$$$

 LUPTA LUI SHAHRIAR CU LEUL

„ Confruntarea dintre Shahriar și Leu ” sau „ Bătălia șahului cu leul ”, boul înaripat, grifon și leu înaripat se referă la sculpturile rupestre din trei palate din Persepolis , în special Palatul celor 100 de coloane, care aparțin perioadei de tranziție a comunității navelor războinice din epoca lui Darius I până în perioada fără război a lui Xerxes I , care au fost realizate pentru a-l reprezenta ca un rege constructiv și disciplinar.

În timpul domniei ahemenizilor și din epoca lui Xerxes, imaginea lui Shahriar este văzută în opoziție cu ființele și animalele supranaturale. În același timp, odată cu sosirea sa la putere, au avut loc revolte în țară, înfrângerea perșilor din Grecia și insurecții care au avut loc în Babilon și Egipt . Shahriar a făcut a doua jumătate a domniei sale în țară și a jucat rolul de reprezentant al zeițelor pentru a menține pacea și liniștea în treburile țării.

Semiotică

Istoria achemenidă arată că nu a căutat niciodată din punct de vedere cultural să-și unifice domeniile și teritoriile; adică, nu a încercat să unifice limba, religia și cultul, ci și-a exercitat puterea în moduri diferite, unul dintre acestea fiind reprezentarea imaginilor ca instrument de exprimare a voinței puterii și chestiunea legitimității utilizării lor. De fapt, analizele cognitive și imaginative arată că inscripțiile și reprezentările impun și transmit imaginea puterii. Artiștii și industriașii care lucrau în diferite ateliere nu aveau libertatea de a crea creație artistică; trebuiau să urmeze întocmai îndrumările consilierilor marelui rege. 

Din inscripțiile din perioada lui Xerxes de pe Poarta Națiunilor, scările Apadana și Pridvorul Sudic, Palatul Tachara și Pridvorul Nordic, palatul Hadish și tăblițele de piatră ale haremului , legitimitatea lui Ahura Mazda este văzută ca un proprietar de pământ constructiv și regulator în comunitate.

În inscripția Divanului (Diavolilor), care este una dintre cele mai importante inscripții din perioada lui Xerxes, este scris: „Ahuramazda m-a ajutat să înving acest ținut și să restabilesc ordinea în el, iar printre aceste ținuturi a existat un loc în care Ei au înlocuit trecutul cultului demonilor, după care am distrus sanctuarul divin prin puterea lui Ahuramazda...” 

În sculpturile din această perioadă, au existat, de asemenea, evoluții care pot fi observate prin creșterea numărului de modele cu animale și combinații, modelele Porții Națiunilor, boul înaripat cu cap de om ( Lamassu ), repetarea sculpturilor cu vânătoare de vaci de către leu și repetarea și accentuarea modelelor de luptă Shahriar cu animale și rele combinate au fost observate încă din această perioadă. Unii cercetători cred că aceste modele influențate de palatele asiriene au fost inspirate de artiștii care lucrau în palatele persane, iar orașul care fusese învins mult dincolo de teritoriul său a compensat înfrângerea prin gardul interior al regatului. 

Sculpturi ale Palatului cu 100 de coloane

Pe fiecare coloană a porții au fost sculptate patru sculpturi, fiecare având aceeași structură, iar în fiecare rol, figura lui Shahriar rămâne neschimbată în contrast cu diferite ființe și este singurul rol al animalelor care a fost schimbat și înlocuit. Această schimbare a dus la interpretări diferite ale fiecărui rol.

În aceste imagini, Shahriar se portretizează în trei situații diferite pentru a exprima natura personalității sale. Shahriar ucide animale, toate având roluri calme și reci. În aceste sculpturi, nu se intenționează bătălia pentru terenul de vânătoare și supremația puterii materiale a unui monarh, ci se face referire la lupta dintre zeițe și diavol, dintre lumină și întuneric, care reflectă veridicitatea nedreptății și calmul împotriva haosului ( Gândire dublă ).

Imaginea lui Shahriar

Eroul regelui este văzut în aceste imagini în locul coroanei oficiale cu o pălărie persană. Forma mișcării mâinilor lui Shahriar și a picioarelor animalelor care se apără, precum și entitățile animale prezentate aici în diverse forme, arată un sentiment de contrast între ele, dar în ceea ce privește forma în care regele stă în picioare, care are o stare statică și una dinamică, în timp ce acțiunile sale indică o luptă non-terestră, precum și aspectul calm și sigur al regelui victoriei, tipul de îmbrăcăminte și talia lui Shahriar sunt semne care creează un sens diferit, nerealist și simbolic.

Lovitura pe care Shahriar o aduce fiarelor este destul de simbolică, iar în aceste imagini el iese din starea de fapt și se plasează în simbol. De fapt, Shahriar este în afara stării de a fi și este la un anumit nivel metatarsian și semantic. De fapt, el îl portretizează în trei etape, și anume zeița regelui, puterea fizică și extraterestră a vânătorii și superputerea în lupta împotriva răului și a forțelor malefice. Una dintre mișcările simbolice ale lui Shahriar este mișcarea mâinilor sale, care în aceste imagini, cu o mână, iau coarnele fiarelor aflate în centrul capetelor lor și le lovesc cu cealaltă mână în inimă, adică două puncte importante ale organelor fiarelor.

