$$$

 La 9 ianuarie:

– 1438: Reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna (începută în mai 1437). 

– 1774: A murit arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea (n. 1705)

– 1780: A murit (probabil otrăvit) Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie de origine arabă din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească (n. ~1735, la Bucureşti)

– 1792: Semnarea Tratatului de la Iaşi, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, confirmând creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de marele vizir Iusuf Paşa şi prinţul Bezborodko, care i-a succedat prinţului Potemkin la conducerea delegaţiei ruseşti, după moartea acestuia. Tratatul a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, şi a transferat Yedisanul acestei ţări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban a rămas neschimbată

– 1822: S-a născut Carol Benesch (n. Jägerndorf, Imperiul Austriac, azi Krnov, Cehia - d. 30 octombrie 1896, București), arhitect silezian de orientare istoristă și eclectică stabilit în Regatul României. A fost tatăl lui Oscar Beneș (1866-1925), arhitect șef al orașului Bârlad.

– 1884: Apărea săptămânal (până la 29 octombrie acelaşi an), la Iaşi, periodicul „Propăşirea” sau „Foaie ştiinţifică şi literară” (titlu impus de cenzură), periodic ce continuă programul „Daciei literare” (1840). „Propăşirea” este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova (9/21)

– 1885, 9/21: S-a născut Gheorghe Demetrescu, astronom şi seismolog; în 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1969). 

– 1888: Era promulgată Legea pentru înfiinţarea unui serviciu de navigaţie fluvială şi maritimă în România

– 1914: S-a născut Ion Dumitrescu, istoric literar, editor şi autor de manuale şcolare; şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării creaţiei eminesciene (m. 1977)

– 1914: S-a născut Lucien Bodard, publicist şi scriitor francez; ca reporter al ziarului „France Soir” (1948-1975), a fost corespondent de război în Indochina în toată această perioadă (m. 1998)

– 1922: S-a născut Har Gobind Khorana, biochimist american de origine indiană; a realizat sinteza polinucleatidelor şi a abordat studiul codului genetic; a reuşit să producă în laborator prima genă artificială; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1968, împreună cu americanii Marshall W. Nirenberg şi Robert W. Holley (m. 2011)

– 1922: S-a născut compozitorul Ştefan Mangoianu (m. 1979)

– 1928: S-a născut Vasile Drăguţ, istoric şi critic de artă, personalitate de seamă a culturii româneşti; lucrări asupra artei româneşti medievale şi a celei moderne (m. 1987)

–1931:S-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor; fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului (m. 2009)

– 1934: S-a născut Mircea Tomuş, critic şi istoric literar

–1924: S-a născut regizorul georgian de film Sergei Parajanov (Sarkis Paradjanian) (m. 1990)

– 1936: A murit actorul american de film John Gilbert (numele real: John Cecil Pringle); un june-prim romantic din perioada filmului mut, a cărui carieră este curmată brusc de apariţia sonorului; rămâne în istoria cinematografului ca unul dintre partenerii Gretei Garbo, în viaţă şi pe ecran (n. 1899). 

– 1941: S-a născut cântăreaţa americană de muzică folk Joan Baez

– 1944: S-a născut chitarisul, compozitorul şi producătorul britanic Jimmy (James Patrick) Page, fondator al grupului rock „Led Zeppelin”

–1945: Se semna, la Bucureşti, protocolul privind aranjamentul complementar între România şi Bulgaria pentru schimburile comerciale şi de plăţi, prima convenţie comercială încheiată de ţara noastră după 23 august 1944

– 1947: S-a născut Ioana Ieronim (pseudonimul Ioanei Brânduş), poetă şi traducătoare (din literaturile daneză şi olandeză)

– 1954: Inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu

– 1955: S-a născut poetul şi publicistul Ion Mureşan

– 1956: S-a născut dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner

–1959: S-a născut Cristi (Cristian Alexandru) Minculescu, solist vocal şi compozitor de muzică rock, cunoscut pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei „Iris”

– 1961: A murit (în închisoarea de la Dej) Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist şi traducător; fratele criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu (n. 1901)

– 1968: S-a născut studenta americană Kimberly Bergalis, prima persoană care a contractat sindromul imunodeficitar dobândit (SIDA) de la un lucrător din domeniul sănătăţii (dentistul ei) (m. 1991)

– 1972: A murit medicul Ilie Ardelean; sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România; este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din (n. 1906, la Gyula, Ungaria) 

– 1973: S-a născut cântăreţul jamaican de muzică reggae şi dance Sean Paul (Sean Paul Ryan Francis Henriques)

– 1979:Întreprinderea mecanică din Câmpulung (întreprindere care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1953 şi 2003) a produs primele loturi de autoturisme de teren ARO dotate cu motoare Diesel (60 CP)

– 1979: A murit Pier Luigi Nervi, inginer şi arhitect italian; adept al unei arhitecturi funcţionale (Palatul Expoziţiilor şi cel al Muncii din Torino, sala audienţelor de la Vatican, Australia Square din Sydney, catedrala din San Francisco) (n. 1921)

– 1980: A murit Petru Caraman, folclorist şi filolog; autor a numeroase lucrări, studii şi articole, a abordat din perspectivă comparată aspecte ale culturii noastre populare, locul central ocupându-l balada şi colindul; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (n. 1898). 

