile care aveau să facă faima stațiunii.

Castelul Peleș fusese ridicat între 1873 și 1883. Apoi Castelul Pelișor. Gara Regală. Hotelul Caraiman, Hotelul Palace. Plus, în 1912-1913, Cazinoul - care avea să devină inima mondenă a stațiunii.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, la începutul secolului XX, să fii la Sinaia în sezon - să te plimbi prin parcul Dimitrie Ghica, să vezi aristocrația Europei adunată în jurul Cazinoului, să simți că te afli într-un mic colț de Belle Époque în munții României.

Arhitectul Cazinoului din Sinaia a fost Petre Antonescu - unul dintre cei mai renumiți arhitecți români ai epocii. Plus el a fost și autorul planurilor clădirii.

Cazinoul nu a fost gândit ca un proiect cu totul original. Multe dintre elementele sale arhitecturale au fost inspirate de o clădire celebră a Europei. Plus modelul a fost faimosul Cazino din Monte Carlo.

Legătura cu Monte Carlo nu era întâmplătoare. Primul acționar al Cazinoului din Sinaia a fost baronul Edgar de Marçay. Plus acesta era și acționar al cazinoului din Monte Carlo, plus concesionar al Cazinoului din Constanța.

Clădirea Cazinoului din Sinaia impresiona prin dimensiuni. Avea o amprentă la sol de 3.800 de metri pătrați. Plus era structurată pe cinci niveluri.

Interioarele erau de un lux remarcabil. Cazinoul avea o Sală de Teatru, un Foaier impresionant, Sala Baccara, Sala Prințului Dionisie Ghika. Plus încăperile puteau primi între 1.000 și 3.000 de persoane.

Cea mai mare și mai impresionantă încăpere era Sala Oglinzilor. Avea o suprafață de 650 de metri pătrați. Plus găzduia 13 mese de ruletă, luminate de candelabre de cristal.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un membru al aristocrației europene de la începutul secolului XX, să intri seara în Sala Oglinzilor a Cazinoului din Sinaia, sub strălucirea candelabrelor de cristal, înconjurat de eleganța Belle Époque, pentru a juca ruletă alături de elita continentului?

Inaugurarea Cazinoului a fost un eveniment de mare fast. La scurt timp după prima deschidere, însă, Cazinoul a fost închis temporar printr-un decret regal - din cauza tensiunilor celui de-al Doilea Război Balcanic.

În 1913, Cazinoul din Sinaia a fost reinaugurat oficial. La eveniment au participat membrii Familiei Regale a României. Plus personalități marcante ale epocii, printre care prim-ministrul Titu Maiorescu.

Reinaugurarea a fost memorabilă. George Enescu - pe atunci un tânăr violonist genial de 32 de ani - a susținut un concert extraordinar. Plus dramaturgul Alexandru Davila, directorul Teatrului din București, a organizat un spectacol de înaltă ținută.

Finalul reinaugurării a fost apoteotic - un impresionant foc de artificii deasupra stațiunii. Plus vestea construcției clădirii maiestuoase a ajuns rapid până la Paris și Viena.

Cazinoul a devenit imediat cel mai important punct de atracție al Sinaiei. În jurul lui au apărut hoteluri și restaurante. Plus stațiunea s-a transformat într-o destinație de lux a Europei.

Traficul de jucători era impresionant. Aproape zilnic se strângeau peste 600 de persoane la mesele de joc. Plus numărul meselor de ruletă a crescut de la 13 la 20.

La Cazino se jucau ruletă, baccarat, poker și blackjack. Plus, conform mărturiilor epocii, uneori se juca nu doar pe bani, ci și pe obiecte de valoare - blănuri scumpe sau bijuterii.

