$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie 1911: În această zi, s-a născut sculptorul Constantin Antonovici, ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Mestrovici şi fusese prigonit de Garda de Fier; s-a stabilit în SUA (d. 2002, la New York).

Constantin Antonovici s-a născut în judeţul Neamţ, a studiat la Academia de Artă din Iaşi, fiind coleg de an cu sculptorul Iftimie Bârleanu şi pictorul Petru Hârtopeanu, având ca profesori pe sculptorul Ioan Mateescu şi pictorul Nicolae Tonitza. Va câştiga concursuri pentru diferite aşezăminte bisericeşti, culturale sau administrative, va călători cu multe peripeţii în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, dar va avea prilejul să fie şi în preajma unor oameni de mare talent, ceea ce, fără discuţie, îi vor influenţa nu numai viaţa, dar, bineînţeles, şi opera. Are posibilitatea să-l cunoască la Bucureşti pe sculptorul croat Ivan Mestrovici, care va realiza cele două statui ecvestre ale regilor României şi pe cea a lui I. Brătianu. Apoi, merge la Zagreb, unde se va şcoli în atelierul maestrului.

Va pleca la Viena, unde va zăbovi în atelierul profesorului de la „Akademie der Bildenden Kunste”, Fritz Behn (1870-1971), căruia avea să-i devină chiar asistent, la catedră. Asta se întâmpla în 1942, după ce în 14 august 1941 era cât pe ce să fie executat de Gestapo, pentru refuzul său de a îmbrăca uniforma „SS”. Avea să mai călătorească, căci, aşa cum notează Vladimir Bulat, era „aventurier şi deambulatoriu”. În 1947, ajunge la Paris, unde se stabileşte pentru patru ani, devenind învăţăcel al lui Constantin Brâncuşi, fiind unul din numeroşii elevi al celui care a dat un nou sens sculpturii moderne. Atelierului din Impasse Ronsin 11, îi trecuseră pragul Modigliani, Noguchi, Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Margareta Cosăcescu, Sandra Kessel. Una dintre primele încercări, la care meşterul de la Hobiţa l-a supus pe noul venit, a fost „proba de foc” a tăierii unui lemn. Un amănunt deloc de neglijat este acela că Brâncuşi utiliza doar lemn vechi, foarte scump, pe care-l tăia şi-l fasona singur, neavând încredere în altcineva. A fost un success. Aşa că Brâncuşi i-a spus discipolului să continue, el ocupându-se de cele gospodăreşti, în rolul de bucătar.Amuzant este faptul că Antonovici, până la vârsta de 17 ani, s-a numit Bucătaru’, iar de la acea dată a fost adoptat de Iacob Antonovici, schimbându-şi numele, la acel moment. Poate mai puţin cunoscut e faptul că Brâncuşi era foarte exigent cu bucătăreala, ţinând cu sfinţenie la masa tradiţională, după toate canoanele gospodăriei gorjene. De altfel, şi un vizitator al său, originar din Gorj, eruditul Petre Pandrea, va relata despre acest ritual al mesei. Antonovici a avut noroc că a ales o altă proba dură şi deosebit de riscantă, tăierea lemnului, unde a izbândit, în locul „periculoasei” preparări a bucatelor. Să nu trecem cu vederea episodul unui alt compatriot, avangardistul Jacques Herold, aflat în atelierul brâncuşian, care, după ce a stricat mâncarea de linte a maestrului, a fost dat afară, fără niciun fel de regrete. Antonovici spunea despre firea maestrului: „Brâncuşi era o fire nervoasă şi impulsivă, însă tot pe atât era şi calculat”.

După patru ani, Antonovici se va bucura de aprecierea lui Brâncuşi, care-l va recomanda în scris, în 9 mai 1951: „are mult talent pentru sculptură şi lucrează cu îndârjire”. Periplul artistic va continua apoi în Canada şi Statele Unite, dar şi cu vizite în România. Prima a fost la Colocviul Brâncuşi, din 1967. De la Brâncuşi a dobândit Antonovici adevărata artă, pe care a practicat-o cu pasiune întreaga viaţă. Maestrul său i-a dat acel impuls, care-l va călăuzi în întreaga sa creaţie artistică. A urmat apoi o altă vizită la Craiova, în 1971, la o altă manifestare închinată maestrului şi, în continuare, alte vizite în patrie. Opera lui Antonovici este bogată şi variată ca tematică şi este străbătută de firul roşu al gândirii gorjeanului. Influenţa lui Brâncuşi este însă evidentă, nu numai în tratarea subiectului, dar şi în alegerea soclului sculpturilor sale.Brâncuşi concepea soclurile cu o grijă deosebită, lucru pe care-l va face şi Antonovici, pentru punerea în evidenţă a lucrărilor. 

Dacă maestrul a realizat „Măiastra”, elevul a ales o altă pasăre, bufniţa, motiv pe care l-a dezvoltat pe parcursul multor decenii. Interesantă apropierea de această pasăre răpitoare, de noapte, pe care a adoptat-o drept simbol al operei sale! Bufniţa, cea pe care o ştia prea bine din copilăria sa, din ţinutul Neamţ, cea pe care eposul nostru popular o evocă în multe ocazii, cea pe care neîntrecutul povestitor de la Humuleşti o aminteşte nu o dată, va deveni un motiv al creaţiei sale. Bufniţa reprezintă, de regulă, simbolul tristeţii, singurătăţii, melancoliei. În mitologia greacă, ea este cea care retează firul destinului, în cea hindusă este mama, în timp ce în cea chineză este pasărea înspăimântătoare care-şi devorează mama. Cu toată covârşitoarea influenţă a lui Brâncuşi, Antonovici nu rămâne un epigon, acest lucru fiind demonstrat prin osârdia celor care au meritul de a ne fi pus la îndemână această lucrare. Într-un aforism, Lucian Blaga numea drept epigoni, „oameni născuţi dintr-o statuie”, însă în cazul lui Antonovici este vorba despre naşterea unui sculptor, cu o creaţie bine conturată, zămislită din opera unui titan.

Surse:

https://rogallery.com/Antonovici_Constantin/antonovici-biography.html

https://www.artprice.com/artist/191639/constantin-antonovici/biography

http://artindex.ro/2015/05/19/constantin-antonovici-un-sculptor-pe-doua-continente/

https://www.facebook.com/RCINY/photos/antonovici-sculptor-pe-două-continentedoina-uricariu-a-dedicat-o-cercetare-tipăr/710262915684117/

http://bindiribli.ro/2013/07/04/blestemul-protocronist-un-artist-romanrenumit-si-fascinantde-care-probabil-nu-aveti-cunostinta-constantin-antonovici/

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie…

- 1395: Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a acordat privilegii comerciale negustorilor braşoveni.