Arhitectură

În legendă, există un leu mascul uriaș. Asemenea imaginilor de pe Sigiliile Ahemenide, care îl arată pe Shahriar vânând leul, alegând două picioare, așa cum se vede pe sigiliul lui Darius. Acest model poate fi văzut și pe sigiliile asiriene , care provin din nordul Sumerului și au continuat până la sfârșitul civilizației.

De asemenea, se sugerează că fiecare dintre cei patru demoni (reprezentanți ai Răului) care au fost reprezentați pe pereții curții principale sunt învinși de Shahriar (reprezentant al binelui). Astfel, capul demonului învins a fost folosit sub tavan ca un capitel , referindu-se la captivitate și recrutarea fiecăruia dintre ei; salvarea are loc atunci când demonii sunt capturați.

Utilizarea brațului (o suliță observată în toate cele patru imagini) sugerează în imaginea de mai sus asemănarea dintre sculpturile capetelor diavolilor de sub tavane și cele din sala principală, subliniind de fapt victoria regilor ahemenizi buni asupra diavolului. Cu alte cuvinte, cei patru diavoli înfățișați pe pandantivele pereților sălii principale reprezintă înfrângerea și subjugarea lor de către bunătate. De aceea, capetele diavolilor învinși sunt folosite ca capitel de coloană sub tavane, ca o aluzie la prinderea și reținerea lor, deoarece „mântuirea vine atunci când diavolii sunt supuși”.

Concluzie

Ahemenizii credeau în dualitatea forțelor binelui și răului, iar datoria lui Shahriyar era să lupte împotriva forțelor malefice care perturbau ordinea, pentru bunăstarea oamenilor. Din acest motiv, au fost desenate diverse imagini pentru a ilustra puterea sa în diferite situații. Se pare că Xerxes a făcut lucruri extraordinare și a desenat imagini ale răului în funcție de situația istorică a epocii, pentru a-și acoperi defectele materiale.

În zilele noastre

În contemporaneitate, legenda a fost folosită în proiectarea primului logo al Băncii Melli Iran . De asemenea, este folosită în meșteșugurile iraniene pentru a reprezenta motivele achemenide.

$$$

 Brigitte Bardot, care a devenit celebră la nivel mondial în 1956 după ce s-a tăvălit pe o plajă purtând un bikini din pânză în carouri în filmul Și Dumnezeu a creat femeia, a descris cum faima a zdrobit-o.

Fosta actriță franceză s-a retras în 1973 spunând că s-a „săturat” de celebritate și că vrea să-și dedice viața cauzei animalelor. În anul 2012, înainte de împlinirea vârstei de 78 de ani Brigitte Bardot a declarat pentru o revistă pentru bărbați că a fost „literalmente zdrobită de celebritate… nimeni nu-și poate imagina cât de îngrozitor a fost. Un coșmar. Nu puteam trăi așa”, a spus ea, conform publicației britanice The Guardian.

„Am încercat să mă fac cât mai frumoasă posibil și chiar și atunci credeam că sunt urâtă. Mi se părea teribil de greu să ies, să mă arăt”, a declarat Brigitte Bardot pentru revista Vogue Hommes International.

„Mi-era teamă că nu voi fi la înălțimea așteptărilor oamenilor. Astăzi, la vârsta mea, nu-mi mai pasă deloc. Nu mai vreau să seduc, nimic, pe nimeni”, a adăugat actrița.

Brigitte Bardot, care a jucat în 47 de filme și a fost chipul lui Marianne, simbolul ce reprezintă libertatea Franței și a cărei statuie apare în toate primăriile, s-a căsătorit cu regizorul Roger Vadim la 18 ani și a divorțat cinci ani mai târziu. Apoi s-a măritat cu actorul Jacques Charrier, cu care a avut singurul său copil, Nicolas. Ulterior, s-a căsătorit cu milionarul german și playboy-ul Gunter Sachs în 1966.

Ea a pierdut simpatia multor francezi după ce s-a căsătorit cu Bernard d’Ormale, fost consilier al Frontului Național de extremă dreapta, în 1992. Fosta vedetă a locuit în ultimii ani ai vieții pe Riviera Franceză, dedicându-și viața fundațiilor sale pentru animale.

Brigitte Bardot, legendara actriță franceză, sex simbol al anilor 1960 și ferventă activistă pentru drepturile animalelor, a murit duminică, 28 decembrie 2025, la vârsta de 91 de ani.

Femeia cunoscută după inițialele sale, B.B., a întors spatele lumii cinematografiei în urmă cu mai bine de 50 de ani, lăsând în urmă aproximativ 50 de filme și două scene devenite legendare: un mambo febril într-un restaurant din Saint-Tropez („Și Dumnezeu a creat femeia”, 1956) și un monolog în care și-a trecut în revistă, goală fiind, diferitele părți ale corpului, la începutul filmului „Disprețul” (1963).