Cazinoul din Sinaia a fost, în epoca lui de glorie, locul de întâlnire al elitelor. Aristocrați, diplomați, oameni politici, oameni de cultură - toți se adunau în saloanele lui elegante. Plus era inima vieții mondene a stațiunii regale.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Cazinoul din Sinaia a trecut în proprietatea statului. O perioadă a fost folosit chiar de Societatea de Cruce Roșie. Plus rolul lui de local de jocuri al elitei s-a încheiat.

Astăzi, Cazinoul din Sinaia este un monument istoric. Clădirea și-a păstrat, la peste un secol de la construcție, arhitectura și o mare parte din decorațiile originale. Plus este vizitată de mii de turiști, găzduind evenimente culturale, concerte și expoziții.

Astăzi, când treci prin parcul Dimitrie Ghica din Sinaia și vezi clădirea elegantă a Cazinoului, e greu să ne imaginăm că aici, în Sala Oglinzilor luminată de candelabre de cristal, se adunau cândva aristocrații Europei pentru a juca ruletă în cea mai pură atmosferă Belle Époque.

Iar când te gândești că acest cazinou - inspirat după Monte Carlo, ridicat în doar câteva luni la dorința regelui Carol I, inaugurat cu un concert al tânărului George Enescu - a transformat un sat de munte într-o stațiune de lux a Europei, înțelegi că o singură clădire poate concentra în zidurile ei toată strălucirea unei epoci apuse.

Simbolul epocii de aur a Sinaiei regale - Cazinoul construit în 1912-1913 la dorința regelui Carol I, inspirat după faimosul Cazino din Monte Carlo, cu Sala Oglinzilor de 650 de metri pătrați și 13 mese de ruletă sub candelabre de cristal, reinaugurat cu un concert al lui George Enescu - dovada că, pentru o scurtă perioadă a istoriei, o stațiune din Carpații României strălucea cu eleganța celor mai luxoase locuri ale Europei.

$$$

 Un fort militar construit de regele Carol I pentru a apăra Bucureștiul de turci nu a tras niciodată un foc în luptă - dar zidurile lui aveau să devină una dintre cele mai cumplite închisori politice ale comunismului românesc.

La aproximativ 15 kilometri sud de București, lângă comuna Jilava, se află un loc care concentrează în zidurile sale aproape un secol și jumătate de istorie - de la apărare la teroare.

Fortul 13 Jilava. Construit ca fortăreață militară la sfârșitul secolului al XIX-lea. Plus transformat, în secolul XX, într-una dintre cele mai temute închisori politice ale României.

Pentru un bucureștean de astăzi, ideea că la marginea capitalei se află un fort construit pentru a apăra orașul de un atac otoman pare aproape ireală - dar exact aceasta a fost rațiunea inițială a Fortului 13.

Povestea începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. România, abia devenită independentă, se temea de un eventual atac. Plus regele Carol I a decis să fortifice capitala.

În perioada 1870-1890, în jurul Bucureștiului a fost ridicat un vast sistem defensiv. Era alcătuit din 18 forturi și 18 baterii de artilerie. Plus sistemul a fost gândit de generalul belgian Henri Alexis Brialmont.

Unul dintre aceste forturi era Fortul 13, construit lângă Jilava între 1883 și 1890. Plus făcea parte din centura de apărare menită să protejeze capitala de atacuri inamice.

Fortul era o structură masivă, cu o zonă centrală extrem de bine protejată - numită ulterior "inima fortului". Plus zeci de încăperi dispuse de-a lungul unor coridoare lungi, reci, fără ferestre.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, la sfârșitul secolului XIX, să construiești o asemenea fortăreață în jurul Bucureștiului - un efort uriaș de inginerie militară, menit să apere capitala unei țări tinere și vulnerabile.

Dar destinul militar al Fortului 13 a fost scurt. Niciunul dintre cele 18 forturi din jurul Bucureștiului nu a fost vreodată folosit în scopul său inițial. Plus Fortul 13 nu a tras niciun foc în luptă.