- 1455: A murit Fra Angelico (numele real: Guido di Pietro), călugăr şi pictor, unul dintre maeştrii Şcolii florentine (n. ~1395-1400). Legat de gotic prin sentimentul religios şi cromatica vie, aparţine Renaşterii prin observarea realităţii şi redarea atmosferei scăldată în lumină (frescele din chiliile mănăstirii „San Marco” din Florenţa).

- 1516: S-a născut Maria I Tudor, regină a Angliei şi Irlandei (1553-1558); a restabilit catolicismul ca religie oficială (1555); cruzimea de care a dat dovadă în persecuţiile împotriva protestanţilor i-a atras denumirea de „Maria cea sângeroasă". Maria I (d. 17 noiembrie 1558), cunoscută şi sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei şi regina Irlandei din 6 iulie1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558.Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey şi predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârşitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanţi religioşi; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria cea sângeroasă).

- 1546: A murit Martin Luther, teolog german reformator, întemeietorul Bisericii luterano-protestante; la 31.X.1517 el şi-a început acţiunea reformatoare cu 95 de teze care atacau direct papalitatea; traduse din latină în germană, acestea au fost afişate pe uşa bisericii din Wittenberg şi răspândite, ulterior, în întreaga ţară; prin tezele sale a negat valoarea tradiţiei sacre a autorităţii papale, punând mai presus autoritatea Sfintei Scripturi; refuzând să-şi revizuiască teoriile religioase, în anul 1521 a fost excomunicat (n. 1483)

- 1564: A murit Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii (n. 1475). 

- 1584: A încetat din viaţă Antonio Francesco Grazzini (n.1503), prozator, poet şi dramaturg italian.Unul din cei 12 fondatori ai „Accademia degli Umidi” (1540). Împreună cu L. Salviati a întemeiat „Accademia della Crusca”.A scris povestiri, poezii şi comedii clasice (Povestiri la cină, 1556; Războiul monştrilor, 1584; Rime burleşti, 1584). 

- 1626: S-a născut, la Areso, Francesco Redi (m.1698), om de ştiinţă şi literat italian.Biolog, a combătut teoria „generaţiei spontanee”.A fost precursor al studiilor de filologie romanică şi de dialectologie. 

- 1745: S-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice, prima sursă de curent continuu (1800) (m. 1827).

- 1780: S-a născut pictorul rus Aleksei G. Veneţianov (m.1847), unul dintre întemeietorii picturii de gen ruse.Cele mai importante dintre lucrările sale cuprind teme din viaţa satului (La arat; La seceriş;Curăţirea sfeclei ş.a.).A fost şi autor de portrete şi maestru al caricaturii social-politice.

- 1790: A apărut, la Iaşi, periodicul de limbă franceză „Courier de Moldavie", primul ziar tipărit pe teritoriul ţării noastre (până în aprilie 1790)

- 1825: S-a născut Jókai Mór, scriitor şi publicist ungar (m. 1904)

- 1838: S-a născut Ernst Mach, fizician şi filozof austriac..Ernst Mach (d 19 februarie, 1916) a fost un fizician şi filosof austriac, fost profesor la Universitatea din Viena.După el a fost numit „numărul Mach" (cunoscut şi ca viteza Mach).Este considerat precursorul lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice.

- 1846: S-a născut, la Bârlad, jud. Vaslui, Petru Răşcanu (m.1913), publicist şi traducător român.A fost profesor la Catedra de Istorie Antică, de pe lângă Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi timp de peste patru decenii. A publicat mai multe manuale de istorie şi lucrări referitoare la învăţământul secundar din ţara noastră.

- 1854: A început construirea liniilor de telegraf electric Bucureşti–Giurgiu, Bucureşti–Ploieşti–Braşov,Timişoara–Lugoj–Orşova, făcându–se astfel legatura între liniile telegrafice din Principate şi cele din Transilvania

- 1859: S-a născut, la Bocşa, jud. Caraş-Severin, Corneliu Diaconovici (m.1923), publicist şi lexicograf român. A fost redactor şi director al mai multor ziare şi reviste din Transilvania.Membru, din 1893, în comitetul ASTREI, a devenit prim-secretar al asociaţiei în 1896 şi director al revistei acesteia, Transilvania. A condus lucrările de elaborare a Enciclopediei române (Sibiu, 3 vol., 1898-1904) iniţiată de ASTRA.

- 1869: S-a născut, la Huşi, jud. Vaslui, chimistul român Emil Severin (m.1932).A făcut cercetări asupra petrolului din România.Între 1925-1932 a fost preşedinte al Societăţii Române de Chimie. 

- 1881: S-a născut, la Odobeşti, jud.Vrancea, medicul Nicolae I. Meţianu (m.1965). A funcţionat ca profesor la Universitatea din Bucureşti. Specialist O.R.L., a introdus noi metode şi instrumente chirurgicale medicale. A iniţiat în România examenele endoscopice.

 - 1882, 18.II / 3.III: S-a născut omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creându-se Partidul Naţional Ţărănesc; preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri; în noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viaţă, în procesul intentat de regimul comunist conducătorilor PNŢ (m. 1963, în penitenciarul din Râmnicu Sărat) 

- 1883: S-a născut Nicolae Dărăscu, pictor român (d. 1959) 

1883: S-a născut Nikos Kazantzakis, scriitor grec (d. 1957)

- 1886: A murit Constantin D. Aricescu, istoric, scriitor şi publicist; participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească (n. 1823)

- 1890: S-a născut, la Pittsburg – Pennsylvania, Adolphe Menjou (m.1963), actor american de teatru şi film. S-a produs cu mari succese în spectacole de music-hall.A debutat pe ecran în 1916, în filmul Misterul plicului albastru. A urmat un şir de pelicule în filme de genuri variate, devenind o vedetă pitorească a cinematografului din epocă. 

- 1892: S-a născut, la Ţibăneşti, jud.Iaşi, medicul român Leon Baliff (m.1967). Profesor la Clinica Psihiatrică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, a activat pe durata a 35 de ani, numele său identificându-se cu şcoala psihiatrică de la Socola.A publicat peste 400 de lucrări ştiinţifice din domeniile psihiatriei, neurologiei, endocrinologiei, psihologiei, neurochirurgiei. 

- 1894: A murit, la Iaşi, muzicianul român de origine italiană Pietro Mezzetti (n.1826).S-a stabilit la Iaşi în 1863, unde a lucrat, timp de peste trei decenii ca profesor la Conservatorul de Muzică Este considerat fondatorul şcolii ieşene de cânt. A scris unul dintre primele manuale de Teorie de la noi, intitulat Teorie musicale elementare (1864).A compus muzică de teatru, de pian, corală şi vocală. 

- 1896: S-a născut André Breton, poet francez, teoretician al suprarealismului (m. 1966)

- 1907: S-a născut, în satul Iaşi, jud. Braşov, Traian Herseni (m.1980), sociolog, psiholog şi etnolog român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi cercetător la Institutul de Psihologie al Academiei Române. A realizat un număr mare de lucrări: studii, articole, monografii etc.Numărul acestora se ridică la cifra de 540 din care 30 de cărţi.