Renumită în întreaga lume, Brigitte Bardot a modelat legenda orașelor Saint-Tropez și Buzios din Brazilia, a impus un stil vestimentar compus din balerini, cămăși în dungi și imprimeuri în carouri Vichy și a popularizat imaginea unei femei libere „care nu are nevoie de nimeni”, așa cum a cântat pentru Serge Gainsbourg.

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1170: În această zi, a murit asasinat Thomas Becket, episcop englez. Thomas Becket (n. cca. 1118, Londra – d. Canterbury) a fost arhiepiscop de Canterbury din 1162 până în 1170, în timpul regelui Henric al II-lea Plantagenet. Este venerat ca sfânt și martir și de Biserica Catolică și de Biserica Anglicană. Ridicându-se împotriva limitării drepturilor bisericii de către puterea regală, a fost ucis din ordinul regelui.

S-a născut în 1118 sau 1120 în Cheapside, Londra, pe 21 decembrie, ca fiul lui Gilbert Becket și al soției acestuia Matilda. Unul dintre prietenii bogați ai tatălui său, Richer de L'Aigle, îl invita câteodată pe Thomas la moșia sa din Sussex la vânătoare. Richer a fost mai târziu unul dintre semnatarii Constituției Clarendon împotriva lui Thomas. Începând cu vârsta de 10 ani,Thomas a studiat la Merton Priory în Anglia și mai târziu a urmat școala de la Catedrala Sfântul Paul. La vârsta de 20 de ani a petrecut în jur de un an la Paris. Becket a fost numit arhiepiscop de Canterbury în 1162, la câteva luni după moartea lui Theobald. 

În anul 1162 regele Angliei Henric al II lea a impus alegerea cancelarului său, Thomas Becket, în funcţia de arhiepiscop de Canterbury. Din acest motiv contemporanii îl ironizau pe monarh, susţinând că acesta a înfăptuit un miracol, reuşind să transforme un cavaler într-un călugăr. În vremurile noastre, T.S. Eliot a evocat în drama sa „Crima din dom” insubordonarea acestui om controversat, asasinat la 29 decembrie 1170 în catedrala din Canterbury. În catedrală este indicat şi acum locul în care Thomas Becket şi-a găsit în mod tragic moartea. La scurt timp după moartea sa, Biserica Catolică l-a sanctificat. Viața lui Thomas Becket ne arată că acesta a fost un om plin de contradicţii. S-a născut în anul 1118, la Londra, ca fiu al unui comerciant bogat dintr-o familie normandă.Tânărul Thomas Becket a primit o educaţie aleasă şi a studiat teologia la Paris.Când s-a întors la Londra, la vârsta de 22 de ani, părinţii lui sărăciseră. Tânărul înzestrat, predestinat vieţii bisericeşti, s-a angajat la biroul unui politician londonez pentru a-şi câştiga pâinea.Tânărul a atras atenţia arhiepiscopului Theobald de Canterbury, la acea vreme prim-cardinal al Angliei, care i-a oferit funcţia de arhidiacon la Canterbury şi l-a trimis ca legat la Roma şi la conciliul de la Reims.

Când Theobald a remarcat talentul diplomatic al lui Thomas Becket, l-a propus pentru funcţia de cancelar la curtea tânărului rege Henric al II-lea. În anul 1155 clericul a preluat conducerea problemelor politice ale monarhului.Cu puţin înaintea morţii sale, prim-cardinalul Theobald l-a sfătuit pe rege să-l impună pe Thomas Becket ca succesor al său. Episcopii englezi au fost nemulţumiţi, dar l-au înscăunat pe Becket arhiepiscop de Canterbury.Se întâmplase un miracol: Becket, ajuns capul bisericii din Anglia, a renunţat la tot fastul, începând să ducă o viaţă călugărească ascetică.Regele Henric al II-lea avea o presimţire neagră. Într-adevăr, noul primat al Bisericii Engleze se angajase în apărarea suveranităţii bisericii, plasându-se împotriva regelui.Totuşi arhiepiscopul de Canterbury nu l-a putut împiedica pe rege să impună la consiliul de la Clarendon cele 16 articole prin care s-a îngrădit mult autonomia bisericii şi s-a eliminat jurisdicţia bisericească în ceea ce priveşte clericii. El a semnat, alături de toţi episcopii englezi, „Constituţiile de la Clarendon”. Thomas Becket a intrat într-un conflict cu sine însuşi, a îmbrăcat veşmântul penitenţei şi a părăsit Anglia în anul 1164. Ajuns în Franţa, Becket aştepta sprijinul papei Alexandru al III-lea. Acesta se afla el însuşi într-o luptă pentru supremaţia papală cu împăratul Frederic Barbarossa. La început, papa a încercat să intervină ca mediator, iar mai târziu, când situaţia se îmbunătăţise în Italia, s-a solidarizat cu poziţia lui Becket şi l-a numit cardinal legat în Anglia.