Inițial, fortul a servit doar ca depozit de muniții și ca garnizoană militară. Plus părea destinat să rămână o simplă fortăreață uitată la marginea capitalei.

Anul 1907 a marcat începutul unei noi destinații, mult mai întunecate. În urma Marii Răscoale a Țăranilor, la Fortul 13 au fost aduși primii deținuți - țărani arestați în timpul revoltei.

Din acel moment, Fortul 13 a încetat să mai fie un bastion de apărare. A devenit ceea ce avea să rămână pentru următorul secol - o închisoare.

În timpul Primului Război Mondial, fortul a găzduit militari care refuzau încorporarea, plus, după ocuparea Bucureștiului de trupele germane, prizonieri de război. Plus treptat a devenit loc de detenție și pentru deținuții politici.

Între 1921 și 1944, la Jilava au fost închiși membri ai Partidului Comunist - arestați după ce partidul a fost scos în ilegalitate. Plus printre deținuții comuniști de atunci s-au numărat și viitori lideri ai regimului.

Un episod cumplit a avut loc în noaptea dintre 26 și 27 noiembrie 1940. Atunci, la Fortul 13, au fost uciși 64 de deținuți de către membri ai mișcării legionare. Plus printre victime se aflau politicieni și foști demnitari.

Dar adevărata teroare avea să se instaleze la Fortul 13 după 1945, odată cu venirea la putere a comuniștilor. De la 1 aprilie 1948, închisoarea a trecut în subordinea Direcției Generale a Penitenciarelor.

În perioada comunistă, Fortul 13 Jilava a devenit unul dintre cele mai cumplite locuri de detenție din România. Plus a funcționat în special ca penitenciar de tranzit și de triere a deținuților politici.

Aici erau aduși deținuții politici înainte de a fi transferați către alte închisori ale "gulagului" românesc. Plus condițiile erau de o cruzime greu de imaginat.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un deținut politic adus la Fortul 13 Jilava, să fii închis într-una dintre celulele de piatră de la capătul unor coridoare reci și fără ferestre, supus foamei, frigului, torturii și umilinței, fără să știi dacă vei mai ieși vreodată în viață?

Condițiile de detenție erau inumane. Deținuților le erau interzise vizitele, pachetele și corespondența cu familia. Plus, conform mărturiilor, era interzis chiar și să te întinzi pe pat sau să stai rezemat în anumite ore.

Mărturiile foștilor deținuți vorbesc despre orori - dormitul la "șerpărie", pe betonul de sub paturi, bătaia, tortura, foamea, înghesuiala și lipsa de aer. Plus dezumanizarea sistematică.

Prin celulele Fortului 13 Jilava au trecut mii de oameni - lideri politici, intelectuali, profesori, artiști, oameni de știință, preoți, țărani, studenți. Plus toți cei care îndrăzneau să se opună regimului.

Printre deținuții celebri care au trecut prin Fortul 13 s-au numărat episcopul Anton Durcovici, monseniorul Vladimir Ghika, scriitorul Nicolae Steinhardt, pastorul Richard Wurmbrand. Plus mulți alții ale căror nume nu vor fi cunoscute niciodată.

Fortul construit pentru a-i apăra pe români ajunsese, printr-o ironie tragică a istoriei, să-i oprime pe toți cei care se opuneau regimului. Plus zidurile gândite pentru protecție deveniseră ziduri de temniță.

După căderea comunismului în 1989, vechiul local al închisorii a fost lăsat în paragină. A fost folosit o vreme ca depozit de materiale. Plus zidurile sale au început să se degradeze.

În 2012, Fortul 13 Jilava a fost clasificat ca monument istoric. Comisia Monumentelor Istorice i-a recunoscut o valoare "arhitecturală și memorialistică excepțională". Plus a fost inclus pe lista patrimoniului.

Astăzi, Fortul 13 a intrat în administrarea Consiliului Județean Ilfov. Plus există planuri pentru restaurarea lui și transformarea într-un muzeu-memorial dedicat victimelor comunismului.