- 1911: S-a născut sculptorul Constantin Antonovici; ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Mestrovici şi fusese prigonit de Garda de Fier; s-a stabilit în SUA (m. 2002, la New York)

- 1916: A murit regina Elisabeta (Elisabeta de Neuwied, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I; membră de onoare a Academiei Române (n.29.XII.1843, la Neuwied/Germania).

- 1918, 18.II/3.III.: Se încheie, la Brest-Litovsk, pacea între Rusia Sovietică, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de altă parte (denunţată de guvernul sovietic la 12 noiembrie acelaşi an); în aceste condiţii, România trebuie să facă faţă singură presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe frontul oriental, fără nici o legătură cu Aliaţii .

- 1922: S-a născut interpreta de muzică uşoară Dorina Drăghici (m. 1994) 

- 1925: S-a născut actorul de film american George Kennedy

- 1929: După mai multe emisiuni de lecturi şi recitări la Radiodifuziunea Română, ia naştere „Teatrul radiofonic", cu piesa într-un act „Ce ştie satul" de V. Al. Jean, în interpretarea actorilor Maria Filotti, Romald Bulfinski şi Victoria Mierlescu

- 1929: La Hollywood, California au fost decernate primele trofee ale Academiei Americane de Film

- 1930: Descoperirea celei de–a noua planete a sistemului solar – Pluton – de către americanul Clyde Tombaugh de la Observatorul Lowell, aflat la Flagstaff, statul Arizona

- 1930: S-a născut juristul francez Gérard Conac; a avut numeroase colaborări cu juriştii români încă din anii '70 ai secolului XX, intensificate după 1991; membru fondator al Centrului de Drept Constituţional al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1991); membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997

- 1931: S-a născut scriitoarea americană Toni Morrison; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1993.Toni Morrison (născută Chloe Ardelia Wofford în 18 februarie 1931) este o autoare, editoare şi profesoară americană, care a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1993. Romanele ei sunt cunoscute pentru temele lor epice, dialogul însufleţit şi personaje de culoare cu trăsături de personalitate descrise în amănunt; printre cele mai cunoscute romane ale ei sunt Cei mai albaştri ochi, Cântecul lui Solomon, şi Mult iubită, pentru care a câştigat Premiul Pulitzer pentru Ficţiune în 1988.În 2002, savantul Molefi Kete Asante a menţionat-o pe Toni Morrison pe lista lui de cei mai buni 100 de afro-americani.

- 1932: S-a născut Miloš Forman, regizor ceh de film; din 1970 lucrează în SUA 

-1933: S-a născut Yoko Ono Lennon, cântăreaţă japoneză, soţia lui John Lennon („The Beatles")

- 1941: Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a iniţiat o serie de decrete printre care şi Decretul din 18 februarie 1941 prin care instituţiile şi întreprinderile mai importante din ţară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată

- 1941: A luat fiinţă, la Iaşi, Institutul de Istoria Românilor „A. D. Xenopol”, de pe lângă Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza”.Fondator şi primul conducător a fost prof. univ. Ilie Minea (1881-1943). Din anul 1990 se numeşte Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, aflat în subordinea Filialei Iaşi a Academiei Române, fiind o instituţie de cercetare fundamentală în domeniul istoriei. 

- 1943: S-a născut ceramistul Ion Berendea  

- 1943: S-a născut Christian Breazu, sculptor francez de origine română (stabilit în Franţa din 1987)  

- 1943: Ministrul nazist Joseph Goebbels, unul dintre principalii colaboratori ai lui Adolf Hitler, anunţă (într-un discurs ţinut la Palatul Sporturilor din Berlin) „războiul total" ca reacţie la înfrângerea armatei germane la Stalingrad (din 2 februarie acelaşi an)  

- 1949: A murit (în Argentina, unde se stabilise) Niceto Alcalá Zamora, om politic liberal spaniol; prim-ministru (aprilie-octombrie 1931) şi primul preşedinte al Republicii Spaniole (1931-1936) (n. 1877)

- 1950: S-a născut actriţa americană Cybill Shepherd

- 1950: S-a născut John Hughes, scenarist şi regizor de film american (m. 2009)

- 1952: A murit (în temniţa de la Tg. Ocna) Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”; este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc (n.24.I.1921, la Sângerei, judeţul Bălţi, azi în R. Moldova) 

- 1952: Grecia şi Turcia au aderat la NATO

- 1954: S-a născut John Travolta, cântăreţ şi actor american de film. A interpretat roluri în comedii şi filme de acţiune (Febra de sâmbătă; O moarte suspectă; Pulp Fiction ş.a.). Este un dansator talentat.

- 1955: S-a născut actorul Constantin Cotimanis

- 1956: A murit Gustave Charpentier, compozitor francez (n. 1860)

- 1958: S-a născut pianistul Cristian Beldi, stabilit în Germania . 

- 1959: A murit Alfred Alessandrescu, compozitor, dirijor, pianist şi muzicolog (n. 1893)

- 1962: S-a născut cantautorul Dinu Olăraşu 

- 1963: S-a născut, la Iaşi, Mona Antohi, traducător şi editor român. A tradus din limbile franceză şi engleză. De asemenea, a tradus din română în franceză. 

- 1966: A murit Egizio Massini, dirijor român de origine italiană (n. 1894)

- 1967: A murit fizicianul american Robert Julius Oppenheimer; lucrări originale privind mecanica cuantică, fizica nucleului atomic, fizica razelor cosmice, stelele neutronice; director (din 1942) al Centrului de cercetări nucleare de la Los Alamos, a condus (1943-1945) lucrările pentru construirea primei bombe atomice; s-a pronunţat împotriva folosirii bombei cu hidrogen (n. 1904) 

- 1967: Cunoscutul oceanograf francez Jacques-Yves Cousteau, cu celebra sa navă Calypso, a început o croazieră în Africa, cele două Americi, Antarctica, până la data de 15 septembrie 1970.Traseul a însumat 140.000 mile marine.În acest timp au fost realizate 24 de filme documentare şi 25.000 de fotografii. 

- 1968: La Jocurile Olimpice de iarnă desfăşurate la Grenoble, Franţa (6-18 februarie) sportivii români (echipajul I. Panţuru şi N. Neagoe) cuceresc pentru prima oară o medalie de bronz, la bob. 