După şase ani, în iulie 1170, a avut loc o împăcare pro forma între regele Henric al II-lea şi nesupusul primat al Bisericii Engleze.Thomas Becket s-a întors în anul 1170 la Canterbury, hotărât să nu renunţe la luptă. Aflat la masă în zilele Crăciunului, regele, cuprins de mânie, s-a plâns de nevrednicia supuşilor săi; niciunul nu putea să-l scape de acest „popă”.Patru cavaleri ai regelui şi-au simţit onoarea atinsă de spusele acestuia şi s-au dus la Canterbury să ceară socoteală arhiepiscopului. Becket i-a poftit a face cale-ntoarsă, dar cavalerii nu voiau să dea înapoi nicicum. Becket s-a refugiat în catedrală, dar aceştia l-au urmărit şi l-au prins în fata altarului. Cu o lovitură de sabie, i-a fost despicat capul. Becket a murit ca martir al bisericii.

Surse:

„1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila

https://www.britannica.com/biography/Saint-Thomas-Becket

https://www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofEngland/Thomas-Becket/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/asasinarea-lui-thomas-becket-decisa-la-petrecerea-regelui

https://www.franciscanmedia.org/saint-thomas-becket/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/thomas-becket-crima-pe-treptele-altarului

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1825: La această dată, a murit pictorul francez Jacques-Louis David, şeful şcolii neoclasice din Franţa (n. 1748). Jacques-Louis David a fost un pictor cu o personalitate complexă, atât în plan artistic, cât şi politic, reflectând astfel dramaticele transformări şi turbulenţe istorice ale timpului său. Practic nici un artist al acelor vremuri nu se putea sustrage implicărilor politice şi nu putea afişa o neutralitate civică. Înainte de romanticul Eugene Delacroix („Libertatea conducând poporul” - 1830) sau de Picasso („Guernica” - 1937), dar în acelaşi epocă cu Goya („3 mai 1808: Executarea apărătorilor Madridului” - 1814), neoclasicul David a demonstrat imensul potenţial propagandistic al picturii, atât în slujba unor idei, cât şi în beneficiul unor personalităţi.

Jacques-Louis David s-a născut la Paris, la 30 august 1748. A primit o educaţie de excepţie la Colegiul Quatre Nations. În perioada studiilor, s-a preocupat de desen, acordând acestei pasiuni o mare parte din timp.În 1764, după ce a făcut primele cursuri de desen la Académie de Saint-Luc, din Paris, Jacques-Louis David s-a opus celor din familie, care au dorit ca el să urmeze arhitectura. A plecat să studieze pictura cu François Boucher (n. 1703 - m. 1770), unul dintre cei mai importanţi pictor din aceea vreme, care era o rudă îndepărtată a sa. Boucher, un pictor rococo, nu şi-a asumat tutela lui, considerându-se prea bătrân şi a decis să-l trimită la prietenului său, Joseph-Marie Vien (n. 1716 - m. 1809), un pictor care a îmbrăţişat latura clasică a stilului rococo.

În 1766, Jacques-Louis David a intrat în atelierul lui Joseph-Marie Vien, dar, influenţat de estetica lui Boucher, a început să studieze arta la Academiei regale de pictură şi sculptură din Franţa. Jean Bardin a fost unul dintre profesori academiei, de la care a învăţat principiile de compoziţie, de anatomie şi de perspectivă. Un rol deosebit în formarea sa l-a avut şi dramaturgul Michel-Jean Sedaine, secretarul acestei instituţii, care a devenit protectorul său. Cunoştinţele acumulate la Academia regală le permitea studenţilor să participe la concursul pentru a obţine prestigiosul „Prix de Rome" (ce însemna burse de studiu pentru tinerii artişti la Académie des beaux-arts, din Italia). În 1774, după patru încercări, a câştigat „Prix de Rome", cu lucrarea „Erasistrat descoperind boala lui Antiob", premiu care i-a permis să fie acceptat, pentru următorii patru ani, la "Ecole des Eleves proteges" şi la Académie de France de la Roma.

La Roma a descoperit antichitatea pe care, la Paris, o presimţea doar şi care l-a îndemnat să se opună libertinajului epocii. Urmând sfaturile lui Vien, maestrul său, a copiat capodoperele care l-au atras la fiecare pas al oraşului-muzeu: monumente, sculpturi izolate, vase, sarcofage, fresce, manuscrise.În 1779, Jacques-Louis David a vizitat Napoli şi ruinele de la Pompei. Această călătorie a avut un rol decisiv pentru dezvoltarea sa artistică. A devenit fără urmă de îndoială adeptul neoclasicismului. În 1780, a revenit la Paris şi a terminat tabloul „Belizarie" destinat Academiei regale singurul mod în care artişti puteau obţine dreptul de a expune la Salonul Academiei. La expoziţia Salonului din 1781, a prezentat tablourile „Funérailles de Patrocle" şi „Belizarie cerşind", fiind primit cu aplauze. A deschis un atelier şi succesul de care s-a bucurat i-a atras clienţi şi ucenici. Atelierul lui a deveni un centru al avangardei în pictură. A devenit, în 1783, membru al Academiei regale. A pictat „Jalea Andromacăi în faţa rămăşiţelor lui Hector" (1783), „Jurământul Horaţilor" (1784), „Moartea lui Socrate" (1787), care confirmă trecerea sa către limbajul neoclasic, etalând virtuţile antice ale stoicismului şi patriotismului. Tabloul „Moartea lui Socrate" l-a expus la salon patru ani mai târziu, împreună cu „Lictorii aducându-i lui Brutus trupul fiului său".Jacques-Louis David a avut un număr mare de elevi, influenţând, astfel, puternic arta franceză la începutul secolului al XIX-lea.