Astăzi, când vizitezi Fortul 13 Jilava și treci prin coridoarele reci și celulele de piatră, e greu să ne imaginăm că acest loc a fost construit inițial pentru a apăra Bucureștiul - și că zidurile gândite pentru protecția românilor au devenit, în comunism, locul suferinței a mii dintre ei.

Iar când te gândești că Fortul 13 nu a tras niciodată un foc în luptă, dar a fost martorul morții a sute de deținuți politici - înțelegi că, uneori, cele mai mari tragedii ale unui popor nu vin din războaiele cu dușmanii din afară, ci din teroarea dezlănțuită de propriul regim împotriva propriilor cetățeni.

Fortăreața de apărare devenită temniță a terorii - Fortul 13 Jilava, construit între 1883 și 1890 de regele Carol I ca parte a centurii de apărare a Bucureștiului, fort care nu a tras niciodată un foc în luptă, transformat în comunism într-una dintre cele mai cumplite închisori politice ale României, loc de tranzit și suferință pentru mii de deținuți - dovada amară că un zid poate fi rid icat pentru a proteja un popor și sfârșește prin a-l oprima.

&&&

 Acum aproape 200 de ani, austriecii au adus în munții Banatului familii de coloniști din Boemia - "pemii" - care au întemeiat sate izolate la 1.000 de metri altitudine și și-au păstrat graiul și obiceiurile neschimbate generații întregi.

În sud-vestul României, pe culmile Munților Semenic din Banatul Montan, se află o lume aparte - satele întemeiate de coloniștii germani aduși aici acum aproape două secole.

Banatul Montan. O regiune de munte cu o istorie de colonizare fascinantă. Plus locul unde au prins rădăcini comunități germane care și-au păstrat identitatea timp de aproape 200 de ani.

Coloniștii germani aduși aici au fost numiți "pemi". Numele lor vine de la Boemia - regiunea din actuala Cehie de unde proveneau. Plus au lăsat o amprentă durabilă asupra acestor munți.

Pentru un călător care ajunge astăzi în satele de pe Semenic și aude grai german în mijlocul munților României, experiența este surprinzătoare - o bucată de Europă Centrală transplantată în Carpați.

Povestea începe în jurul anului 1826. Autoritățile Graniței Militare din sudul Banatului au solicitat popularea unor regiuni montane izolate. Plus Curtea Imperială de la Viena a organizat colonizarea.

Pe culmile Semenicului, în jurul anului 1826, au fost înființate patru așezări - Lindenfeld, Gărâna (Wolfsberg), Brebu Nou (Weidenthal) și Wolfswiesen (Poiana Lupului). Plus toate destinate coloniștilor boemi.

Imigranților li s-au promis condiții atrăgătoare. Pământ arabil și fânețe. Scutire de taxe timp de cinci ani. Lemn de foc și de construcție gratuit. Pășuni pentru vite. Plus alte facilități.

Dar promisiunile veneau și cu o obligație grea. După o perioadă de zece ani de scutire, bărbații trebuiau să îndeplinească serviciul militar pe viață - ca "grăniceri" în cadrul comunităților lor.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna să fii un colonist boem ajuns în munții Banatului în 1826 - să urci la aproape 1.000 de metri altitudine, într-o zonă sălbatică, și să-ți construiești cu propriile mâini casa în care aveau să trăiască mai multe generații.

Primii coloniști au sosit pe la sfârșitul anului 1826. Era prea târziu pentru a urca spre noile localități montane înainte de iarnă. Plus imigranții germano-boemi au fost găzduiți peste iarnă în casele românilor din Slatina-Timiș.

Istoricii germani au remarcat ospitalitatea acestor oameni simpli. Românii i-au primit pe noii veniți în casele lor. Plus au încercat, cu succes, să-i învețe cele mai necesare lucruri pentru supraviețuirea la munte.