- 1986: A murit dirijorul ceh Václav Smetáček (n. 1906)

- 1990: O manifestaţie neautorizată, pornită din Piaţa Unirii, degenerează, în faţa sediului Guvernului din Piaţa Victoriei, în acţiuni violente ale unei părţi a demonstranţilor, care atacă sediul Executivului, pătrund în clădire, devastează încăperi şi molestează persoanele aflate înăuntru, militari şi civili; în urma acestui atac, seara vin în Capitală circa 5.000 de mineri din Valea Jiului, care ocupă Piaţa Victoriei pentru a apăra Guvernul

- 1993: A murit Rene-Radu Policrat, om politic liberal; ales la 20 mai 1990 deputat de Iaşi pe lista PNL, a fost primul preşedinte al noii Camere legislative (Camera Deputaţilor), ca decan de vârstă (n.22.VIII.1910)  

- 1996: A murit medicul chirurg Ioan Jak Rene Juvara, recunoscut drept creator al unei prestigioase şcoli de chirurgie; membru de onoare al Academiei Române din 1992 (n. 1913). Între anii 1934 şi 1967, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Capitală. S-a impus în acelaşi timp printr-o intensă activitate ştiinţifică, concretizată în peste 290 lucrări. A abordat chirurgia sistemului nervos vegetativ.A fost autorul a 14 tehnici chirurgicale originale.

- 2001: Agentul FBI Robert Hanssen este arestat pentru spionaj în favoarea Rusiei. În cele din urmă este condamnat la închisoare pe viaţă.

- 2006: A murit dirijorul Edgar Cosma (n. 1925)

- 2008: A murit Alain Robbe-Grillet, romancier, eseist şi scenarist francez (n. 18.VIII.1922). 

- 2008: A murit Gheorghe Comănescu, Marele Maestru ad Vitam al Marii Loji naţionale din România între anii 1998-2003 (n. 1928); a contribuit la reconstrucţia mişcării masonice din România şi la reintegrarea ei în Lanţul Universal al Masoneriilor Regulare (n.6.IV.1928) 

- 2008: A murit actriţa de teatru şi film Mihaela Mitrache (n. 1955)

$$$

 MIHAI EMINESCU - ROMÂNII, POPOR PRIMITOR ȘI TOLERANT

Constatam mai înainte de toate ca româniinu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum.

Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.

A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.

Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)

Sursa: 

Magazin istoric

$$$

 BEN OKRI

Ben Okri s-a născut pe 15 martie 1959 în Abuja, Nigeria, într-o familie de etnie urhobo. Crescând în Nigeria, el a fost martor la tumultul și provocările sociale și politice caracteristice acestei țări, situație ce a avut un impact profund asupra imaginației sale creative. Când avea doar șase ani, familia sa s-a mutat în Lagos, unde Okri a început să-și dezvolte pasiunea pentru literatură, influențat fiind de poveștile transmise de bunica sa. Aceste influențe timpurii îi vor sculpta ulterior viziunea literară, îmbinând folclorul african cu teme universale.

După terminarea studiilor la Universitatea din Lagos, Ben Okri a plecat în 1978 în Marea Britanie pentru a studia literatura. În această perioadă, experiențele de imigrație nu doar că îi lărgesc orizonturile, dar îi și conturează calea artistică. Primele sale lucrări, inclusiv volumele de poezii „Flowers and Shadows” (1989) și romanul „The Famished Road” (1991), sunt marcate de influențele culturale bilaterale, explorând teme precum identitatea, spiritualitatea și realitatea socială. „The Famished Road” a câștigat premiul Booker în 1991, consolidându-i repede reputația pe scena literară internațională.

Contextul istoric al Nigeriei, inclusiv conflictele civile și corupția politică, se regăsește adesea în lucrările sale, reflectând anxietățile și speranțele oamenilor din această națiune. Această realitate, combinată cu seriozitatea și complexitatea experiențelor sale de imigrație, a fost fundamentală în formarea stilului său narativ. Ben Okri continuă să fie o voce influentă în literatură, aducând la lumină perspective unice și profunde, care explorează aspecte ale umanității și ale condiției umane.

Operele importante ale lui Ben Okri

Ben Okri este un autor de renume mondial, iar lucrările sale sunt recunoscute pentru profunzimea lor tematică și stilul său narativ distinctiv. Printre cele mai notorii opere se numără romanul „O elegie africană”, care abordează aspecte ale identității naționale și ale experiențelor umane în contextul conflictelor și suferințelor care au marcat Nigeria. Cartea combină elemente de realitate magică cu introspecții filosofice, oferind cititorilor o viziune complexă asupra culturii și tradițiilor nigeriene.

”Putem să visăm cum vrem să fie această lume şi să facem în aşa fel încât visul să devină realitate.”

Un alt roman esențial în creația lui Okri este „Lampa magică”, o lucrare care explorează puterea cuvintelor și impactul lor asupra realității. Această carte reflectă un amestec de fantezie și realitate, ilustrând cum nararea poveștilor poate influența comunitățile și viața cotidiană. Stilul poetic și vizual al lui Okri îl distinge în peisajul literar contemporan, având un impact semnificativ asupra cititorilor din întreaga lume.

Pe lângă romane, Ben Okri a publicat și colecții de poezii și eseuri care examinează teme precum spiritualitatea, natura și lupta pentru justiție socială. Lucrările sale demonstrează adesea o sensibilitate profundă față de realitățile sociale și politice ale Nigeriei, explorând în același timp legătura omului cu universul. Această diversitate în creația sa contribuie la bogăția literaturii lui Okri și la relevanța sa continuă în discuțiile despre drepturile omului și condiția umană.

„Când poți imagina, începi să creezi și când începi să creezi, realizezi că poți crea o lume în care preferi să trăiești, mai degrabă decât o lume în care suferi.” 

În concluzie, operele lui Ben Okri nu sunt doar simple narațiuni, ci reflecții asupra experienței umane, oferind o înțelegere profundă a complexităților vieții în contextul unei societăți în continuă schimbare. Impactul său asupra literaturii este indiscutabil, iar contribuțiile sale continuă să inspire și să provoace gândirea contemporană.

„Trăsăturile veritabile de caracter ale ființei umane sunt capacitatea de a crea, de a depăși obstacolele, de a îndura, de a transforma, de a iubi și de a fi mai presus de propria suferință.”

Receptarea critică și premii literare

Operele lui Ben Okri au fost primite cu un interes și o apreciere semnificativă în lumea literară, demonstrându-se că acesta este un autor cu o viziune unică și profundă asupra existenței. Criticii literari au lăudat adesea stilul său narativ, care îmbină basmele africane cu elemente contemporane, oferind cititorilor o experiență inedită. Analizând opere precum „The Famished Road”, criticii au evidențiat modul în care Okri reușește să abordeze teme complexe, precum identitatea, migrarea și supraviețuirea, integrându-le într-o narațiune captivantă și plină de simbolism. Recenziile sale au evidențiat, de asemenea, capacitatea de a întreține un dialog între fantezie și realitate, fapt ce contribuie la adâncirea mesajului său literar.