În timpul Revoluţiei franceze, s-a angajat fără ezitare atât ca artist, cât şi ca om în activitatea politică: pe de o parte, reorganizând Academia şi, pe de altă parte, organizând evenimente propagandistice numeroase şi de mare amploare. În 1792, a fost numit deputat al Convenţiei Naţionale şi a aderat la tabăra lui Maximilien Robespierre, pe care l-a admirat şi care i-a fost prieten. Prins în malaxorul politicii confuze a anilor 1790, Jacques-Louis David a fost închis în timpul Directoratului şi eliberat la intervenţia soţiei sale.În 1793, s-a pronunţat pentru decapitarea regelui. În urma unor conflicte cu Academia, Jacques-Louis David s-a hotărât să dizolve această instituţie. Şi-a atins scopul în 1793, când Academia şi-a încetat activitatea. S-a ocupat de înfiinţarea acelei instituţii la care visase şi scriitorul Denis Diderot: Muzeul Naţional, reprezentând începutul Louvre-ului de astăzi. După căderea lui Robespierre, survenită pe 27 iulie 1794, aflându-se în pericol, a reuşit să evite ghilotina, deşi în două rânduri, în 1794, şi, în 1795, a fost întemniţat.

Când, în 1799, a ajuns la putere Napoleon Bonaparte, artistul l-a privit ca pe un erou al vremurilor lui, pictându-l în numeroase tablouri cu aer de propagandă. Napoleon i-a încredinţat funcţia de artist oficial al regimului. În 1803, l-a decorat cu „Legiunea de Onoare", în decembrie 1804, l-a numit primul pictor al curţii imperiale. Artistul şi-a început cariera de la curte cu imortalizarea festivităţii de încoronare realizând marea sa compoziţie „Încoronarea de Napoleon". A supravieţuit căderii idolului său, după înfrângerea de la Waterloo din 1815, şi a plecat din ţară, exilându-se la Bruxelles, unde a continuat să lucreze.

Admiraţia şi entuziasmul lui David pentru Napoleon au pornit după victoria acestuia la Lodi în 10 mai 1796, el pictând în 1800, la comanda regelui Spaniei, un portret al primului consul Bonaparte, care va rămâne cunoscut drept „Bonaparte străbătând Alpii în trecătoarea Saint Bernard”, compoziţie romantic-eroică devenită foarte cunoscută prin multiplicarea sa în numeroase gravuri. În decembrie 1803 Napoleon i-a acordat lui David titlul de Cavaler al Legiunii de onoare (ulterior el a devenit ofiţer şi apoi comandor), iar în 1804 împăratul i-a încredinţat Primului pictor al curţii imperiale comanda imortalizării încoronării sale; în acest scop pictorului i-a fost rezervată o lojă în Catedrala Notre Dame pentru a face schiţe. „Încoronarea lui Napoleon” a fost pictată timp de trei ani, împăratul intervenind adesea în modificarea compoziţiei; în 1810 acesta a fost declarat cel mai bun tablou naţional. Căderea lui Napoleon a atras şi exilul la Bruxelles al lui David, care purta nu doar eticheta de pictor de curte bonapartist, dar şi pe cea de regicid.   

Compoziţiile istorice ale lui David, chiar dacă ilustrau virtuţile civice ale Republicii romane („Jurământul Horaţilor”, „Sabinele”) sugerau valori morale şi personaje politice din contemporaneitate, trimiţând către susţinerea legitimităţii respectivilor sau inoculând o anumită percepţie eroică asupra unor revoluţionari-martiri („Asasinarea lui Marat”) . Talentul lui David de a compune ample scene de masă a fost folosit şi pentru organizarea festivităţilor publice revoluţionare care trebuiau nu numai să atragă un mare număr de oameni, dar şi să transmită anumite mesaje, să fixeze în conştiinţa publică unele noi simboluri revoluţionare. Astfel David a fost cel care a conceput ceremonia depunerii cenuşii lui Marat la Pantheon, a regizat serbările recuceririi Toulon-ului de la englezi şi mai ales a organizat ceremonia „Fiinţei supreme” pe 8 iunie 1794 pe Champ de Mars, ocazie pentru care a creat desenul carelor alegorice.