În 1828, în satul Gărâna - Wolfsberg, în germană - au sosit primii 131 de coloniști pemi. Plus aceștia au pus bazele uneia dintre cele mai cunoscute așezări boeme din Banatul Montan.

Pemii erau oameni harnici și pricepuți. Erau recunoscuți ca foarte buni crescători de animale. Plus și-au arătat priceperea în prelucrarea lemnului, a fierului, dar și în arta culinară.

Satele pemilor erau așezări izolate de munte. Locuitorii lor practicau ocupațiile tradiționale - creșterea animalelor, agricultura de munte, meșteșugurile. Plus duceau o viață tihnită, departe de lumea agitată.

Izolarea era atât de mare încât unele comunități nu s-au amestecat aproape deloc cu localnicii. La Lindenfeld, de exemplu, în toată existența satului nu s-a înregistrat nicio căsătorie mixtă cu românii din satul vecin Poiana.

Tocmai această izolare a făcut ca pemii să-și păstreze identitatea neschimbată generații întregi. Graiul german, obiceiurile, tradițiile, arhitectura caselor - toate s-au transmis nealterate. Plus satele lor au rămas insule de cultură germană în munți.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un copil născut într-un sat de pemi din Banatul Montan, să crești într-o comunitate izolată unde se vorbea graiul strămoșilor veniți din Boemia, unde obiceiurile rămăseseră neschimbate de un secol și jumătate, complet rupt de lumea din vale?

Pe lângă pemii germani, în sudul Banatului au fost colonizați și cehi. Între 1826 și 1830 au fost întemeiate opt sate cehești în apropierea Orșovei și a defileului Dunării - printre care Gârnic, Bigăr, Ravensca, Eibenthal. Plus și acestea și-au păstrat identitatea.

Cu timpul, multe familii de pemi au migrat spre Reșița - un centru minier și metalurgic important. Plus orașul industrial absorbea forța de muncă din satele de munte.

Cel mai dramatic capitol a venit după cel de-al Doilea Război Mondial. Comunitatea pemilor a început să se destrame. Mulți au fost mobilizați. Plus alții au fost deportați în Uniunea Sovietică.

Apoi a urmat marele exod. În anii 1980-1990, mii de persoane de naționalitate germană din satele Banatului Montan s-au întors în țara de obârșie a strămoșilor lor - Germania.

Mulți și-au vândut casele pe nimic după Revoluție și au plecat. Plus satele care fuseseră, timp de aproape 200 de ani, comunități vii, au început să se golească.

Cel mai trist exemplu este satul Lindenfeld - "Câmpul cu Tei". Fondat în jurul anului 1826 de coloniști din Boemia, a rămas pustiu după 1990. Plus astăzi a devenit un sat-fantomă.

Din cele 61 de case care formau odinioară satul Lindenfeld, doar trei mai au astăzi acoperiș. Restul sunt în diferite stadii de degradare. Ultimul locuitor permanent, Paul Schwirzenbeck, a murit la 85 de ani. Plus odată cu el a murit și satul.

În casa ultimului locuitor mai pot fi văzute, printre pereții scorojiți, un pantof de copil și câteva resturi de mobilier - mărturii mute ale unei vieți și ale unei lumi care au dispărut pentru totdeauna.

Satele Gărâna și Brebu Nou au avut un destin ceva mai bun. Au rămas cunoscute, mai ales Gărâna, care a devenit o destinație turistică. Plus la Gărâna mai trăiesc astăzi câteva zeci de pemi - ultimii urmași ai coloniștilor din Boemia.

Astăzi, când urci pe culmile Semenicului și ajungi în satele de altădată ale pemilor, e greu să ne imaginăm că aici, în aceste locuri izolate, a existat timp de aproape 200 de ani o lume germană vie - cu graiul, obiceiurile și casele aduse tocmai din Boemia.