Printre numeroasele distincții obținute de Okri, Premiul Booker, câștigat în 1991 pentru „The Famished Road”, rămâne cea mai notabilă. Această recunoaștere internațională a avut un impact considerabil asupra carierei sale, catapultându-l în atenția cititorilor și editorilor de pe plan global. Datorită acestui premiu, Okri a devenit un simbol al literaturii africane contemporane, inspirând o generație de scriitori să exploreze teme similare. Alte premii și nominalizări includ Premiul Whitbread și Premiul pentru literatură al Uniunii Europene, consolidând statutul său ca una dintre cele mai influente voci ale literaturii contemporane.

Aceste recunoașteri nu doar că validează talentul său literar, dar oferă și o platformă mai largă pentru explorarea problemelor sociale și politice prin intermediul ficțiunii. Critica pozitivă și premiile obținute au ajutat la construirea unei audiențe internaționale, ceea ce a contribuit la o mai bună înțelegere a contextului cultural din care provine Okri și a temelor sale universale. Prin urmare, receptarea critică și premiile literare au avut un rol esențial în afirmarea și promovarea viziunii sale, facilitând în același timp lucrările dimensionate ale acestuia în peisajul literar global.

„Moartea m-a învățat religia vieții – sunt convertit – sunt orbit – încep să văd – sunt beat de somn.” 

De ce să-l citim pe Ben Okri

Ben Okri se prezintă ca una dintre figurile emblematice ale literaturii contemporane, fiind recunoscut pentru viziunea sa diversificată asupra condiției umane. Citirile sale nu sunt doar acte de divertisment, ci adevărate călătorii introspective ce provocă reflecții profunde asupra societății și existenței. Temele pe care Okri le abordează în opera sa, cum ar fi aspirația, suferința și speranța, sunt universal relevante, ceea ce le oferă un impact deosebit în contextul complexităților moderne.

Un alt motiv pentru care operele lui Ben Okri merită citite este talentul său de a îmbina realitatea cu elemente fantastice, ceea ce aduce o nouă dimensiune narativă. Stilul său liric și poetic nu doar că încântă cititorul, ci și îl îndeamnă să gândească critic la problemele sociale și filosofice contemporane. Mesajele transmise de Okri rezonează puternic în fața provocărilor actuale, invitându-ne să reflectăm asupra relației noastre cu mediul înconjurător, cu societatea și cu noi înșine.

Pentru începători, recomandăm câteva lucrări esențiale, cum ar fi „Fasting of the Spirit” sau „The Famished Road”. Acestea nu doar că oferă o introducere în universul său literar, dar și ilustrează complexitatea gândirii sale. Citind operele acestuia, descoperim cum literatura nu este doar o oglindă a vieții, ci și un instrument de schimbare și introspecție. Această putere de a inspira și provoca gândirea face din Ben Okri un autor esențial în peisajul literar contemporan.

$$$

 CE ESTE BURNOUTUL

Burnoutul este o stare de epuizare fizică, emoțională și mentală, cauzată de stresul cronic și de suprasolicitarea resurselor personale. Această condiție s-a impus ca un fenomen din ce în ce mai des întâlnit în societatea modernă, mai ales în mediile profesionale aglomerate și competitivă. Caracterizat printr-o lipsă profundă de motivație și energie, burnout-ul afectează nu doar individul, ci și performanța echipelor și organizațiilor. Este esențial să identificăm simptomele pentru a interveni la timp.

Printre cele mai comune simptome ale burnoutului se numără oboseala persistentă, iritabilitatea, dificultățile de concentrare și insomnia. De asemenea, pot apărea și simptome fizice, cum ar fi dureri de cap sau probleme digestive. Este important de menționat că, spre deosebire de stresul obișnuit, care poate fi temporar și legat de situații specifice, burnoutul este o stare de epuizare totală, care necesită o abordare sistematică pentru recuperare.

Cauzele principale ale burnoutului includ volumul de muncă crescut, lipsa de control asupra sarcinilor, un mediu de lucru toxic sau lipsa sprijinului din partea colegilor și a superiorilor. Aceste factori, atunci când sunt combinați, pot duce la un sentiment de neputință și deziluzie, amplificând severitatea stării de burnout. Recunoașterea timpurie a acestor simptome este crucială, deoarece poate oferi ocazia de a interveni înainte ca problemele să devină severe. Să nu ignorăm aceste semne, deoarece prevenirea este cheia în combaterea burnout-ului și menținerea sănătății mentale.

Factori de risc și prevenire

Burnout-ul este o problemă complexă care este influențată de o varietate de factori de risc intra și interindividuali. Mediul de lucru joacă un rol crucial în dezvoltarea acestei afecțiuni, deoarece condițiile de muncă stresante, cum ar fi termenele limită strânse, lipsa suportului din partea colegilor sau a superiorilor, și volumul de muncă excesiv, pot contribui semnificativ la epuizarea fizică și emoțională. De asemenea, un climat organizațional negativ, caracterizat prin conflicte interne sau lipsa de recunoaștere, poate amplifica riscul de burnout.

Pe lângă factori externi, stilul de viață personal al indivizilor influențează, de asemenea, predispoziția către burnout. Un program de lucru excesiv, combinat cu obiceiuri nesănătoase, cum ar fi alimentația deficitară sau sedentarismul, poate duce la o stare generală de epuizare. De asemenea, atitudinile personale, cum ar fi perfecționismul sau abilitățile de gestionare a stresului, pot influența modul în care o persoană percepe și gestionează provocările cotidiene. Persoanele care nu au metode eficiente de relaxare sau de decompresie sunt, în general, mai vulnerabile la burnout.

În ceea ce privește prevenirea, studiile psihologice sugerează diverse strategii care pot ajuta la reducerea riscului de burnout atât pentru indivizi, cât și pentru organizații. Asigurarea unui echilibru sănătos între muncă și viața personală, promovarea unui mediu de lucru suportiv, și dezvoltarea abilităților de gestionare a stresului sunt esențiale. Implicarea activă în activități recreative, exerciții fizice regulate, și tehnici de mindfulness pot servi la creșterea rezilienței individului și la menținerea unei stări mentale sănătoase. Este esențial ca atât indivizii, cât și organizațiile să conștientizeze aceste aspecte pentru a preveni efectele negative ale burnout-ului.

Impactul burnoutului asupra sănătății mentale și fizice

Burnoutul, o stare de epuizare emoțională și fizică, afectează profund sănătatea mentală și fizică a individului. Pe termen scurt, persoanele care suferă de burnout pot experimenta simptome precum oboseală extremă, dificultăți de concentrare și iritabilitate. Aceste efecte inițiale pot duce la o scădere a performanței la locul de muncă și la o deteriorare a relațiilor personale.

Pe termen lung, consecințele burnoutului devin și mai severe. De exemplu, studiile arată că o expunere prelungită la stresul asociat cu burnoutul poate contribui la dezvoltarea unor tulburări mintale, cum ar fi depresia și anxietatea. Aceste afecțiuni pot apărea din slăbirea rezilienței mentale, afectând capacitatea individului de a face față provocărilor cotidiene. Psihologii subliniază importanța recunoașterii simptomelor de burnout înainte ca acestea să devină cronice, deoarece intervenția timpurie poate evita complicațiile mai grave.