Tot David a semnat caricaturi de propagandă pentru Comitetul Salvării Publice, a proiectat costume pentru reprezentanţii republicani ai poporului şi fiindu-i de asemenea atribuită grafica compoziţională a pavilionului marinei naţionale, cel care va deveni drapelul tricolor al Franţei cu albastrul la hampă, albul la mijloc şi roşul fluturând. Un rol deosebit pentru propaganda napoleoniană şi susţinerea cultului împăratului l-au avut cele trei compoziţii semnate de David avându-l în centru pe Napoleon, plasat în convingătoare şi impresionante ipostaze eroice sau sacre: traversând călare Alpii (amintind de anticul erou Hannibal), încoronarea sa mai presus de Biserică, (Papei revenindu-i doar rolul de binecuvântător pasiv), precum şi în ipostaza de comandant glorios în fruntea invincibilei sale armate (în tabloul „Distribuirea vulturilor imperiali” – 1809). În compoziţiile sale, unele personaje au fost introduse sau eliminate potrivit dorinţelor şi intereselor lui Napoleon, indiferent de realitatea momentului evocat. Deşi a fost răsplătit cu onoruri şi titluri de către Napoleon, David nu a mai avut aceeaşi influenţă şi implicare politică pe timpul Consulatului şi Imperiului francez, precum în timpul Revoluţiei. „Napoleon în cabinetul său de lucru” a fost o comandă privată adresată lui David a colecţionarului scoţian Alexandru, duce de Hamilton.    

Ultimii zece ani i-a petrecut la Bruxelles. Într-o seară din februarie 1824, pe când ieşea de la teatru, a avut un accident, fiind lovit de o trăsură. Nu şi-a mai reveni niciodată pe deplin.Figură importantă a neoclasicismului, susţinător al Revoluţiei franceze, Jacques-Louis David a murit la 29 decembrie 1825

Surse:

http://64.130.23.120/old-masters/jacques-louis-david.htm

https://www.nga.gov/collection/artist-info.1212.html

https://www.britannica.com/biography/Jacques-Louis-David-French-painter

https://www.britannica.com/biography/Jacques-Louis-David-French-painter

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/biografii-comentate-xiv-jacques-louis-david-pictorul-revolutionar-si-bonapartist-de-calin-hentea-10897413

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/12/29/documentar-190-de-ani-de-la-moartea-pictorului-francez-jacques-louis-david-09-24-09

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1843: La această dată, s-a născut, la Neuwied/Germania, regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I; membră de onoare a Academiei Române. Unele surse dau ca dată a naşterii doar ziua de 17.XII.1843 (pe stilul vechi al calendarului). Eu am decis s-o readuc în amintire cu ambele ocazii...Elisabeta de Neuwied (Regina Elisabeta a României, nume complet: Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied, n. Neuwied, Germania - d. 18 februarie 1916 (S.N. 2 martie), Curtea de Argeş) a fost întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român din renumita dinastie germană Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poetă, eseistă şi scriitoare. 

Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, iar ca patroană a artelor adoptase pseudonimul Carmen Sylva, şi ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. S-a născut în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Renania-Palatinat) pe Rin şi a murit pe data de 18 februarie / 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul Maiestăţii Sale se găseşte la Mănăstirea Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii şi Reginele României.Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel în 1881 prima regină a României în urma recunoaşterii ţării drept regat atât de Poarta Otomană cât şi de marile Puteri Europene după Războiul de Independenţă a României de la 1877.

Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prinţul Karl von Hohenzollern, care a guvernat sub numele regal de Carol I al României. În acea vreme Principatul era sub tutelaImperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină a României. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. 

 În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe.Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale.Şi-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.Elisabeta a fost conştientă de beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie susţinută de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă laSinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal. Ca parte a aceleiaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri).Talentul său lingvistic desăvârşit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile «i-au vorbit»”.

În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România. Cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei Elena Văcărescu.Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, profesând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege, formula oarecum ireverenţioasă: „Carol îngăduitorul” într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul.Publicistul de la ziarul conservator Timpul Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia în vigoare dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza.

Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată, îşi completa veniturile din publicitate! A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. A contribuit la completarea veniturile casei regale din România, una din cele mai sărace familii domnitoare din Europa în clipa când Principele de Hohenzollern a acceptat tronul ţării, printr-o serie de reclame tipărite în marile ziare europene de tip „testimonial” pentru mai mulţi producători mari de maşini de scris.Vacanţele de vară şi le petrecea la Constanţa, unde chiar în port regele Carol I construise un pavilion special. De cîte ori regina auzea un vapor părăsind rada portului, agita o batistă de mătase albă în direcţia lui şi îi recita prin portavoce un poem. După moartea reginei sindicatele navigatorilor au decis să-i ridice în faţa Cazinoului din Mamaia o statuie în mărime naturală, orientată cu faţa spre mare. Statuia de bronz se găseşte azi într-un subsol al Muzeului de Istorie din Constanţa şi aşteaptă să fie repusă la locul ei.

Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvârşirii spirituale şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite(1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul dePoesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost!

Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică - canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati.

În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o şcoală postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele „punând la dispoziţie suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţă şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: „în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(...) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare” .

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. 