Iar când te gândești la satul-fantomă Lindenfeld, cu cele 61 de case părăsite și cu pantoful de copil rămas în casa ultimului locuitor - înțelegi că uneori o întreagă lume, o întreagă cultură adusă peste munți acum două secole, se poate stinge tăcut într-o singură generație, lăsând în urmă doar ziduri scorojite și amintiri.

Lumea uitată a coloniștilor germani din Carpați - "pemii" aduși din Boemia în jurul anului 1826 pentru a popula munții Banatului Montan, întemeietorii satelor izolate Lindenfeld, Gărâna și Brebu Nou, care și-au păstrat graiul și obiceiurile neschimbate aproape 200 de ani, dar care s-au întors în Germania după 1990, lăsând în urmă sate-fantomă - dovada că o întreagă cultură  poate înflori și apoi se poate stinge în tăcerea munților.

$$$

 În inima Carpaților, la dorința regelui Carol I, s-a ridicat în doar câteva luni un cazinou de un lux uimitor - inspirat după faimosul Cazino din Monte Carlo - unde elita Europei venea să joace ruletă sub candelabre de cristal.

În stațiunea Sinaia, "Perla Carpaților", în parcul Dimitrie Ghica, se află una dintre cele mai elegante clădiri ale României.

Cazinoul din Sinaia. Un edificiu de o frumusețe arhitecturală uimitoare. Plus un simbol al epocii de aur a stațiunii regale de pe Valea Prahovei.

Cazinoul a fost construit la inițiativa regelui Carol I al României. Plus a fost ridicat în perioada în care Sinaia devenise reședința de vară a Casei Regale.

Construcția a început în jurul anului 1911-1912. Plus, în mod remarcabil, lucrările au fost finalizate într-un timp record - în mai puțin de 7 luni.

Pentru un vizitator al Sinaiei de la începutul secolului XX, apariția acestui cazinou impunător în mijlocul stațiunii montane era ceva uimitor - o bucată de lux occidental adusă în inima Carpaților.

Sinaia trăia atunci epoca ei de aur. Casa Regală își stabilise reședința de vară aici. Plus se construiau, unul după altul, edificiile care aveau să facă faima stațiunii.

Castelul Peleș fusese ridicat între 1873 și 1883. Apoi Castelul Pelișor. Gara Regală. Hotelul Caraiman, Hotelul Palace. Plus, în 1912-1913, Cazinoul - care avea să devină inima mondenă a stațiunii.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, la începutul secolului XX, să fii la Sinaia în sezon - să te plimbi prin parcul Dimitrie Ghica, să vezi aristocrația Europei adunată în jurul Cazinoului, să simți că te afli într-un mic colț de Belle Époque în munții României.

Arhitectul Cazinoului din Sinaia a fost Petre Antonescu - unul dintre cei mai renumiți arhitecți români ai epocii. Plus el a fost și autorul planurilor clădirii.

Cazinoul nu a fost gândit ca un proiect cu totul original. Multe dintre elementele sale arhitecturale au fost inspirate de o clădire celebră a Europei. Plus modelul a fost faimosul Cazino din Monte Carlo.

Legătura cu Monte Carlo nu era întâmplătoare. Primul acționar al Cazinoului din Sinaia a fost baronul Edgar de Marçay. Plus acesta era și acționar al cazinoului din Monte Carlo, plus concesionar al Cazinoului din Constanța.

Clădirea Cazinoului din Sinaia impresiona prin dimensiuni. Avea o amprentă la sol de 3.800 de metri pătrați. Plus era structurată pe cinci niveluri.

Interioarele erau de un lux remarcabil. Cazinoul avea o Sală de Teatru, un Foaier impresionant, Sala Baccara, Sala Prințului Dionisie Ghika. Plus încăperile puteau primi între 1.000 și 3.000 de persoane.