În plus, efectele fizice ale burnoutului nu trebuie ignorate. Oboseala cronică, un simptom frecvent asociat cu burnoutul, poate duce la o slăbire generală a sistemului imunitar. Persoanele afectate pot experimenta un risc crescut de probleme cardiovasculare, cum ar fi hipertensiunea arterială și afecțiunile inimii. Testimoniale ale experților sugerează că stilul de viață și practicile de autocontrol sunt cruciale în gestionarea efectelor negative ale burnout-ului. De exemplu, un studiu de caz realizat pe un grup de angajați arată că prin implementarea unor tehnici de reducere a stresului, cum ar fi meditația sau exercițiile fizice, participanții au experimentat o ameliorare semnificativă a simptomelor de burnout.

Modalități de recuperare și sprijin

Recuperarea după burnout reprezintă un proces complex care necesită abordări diverse și personalizate. Una dintre tehnicile esențiale în acest proces este gestionarea eficientă a stresului. Aceasta poate include exerciții de respirație, meditație sau chiar yoga, care ajută la reducerea tensiunii și îmbunătățirea stării de bine psihice. De asemenea, stabilirea unor rutine zilnice ce includ activități de relaxare contribuie la restabilirea echilibrului mental.

Terapiile recomandate, precum terapia cognitiv-comportamentală, se dovedesc a fi eficiente în cazul persoanelor afectate de burnout. Aceste metode de terapie își propun să identifice și să schimbe tiparele de gândire negative, ajutând astfel indivizii să-și regăsească motivația și satisfacția în activitățile zilnice. Participarea la sesiuni de terapie de grup poate oferi nu doar suport emoțional, ci și oportunitatea de a împărtăși experiențe cu alte persoane care se confruntă cu probleme similare. Acest tip de interacțiune socială joacă un rol crucial în procesul de recuperare.

Subliniind importanța sprijinului social, este esențial ca persoanele afectate să își dezvolte rețele de suport care să includă familia, prietenii sau colegii. Aceste relații contribuie la crearea unui mediu favorabil recuperării, în care indivizii se simt ascultați și susținuți. Consilierea psihologică este o resursă disponibilă care poate oferi instrumentele necesare pentru a face față provocărilor emoționale. În plus, adoptarea unui stil de viață sănătos, ce include o alimentație echilibrată și exerciții fizice regulate, poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții și poate reduce incidența recidivelor de burnout.

$$$

 DE CE E MAI BINE SĂ TACI CÂND EȘTI PROST

O cercetare filosofică asupra tăcerii și a prostiei

Conceptul de tăcere, în raport cu prostia, a fost un subiect de interes pentru gânditorii din diferite epoci. Filosofii antici, cum ar fi Socrate, au subliniat importanța cunoașterii de sine.Socrate a afirmat că „singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”, evidențiind astfel valoarea umilinței intelectuale. Aceasta sugerează că, în fața ignoranței, tăcerea poate fi o reacție mai înțeleaptă decât exprimarea unui raționament greșit. Această atitudine ar putea corespunde ideii de „ignorance is bliss”, conform căreia neștiința poate aduce o formă de confort, liberând individul de presiunea de a ști sau de a înțelege anumite lucruri.

Filosofii moderni, în special cei din tradiția existențială, au extins discuția despre tăcerea ca o formă de înțelepciune. De exemplu, Friedrich Nietzsche a argumentat că tăcerea poate fi o cale de a evita atenția nedorită asupra inconsecvențelor proprii. Așadar, alegerea de a rămâne tăcut în fața unei opinii greșite sau a unei idei prost înțelese devine o dovadă de discernământ. Aceasta nu înseamnă că tăcerea este întotdeauna preferabilă, dar poate fi uneori o formă de protecție împotriva reproșurilor și a judecății sociale.

În plus, tăcerea influențează profund comunicarea și percepția socială. Persoanele care optează pentru a nu se pronunța pe o temă controversată pot fi considerate mai înțelepte sau mai contemplative, astfel creând un contrast față de cei care „vorbesc fără să știe”. Această dinamică pune accent pe rolul tăcerii în construirea identității sociale și a relațiilor interumane. Prin urmare, tăcerea nu este doar o absență de cuvinte, ci poate fi interpretată ca o formă activă de reflecție și discernământ.

ROLUL EMOȚIILOR

Aspecte psihanalitice ale tăcerii și impactul ei asupra individului

Tăcerea, din perspectivă psihanalitică, este adesea considerată un mecanism de apărare care poate proteja individul de expunerea la vulnerabilitate. În momente de confuzie sau nesiguranță, a alege să nu exprimi gândurile sau sentimentele poate preveni situații incomode sau conflicte interumane. Astfel, tăcerea devine un refugiu mental, permițând individului să se abțină de la exprimarea unei prostii sau a unei idei care ar putea să nu fie bine primite de ceilalți.

Din acest unghi, abținerea de la vorbire nu este doar o manifestare a timidității, ci poate fi văzută ca o strategie de supraviețuire psihologică. Prin evitarea exprimării gândurilor necorespunzătoare, oamenii reușesc să mențină un echilibru psihologic, reducând riscul de a fi judecați sau criticați. De asemenea, tăcerea poate contribui la o sănătate mentală mai bună, oferind persoanelor un spațiu pentru reflecție și autoanaliză, aspecte esențiale în procesul de dezvoltare personală.

În plus, tăcerea joacă un rol important în dinamica relațiilor interumane. Aceasta poate oferi un spațiu pentru asimilarea informațiilor, permițând indivizilor să reacționeze într-un mod mai ponderat și considerat. Un exemplu relevant este cel al comunicării în cadrul grupurilor, unde așteptarea înainte de a răspunde poate încuraja discuții mai profunde și mai relevante. Această practică nu numai că ajută la construcția unor relații mai solide, dar și promovează un mediu mai puțin conflictual și mai empatic.

Astfel, înțelegerea și utilizarea tăcerii ca o formă de apărare psihologică pot avea un impact semnificativ asupra bunăstării mentale a individului și asupra relațiilor sale, creând o bază pentru interacțiuni mai echilibrate și o viață interioară mai sănătoasă.

Într-o societate care premiază zgomotul și certitudinea, tăcerea e un act de elitism interior.

Iar dacă prostia nu poate fi evitată – căci toți o vizităm uneori – atunci măcar să o tratăm cu umor, curaj și puțin bun-simț.

Căci da, ne rămâne ceva:

Demnitatea de a nu confunda exprimarea cu valoarea.

Și tăcerea cu slăbiciunea.