Poezii româneşti:

Pelerinajul Dunării (1882)

Cugetările unei regine (1882)

O rugăciune (1883)

Din două lumi (1884)

Schiţe (1882)

Printre veacuri (1885), dedicat lui Vasile Alecsandri

Astra (1882), roman scris în colaborare cu Mite Kremnitz

Bate la uşă (1887)

Poşta militară (1887), în colaborare cu Mite Kremnitz, Bonn, 1887

La voia întâmplării (1888), în colaborare cu Mite Kremnitz

Poveştile Peleşului (1882)

Robia Peleşului (1888)

Răzbunarea şi alte novele (1888)

Deficit (1890), Bonn

Rinul meu (1894)

Vârful cu dor, dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu

Cuibul meu

Cântece din valea Dâmboviţei

Cugetările unei regine

Cântecele mării

A tradus în limba germană multe din operele lui Vasile Alecsandri, de care era legată printr-o puternică prietenie literară.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://familiaregala.ro/istorie/regina-elisabeta

https://peles.ro/personalitati/regina-elisabeta/

https://identitatea.ro/viata-si-opera-lui-carmen-sylva/

https://www.icr.ro/roma/carmen-sylva-elisabeta-de-romania-povestile-si-poeziile-unei-regine-25292

https://www.dw.com/ro/carmen-sylva-regina-scriitoare-mecena-o-însemnare-pe-marginea-simpozionului-international-de-la-kassel-20-22-noiembrie/a-2632813

http://www.revistatimpul.ro/view-article/2987

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1907: În această zi, s-a născut Ion Luican, cântăreţ de muzică populară român. Unele surse indică naşterea la 27 decembrie iar altele la 29 decembrie. Fiica sa, Florina Luican, indică ziua de 29 decembrie. Ion Luican s-a născut în comuna Frumușani, jud. Călărași. Este cel mai mic dintre cei patru copii ai lui Marin Luican și ai Alesandrinei. La îndemnul tatălui său, în adolescență, pleacă la Craiova la Școala de preoți unde devine seminarist.

Înainte de a ajunge în București, a fost angajat ca diacon la Biserica Bălăneanu, unde vocea lui a fost auzită și îndrăgită de patronul Restaurantului Izvorul Rece, unde Ion Luican a și început să cânte. De aici nu a mai fost decât un pas până la București, pasiunea și mimica din timpul melodiilor au atras atenția unui director al radioului la aceea vreme, astfel ca Ion Luican debutează la radio în 1933. În numeroasele turnee întreprinse, Ion Luican cântă cu orchestrele „Doina Gorjului” din Târgu-Jiu, „Doina Argeșului” din Pitești; cu orchestrele de muzică populară ale filarmonicilor: „Banatul” (din Timișoara), Cluj și Ploiești; cu orchestrele: Ansamblului „Perinița”, Sfatului Popular al Capitalei, Teatrului de estradă „Ion Vasilescu”. Printre colegii săi de scenă s-au numărat artiști ca: Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Ioana Radu, Rodica Bujor, Gica Petrescu, Petre Gusti, Emil Gavriș, Angela Moldovan, Ileana Constantinescu, Lucreţia Ciobanu și mulți alții. Ion Luican a cutreierat ţara cu mai toate orchestrele de muzică populară existente pe atunci. Florina Luican aminteşte de Doina Gorjului, Filarmonica Banatului, Orchestra lui Ion Drăgoi, celebrul violonist de mai tărziu din Moldova, apoi orchestre cunoscute din Cluj, Ploieşti şi multe altele pe lăngă cele din Bucureşti: Periniţa, Sfatul Popular al Capitalei, „Ion Vasilescu". A fost angajat doar la ansamblul Sfatului Popular al Capitalei şi la segmentul popular al Teatrului „Ion Vasilescu” din Bucureşti, de unde a şi ieşit la pensie.

„Era un coleg de bază pentru ceilalţi de pe lăngă el. Era un fel de staroste care-i sfătuia, care-i muştruluia, ii certa cănd era cazul, care-i impăca mai apoi, şeful pe care toţi il respectau şi-l ascultau. Pe el il iubeau şi moldovenii, şi bănăţenii, şi ardelenii, nu mai spun de munteni. Era aproape un bun al poporului, un bun naţional, dar tocmai de asta a fost măhnit că nu a fost făcut nici măcar artist emerit de regimul comunist, darmite al poporului, aşa cum au fost făcuţi căţiva colegi de-ai lui in acea perioadă? A primit o singură decoraţie, Meritul Cultural cl. III. A înţeles că asta se datora in primul şi ultimul rănd faptului că nu era membru de partid. A refuzat constant această «cinste». De atunci tata spunea să se măngăie că el este artistul poporului, care-l iubeşte şi-i este de ajuns.” Spunea fiica sa într-un interviu.Ion Luican se stinge din viață pe 1 septembrie 1992, în Frumușani. Este înmormântat în cimitirul Bisericii „Iancu Nou” din București.