Cea mai mare și mai impresionantă încăpere era Sala Oglinzilor. Avea o suprafață de 650 de metri pătrați. Plus găzduia 13 mese de ruletă, luminate de candelabre de cristal.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un membru al aristocrației europene de la începutul secolului XX, să intri seara în Sala Oglinzilor a Cazinoului din Sinaia, sub strălucirea candelabrelor de cristal, înconjurat de eleganța Belle Époque, pentru a juca ruletă alături de elita continentului?

Inaugurarea Cazinoului a fost un eveniment de mare fast. La scurt timp după prima deschidere, însă, Cazinoul a fost închis temporar printr-un decret regal - din cauza tensiunilor celui de-al Doilea Război Balcanic.

În 1913, Cazinoul din Sinaia a fost reinaugurat oficial. La eveniment au participat membrii Familiei Regale a României. Plus personalități marcante ale epocii, printre care prim-ministrul Titu Maiorescu.

Reinaugurarea a fost memorabilă. George Enescu - pe atunci un tânăr violonist genial de 32 de ani - a susținut un concert extraordinar. Plus dramaturgul Alexandru Davila, directorul Teatrului din București, a organizat un spectacol de înaltă ținută.

Finalul reinaugurării a fost apoteotic - un impresionant foc de artificii deasupra stațiunii. Plus vestea construcției clădirii maiestuoase a ajuns rapid până la Paris și Viena.

Cazinoul a devenit imediat cel mai important punct de atracție al Sinaiei. În jurul lui au apărut hoteluri și restaurante. Plus stațiunea s-a transformat într-o destinație de lux a Europei.

Traficul de jucători era impresionant. Aproape zilnic se strângeau peste 600 de persoane la mesele de joc. Plus numărul meselor de ruletă a crescut de la 13 la 20.

La Cazino se jucau ruletă, baccarat, poker și blackjack. Plus, conform mărturiilor epocii, uneori se juca nu doar pe bani, ci și pe obiecte de valoare - blănuri scumpe sau bijuterii.

Cazinoul din Sinaia a fost, în epoca lui de glorie, locul de întâlnire al elitelor. Aristocrați, diplomați, oameni politici, oameni de cultură - toți se adunau în saloanele lui elegante. Plus era inima vieții mondene a stațiunii regale.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Cazinoul din Sinaia a trecut în proprietatea statului. O perioadă a fost folosit chiar de Societatea de Cruce Roșie. Plus rolul lui de local de jocuri al elitei s-a încheiat.

Astăzi, Cazinoul din Sinaia este un monument istoric. Clădirea și-a păstrat, la peste un secol de la construcție, arhitectura și o mare parte din decorațiile originale. Plus este vizitată de mii de turiști, găzduind evenimente culturale, concerte și expoziții.

Astăzi, când treci prin parcul Dimitrie Ghica din Sinaia și vezi clădirea elegantă a Cazinoului, e greu să ne imaginăm că aici, în Sala Oglinzilor luminată de candelabre de cristal, se adunau cândva aristocrații Europei pentru a juca ruletă în cea mai pură atmosferă Belle Époque.

Iar când te gândești că acest cazinou - inspirat după Monte Carlo, ridicat în doar câteva luni la dorința regelui Carol I, inaugurat cu un concert al tânărului George Enescu - a transformat un sat de munte într-o stațiune de lux a Europei, înțelegi că o singură clădire poate concentra în zidurile ei toată strălucirea unei epoci apuse.

Simbolul epocii de aur a Sinaiei regale - Cazinoul construit în 1912-1913 la dorința regelui Carol I, inspirat după faimosul Cazino din Monte Carlo, cu Sala Oglinzilor de 650 de metri pătrați și 13 mese de ruletă sub candelabre de cristal, reinaugurat cu un concert al lui George Enescu - dovada că, pentru o scurtă perioadă a istoriei, o stațiune din Carpații României str ălucea cu eleganța celor mai luxoase locuri ale Europei.