Implicațiile medicale ale comunicării și tăcerii

Decizia de a nu vorbi într-o situație de inadecvare sau de lipsă de expertiză poate avea repercusiuni semnificative asupra sănătății psihologice. Tăcerea nu reprezintă întotdeauna o forma de slăbiciune, ci poate fi văzută ca un mecanism de apărare, ajutând individul să evite anxietatea și stresul asociat cu exprimarea unei opinii incorecte. În mediul medical, de exemplu, pacienții care aleg să asculte mai degrabă decât să vorbească în timpul consultațiilor pot beneficia de o înțelegere mai profundă a diagnosticului și a opțiunilor de tratament. Această abordare poate spori capacitatea de a reține informații și de a le integra în planul de îngrijire.

În mod similar, cercetările în domeniul psihologiei sugerează că tăcerea poate acționa ca un instrument terapeutic valoros. În cadrul terapiei prin cuvânt, psihologul îi încurajează pe pacienți să reflecteze profund înainte de a forma o reacție verbală. Această metodă nu doar că descoperă temerile și anxietățile interne, dar permite și dezvoltarea unei conștiințe de sine mai ridicate. Prin tolerarea unor momente de liniște, pacienții pot ajunge să își exploreze gândurile și emoțiile fără presiunea de a răspunde imediat, ceea ce poate conduce la clarificarea problemelor psihologice și la găsirea de soluții.

Mai mult, tăcerea contribuie la cultivarea îmbunătățirii relației terapeutice, deoarece permite terapeutului să asculte activ și să reacționeze la nevoile pacientului. Aceasta face ca procesul terapeutic să fie mai eficient, având un impact pozitiv asupra stării generale de sănătate mintală. Astfel, alegerea de a fi tăcut nu este lipsită de valoare, ci reflectă o strategie deliberată și conștientă, menită să promoveze învățarea, dezvoltarea personală și bunăstarea mentală.

CEARTA CA ALIAT

Conexiuni între tăcere, prostie și inteligență emoțională

Tăcerea este, adesea, percepută ca o formă de prostie sau lipsă de cunoaștere, însă această viziune este mult mai nuanțată. Cercetările sugerează că tăcerea poate fi un indiciu al unei inteligențe emoționale ridicate. Persoanele care aleg să rămână tăcute în anumite momente sunt adesea capabile să observe și să analizeze mai bine mediul social din jurul lor. Ele pot percepe emoțiile și intențiile altora, ceea ce le permite să răspundă mai eficient în diverse interacțiuni sociale.

Inteligența emoțională implică abilitatea de a recunoaște, înțelege și gestiona propriile emoții, dar și pe cele ale altora. Prin tăcere, o persoană are oportunitatea de a asculta activ. Aceasta este o competență esențială în formarea relațiilor interumane sănătoase și echilibrate. Cei care așteaptă să fie abordați înainte de a oferi puncte de vedere sau opinii pot evita conflicte inutile și pot promova în schimb dialoguri constructive.

În plus, tăcerea poate să contribuie la dezvoltarea abilităților de empatie, deoarece permite individului să se concentreze asupra emoțiilor și reacțiilor celorlalți. Este un mecanism prin care se poate evalua impactul propriilor cuvinte și acțiuni asupra celor din jur. Din această perspectiva, tăcerea devine un instrument valoros în formularea unor răspunsuri mai adaptate și nuanțate. Prin cultivarea acestui tip de autocontrol, o persoană poate îmbunătăți considerabil capacitățile de comunicare, ceea ce, în final, se traduce într-o mai mare eficiență socială și emoțională. În concluzie, tăcerea are un rol esențial în contextul inteligenței emoționale, demonstrând că a nu vorbi poate fi mai benefic decât s-ar putea considera la prima vedere.

Dacă nu putem tăcea când suntem proști… ce ne mai rămâne de făcut?

Psihologul ar zâmbi cu înțelegere și ar spune: nu e o întrebare nouă. Dar e pusă bine.

Pentru că adevărul e simplu și inconfortabil: inteligența nu strălucește doar prin ce spune, ci mai ales prin ceea ce alege să nu spună.

Din păcate, prostia are o voce puternică și o urgență personală de a se exprima.

Nu are dubii, nu are ezitări, nu are pauze. E convingătoare pentru că e sigură.

Și, de cele mai multe ori, nu știe că e prostie. Știe doar că „trebuie să spun ceva”.

Dacă nu putem tăcea când ar trebui, ce ne mai rămâne?

Autoironia. E primul semn că ai înțeles. Dacă poți râde de cât de serios te iei uneori, deja te-ai salvat pe jumătate.

Întrebarea. Pune o întrebare în loc să dai un răspuns. Cine întreabă cu onestitate nu pare prost. Doar curios.

Ascultarea. Într-o lume în care toți vor să vorbească, cel care știe să tacă și să asculte capătă, paradoxal, autoritate.

Recunoașterea. Să spui: „nu știu, dar mi-ar plăcea să înțeleg” e un act de grație. Și o dovadă de inteligență.

$$$

 ETERIA ȘI ROMÂNII

Eteria sau „Societatea prietenilor” era o societate secretă, înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci: Nicolae Scufas din Arta, Atanasie Tsacalof din Ianina şi Emanoil Xanthos din Patmos. Scopul, ca şi naţionalitatea primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui. Dar pentru a câştiga sprijinul celorlalte popoare supuse Porţii, societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze unirea armată a tuturor creştinilor din Turcia europeană.

Nu a fost o întâmplare că Eteria a luat fiinţă pe teritoriul Rusiei, în marele port al Mării Negre, unde se întâlneau interesele ruseşti şi greceşti şi nici faptul că, în primii ani de la înfiinţare, până la 1818, ea nu a făcut aderenţi decât printre grecii stabiliţi în Rusia, ca negustori sau refugiaţi. Printre grecii, foarte numeroşi, din Imperiul Habsburgic, puţini au aderat la Eterie, iar masele rurale din teritoriile locuite de greci ale Imperiului Otoman nici nu auziseră de aceasta când insurecţia a izbucnit.

Rostul Eteriei era să dea unei elite de greci, stăpâniţi de acelaşi sentiment, dar împrăştiaţi în locuri deosebite şi supuşi unor guverne străine, o organizare comună, condusă de o ierarhie bine stabilită şi capabilă să pună masele în mişcare la cel dintâi semnal al şefului suprem[1].

În urma refuzului lui Capodistria de a fi conducătorul mişcării greceşti, Emanoil Xanthos s-a adresat atunci lui Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Româneşti. Prin calitatea sa de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, Alexandru Ipsilanti permitea Eteriei să întreţină credinţa în sprijinul Rusiei; prin legăturile sale de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din Principate, el aducea considerabile mijloace de propagandă. Trecerea conducerii în mâinile sale a produs efecte imediate asupra vieţii interne a Eteriei. După ce a primit de la Xanthos corespondenţa, actele şi socotelile Eteriei şi , la 20 aprilie 1820 a fost proclamat epitrop general al conducerii, Alexandru Ipsilanti a vizitat eforiile din diferitele oraşe ale Rusiei şi a luat contact cu fruntaşii Eteriei. Înainte de pasul decisiv, Ipsilanti a luat principalilor săi colaboratori jurământul de credinţă şi a numit pe Iordache Olimpiotul comandantul gărzii domneşti de la Bucureşti.

În Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să câştige pentru cauza organizaţiei greceşti şi pe domnul Mihai Şuţu. Prin aceasta, eteriştii s-au asigurat de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei. Din momentul în care Mihai Şuţu a intrat în Eterie, el a pus practic la dispoziţia lui Ipsilanti toată averea sa şi toate resursele Moldovei.

Insurecţiunea de la 1821 s-a produs în cadrul luptei de emancipare a popoarelor creştine din Turcia europeană. Această teză plasa problema revoluţiei române în cadrul istoriei popoarelor creştine din Turcia europeană, în care îşi găsea dimensiunile adevărate şi semnificaţia reală. Acest cadru îi definea şi obiectivul care era cucerirea independenţei politice şi economice. Acest program corespundea aspiraţiilor tuturor claselor sociale, fiindcă dominaţia otomană stăvilea dezvoltarea tuturor forţelor „vii” ale acestor popoare. Chiar şi marea boierime şi clerul înalt care au împărtăşit împreună cu domnii şi cu turcii din beneficiile regimului fanariot, au aderat la Eterie, deoarece cucerirea independenţei le deschidea noi perspective de progres material şi politic şi pentru că victoria le părea asigurată din moment ce conducătorii Eteriei garantau că Alexandru Ipsilanti, epitropul general al acesteia, va veni urmat de o puternică armată rusă, în stare nu numai să împiedice pe turci să calce teritoriul ţării noastre, ci chiar să-i alunge din Europa.

Veniamin Costache

“În noaptea de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, însoţit de doi fraţi trece Prutul pe la vama Sculeni şi înconjurat de vreo 200 de arnăuţi sosea la Iaşi.” (Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. vol IV, nr 67).

Pe 27 februarie 1821 în prezenţa eteriştilor şi a simpatizanţilor greci şi români, Veniamin Costache, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a sfinţit drapelul Eteriei şi a binecuvîntat pe şeful acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, dînd prin aceasta semnalul luptelor pentru cauza sfântă a Libertăţii Greciei în cadrul mişcărilor de eliberare a popoarelor din Balcani.

“Revoluţia pentru eliberarea pământului Greciei, îşi are începutul în Iaşi. Aşa susţinea şi contemporanul ei, Costache Negruzzi, în vestita sa scrisoare a VII-a (Calipso) publicată prin 1857 şi dau mărturie două plăci de marmură, bătute în pereţii Sălii Gotice din ograda Trei Ierarhilor.

Tudor Vladimirescu

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a început în cadrul Eteriei şi al revoluţiei greceşti. Dar răsunetul pe care l-a produs în toate clasele româneşti se explică prin situaţia în care se aflau ţările române, prin structura lor economică, socială şi politică, prin poziţia lor în cadrul Imperiului otoman şi prin raporturile lor cu celelalte popoare din Peninsula Balcanică.

O analiză atentă a sfârşitului mişcării din Ţara Românească va distinge totdeauna, ca pe două faţete deosebite ale realităţii, faptul ivirii unor neînţelegeri între comandantul pandurilor şi armata sa, de faptul, cu totul diferit, al ascuţirii contradicţiei dintre revoluţia românească şi Eterie. Eteriştii l-au suprimat pe Tudor Vladimirescu, neputându-l îndupleca să coopereze cu ei. Aceasta nu înseamnă că Adunarea norodului, înşelată de şefii eterişti, după cum recunoaşte şi Cioranu[2], dorea unirea cu ei şi că ea dezaproba poziţia politică neutrală adoptată de Tudor la Goleşti faţă de războiul dintre turci şi eterişti.

Politica externă a lui Vladimirescu a fost una clar diferită de cea a Eteriei: el nu a urmărit să provoace învrăjbirea celor două imperii, rus şi turc, căci câmpul de război era pe teritoriul românesc, ci s-a străduit să convingă atât Poarta, cât şi Curtea ţaristă a recunoaşte vechile drepturi ale Principatelor, pierdute din cauza guvernării fanariote, Ţările Române în concepţia sa trebuind să aibă o cârmuie românească.

Un adevărat rechizitoriu al expediţiei eteriste din Principate şi în special al comandantului ei suprem se găseşte într-o cronică greacă scrisă chiar în 1821 de un anonim care a luat parte la această campanie[3].

Temeinic informat, autorul are în plus calitatea că nu poate fi bănuit, sub nici o formă, de ostilitate faţă de Eterie şi faţă de obiectivele ei. Fără a fi apărătorul cauzei româneşti, el prezintă întreaga expediţie ca pe o eroare enormă, pentru care poartă răspunderea în primul rând şeful Eteriei. Acesta, odată pornit la acţiune, cu sau fără sprijinul ţarului, ar fi trebuit să traverseze rapid teritoriul Principatelor, potrivit proclamaţiilor sale şi să treacă Dunărea pentru a lupta împotriva turcilor, care nu erau pregătiţi a susţine un război în aceste părţi. În loc să facă aceasta, Ipsilanti s-a dovedit un „nechemat” pentru misiunea pe care şi-a asumat-o, preferând să fie jefuitorul Principatelor şi să compromită cauza revoluţiei greceşti.

Din însemnările memorialiştilor desprindem indicaţia de a considera în spirit dialectic activitatea Eteriei: în ciuda bunei lor intenţii de a lupta pentru eliberarea Greciei, conduita eteriştilor faţă de poporul român a fost cu totul negativă. Împrejurarea se explică prin aceea că acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot printre care Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Iacovachi Rizo Nerulos, Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, A. Pini, C. Samurcaş, etc.

Practic, într-un anumit sens , revoluţia de la 1821 şi mişcarea eteristă au determinat două din implicaţiile care fuseseră întrevăzute în planurile strategice iniţiale: intervenţia Rusiei şi internaţionalizarea problemelor greacă şi română. Acţiunea lui Ipsilanti în Principate, în dezacord cu planurile iniţiale ale Eteriei, a servit doar interesele revoluţiei greceşti prejudiciind grav pe cele ale românilor.

[1] Andrei Oţetea, Documente.Răscoala din 1821, II, p. 330.

[2] Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Librăriile „Cartea Românească”, Bucureşti, 1921, p. 297.

[3] Expediţia din 1821 a lui Ipsilanti în Principatele Dunărene, în Documente. Răscoala din 1821, coordonator Andrei Oţetea, IV, p. 241-273.

Sursa: http://foaienationala.ro/eteria-si-romanii.html