Surse:

https://jurnalul.antena3.ro/editie-de-colectie/ion-luican-23-iulie-2007/clipe-de-viata-297806.html

https://folclor-romanesc.ro/ion-luican-biografie/

https://m.jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/ion-luican-indragostitul-de-muzica-romaneasca-97616.html

https://www.taifasuri.ro/index.php/taifasuri/marii-copii-ai-marilor-artiti/6116-florina-luican-fiica-muzicianului-ion-luican-a-optat-pentru-actorie-nr367-sapt12-apr-18-apr-2012

http://www.eualegromania.ro/2017/09/19/m-a-facut-mama-oltean-ion-luican/

$$$

 S-a întâmplat în 29 decembrie1919: La această dată, Parlamentul votează Legile de ratificare a unirii cu România a Transilvaniei, a Bucovinei şi a Basarabiei; este primul Parlament al României reîntregite, reunit la Bucureşti, ales prin vot universal şi cuprinzând reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români. Datele momentelor Unirii sunt cunoscute, zic eu... Le voi alătura datelor consfinţirii lor prin Decretul Regal semnat de Regele Ferdinand:

Basarabia – 27 martie/9 aprilie 1918. Consfinţită prin Decret Regal la 9/22 aprilie 1918. 

Bucovina – 15/28 noiembrie1918. Consfinţită prin Decret Regal la 18/31 decembrie 1918.

Transilvania, Crişana şi Banatul – 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Consfinţită prin Decret Regal la 11/24 decembrie 1918.

În ziua de 30 decembrie 1919, Regele Ferdinand s-a adresat Camerei Deputaţilor şi Senatului. Merită culese fragmente din aceste discursuri puţin cunoscute:„Consiliul Suprem de la Paris, preocupat de necesitatea unei păci de mult dorite de lumea întreagă, a impus şi Ţării noastre să facă păcii sacrificii dureroase. Nu există Român de la Rege până la ultimul cetăţean care să nu deplângă hotărârile marelui aeropag mondial. Dacă pentru momentul de faţă am cedat forţei majore, nu este acum vremea să îngenunchiem energia noastră înaintea restriştei, ci îndoind-o să arătăm printr-o atitudine demnă şi – lucrând în continuă stăruinţă, de a vindeca rănile patriei, – să dovedim lumii întregi că România merită mai multă consideraţie din partea marilor ei aliaţi.” (în faţa Camerei Deputaţilor); „Cu toate sacrificiile dureroase ce ne-a impus aeropagul de la Paris nutrim via dorinţă de a menţine legăturile de strânsă prietenie cu marii noştri aliaţi şi suntem siguri că ei vor recunoaşte mai târziu şi vor preţui cum se cuvine rolul important ce joacă România ca portar al civilizaţiei occidentale în aceste părţi ale Europei.” (în faţa Senatului).

TEXTUL LEGILOR:

Lege pentru ratificarea unirii Bucovinei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 3744 din 18 decembrie 1918, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 217 din 19 decembrie 1918, privitor la unirea Bucovinei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea urmatoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa nationala, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri sub nr. 2211 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuţi de la 15 noiembrie 1918,

Am decretat şi decretăm:

Art. I. Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne deapururea unită cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Bucureşti, la 18 decembrie 1918. Ferdinand.

Presedintele Consiliului de Ministri,Ion I. C. Bratianu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputatilor în sedinta de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Aurel Moraru.

Această lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu.

Secretar, Balbareu.

Promulgăm aceasta lege şi ordonăm ca ea sa fie investită cu sigiliul statului şi publicată în „ Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

„ Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

1.6. Lege asupra ratificării unirii Basarabiei cu România

(31 decembrie 1919)

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea urmatoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi vointa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Sfatul Ţării din Basarabia, în şedinţa de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind şi 36 de abţineri, urmatoarea rezoluţiune:

„În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:

Republica Democratica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagra şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna,

Se uneşte cu mama sa România.”

şi prezidentul Consilului nostru declarând ca:

„În numele poporului român şi al regelui, M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot şi declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci şi indivizibilă“.

Dat în Iaşi, la 9 aprilie 1918.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, A. Marghiloman.

Ministru de justiţie, D. Dobrescu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Teodosie Bârca.

Aceasta lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu

Secretar, I. Balbareu.

Promulgăm aceasta lege şi ordonam ca ea sa fie investită cu sigiliul statului şi publicată în „Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

„Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

Legea pentru ratificarea Unirii Transilvaniei cu România

Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege decretul-lege cu nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în “Monitorul oficial” cu nr. 212 din 13 decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri sub nr. 2171 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia.

Am decretat şi decretăm:

Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 sunt şi rămân deapururea unite cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de faţă.

Dat în Bucureşti, la 11 decembrie 1918, Ferdinand.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I. C. Brătianu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Ştefan Meteş.

Această lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu.

Secretar, Balbareu.

Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul statului şi publicată în „Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

Surse: 

„România. Documentele Unirii. 1918”, Bucureşti, Arhivele Statului din România, Fundaţia Culturală Română, 1993, documente editate de prof. Ioan Scurtu (coordonator), Silvia Popovici, Lidia Brâncoveanu şi Ioana Alexandru Negreanu. https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/04/06/legile-pentru-ratificarea-marii-uniri-votate-de-parlamentul-romaniei-la-29-decembrie-1919/

https://oradeselimbar.ro/2018/12/01/centenarul-romaniei-cum-s-a-ajuns-la-marea-unire/

https://avocatar.ro/files/AvocatAR%20-%20Centenar.pdf