– 1991: A murit Mircea Ciobanu, pictor, sculptor, scriitor, grafician, arhitect, sticlar şi jurnalist (n. 1950)

– 1992: A murit organistul Iosif Gerstenengst (n. 1920) 

– 1993: A murit Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Ţării din Basarabia, militant pentru unire, membru al Guvernului României şi deputat în mai multe legislaturi în Parlamentul României în perioada interbelică; fost militant de frunte al mişcării ţărăniste, stabilit în SUA (n. 1893, la Sângereni, azi în R. Moldova)

– 1998: A murit atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedintele Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele (n. 1932)

– 2005: A murit Koji Hashimoto, regizor de film japonez (n. 1936)

– 2006: Un elicopter aparţinând SMURD s-a prăbuşit în apropierea aeroportului din Iaşi. Patru persoane (pilotul, copilotul, un medic şi un asistent medical) şi-au pierdut viaţa. Elicopterul, care făcea un zbor de rutină, a căzut în apropiere de Unitatea militară de la Holboca

– 2011: A murit profesorul Raul Volcinschi, o legendă a luptei împotriva comunismului, cel care, în 1983, a pus la cale un atentat pentru asasinarea lui Nicolae Ceauşescu (n. 1923)

– 2011: A murit regizorul, producătorul, actorul şi scenaristul britanic de film Peter Yates (n. 1929)

– 2013: A murit economistul american James M. Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1986, pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale şi constituţionale fondate pe studiul procesului de pregătire şi luare a deciziilor politice şi economice (n. 1919)

$$$

 Biciul de catifea al presei interbelice: Mihail Sebastian, analistul care a refuzat să urle cu lupii

Lucia STAN 

Înainte de a deveni „victima” din celebrul său Jurnal, Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai temuți și respectați jurnaliști ai Bucureștiului din anii '30. La ziarul Cuvântul, sub patronajul lui Nae Ionescu, Sebastian nu a fost un observator timid, ci un polemist redutabil, dotat cu o cultură europeană vastă și o peniță de o eleganță letală.

Ceea ce îl deosebea pe Sebastian de prietenii săi de generație (Eliade, Cioran, Noica) era luciditatea rațională. În timp ce aceștia alunecau spre misticism, naționalism extrem și retorică incendiară, Sebastian a rămas un „carteziuan”. Cronicile sale literare și articolele politice erau oaze de echilibru într-o presă care devenea tot mai isterică. Nu ataca omul, ci ideea. Demonta mediocritatea și fanatismul nu cu urlete, ci cu o ironie fină, chirurgicală, care durea mai tare decât orice insultă.

Momentul său de vârf jurnalistic rămâne anul 1935, când a publicat eseul-manifest „Cum am devenit huligan”. Acea carte nu este plângerea unei victime, ci rechizitoriul unui avocat strălucit. Acolo, Sebastian a disecat cu o precizie rece mecanismele urii și ale fascismului care îi infectaseră mentorul și prietenii. A avut curajul nebun de a răspunde public antisemitismului, nu cerșind milă, ci demonstrând absurditatea logică a adversarilor săi.

Tragedia lui profesională a fost că a avut dreptate prea devreme. Când legislația rasială l-a scos din presă, România a pierdut una dintre puținele voci care mai puteau discerne adevărul de propagandă. Ironia finală a destinului nu a fost războiul, ci moartea sa absurdă. Pe 29 mai 1945, omul care supraviețuise Gărzii de Fier, Rebeliunii și Holocaustului, a murit lovit de un camion sovietic în plin centrul Bucureștiului, în timp ce mergea să țină un curs la Universitate. Avea doar 37 de ani. Jurnalistul care a vrut să vindece România de fanatism prin cultură a fost strivit de brutalitatea oarbă a unei roți de camion.

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1438: La această dată, avea loc reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna, răscoală începută în mai 1437. Răscoala de la Bobâlna din 1437-1438 a fost cea mai importantă răscoală înainte de marele război ţărănesc din 1514. Răscoala a început atunci când Gyorgyi Lépes, episcopul catolic al Transilvaniei, a cerut să se plătească zeciuiala, care nu mai fusese strânsă din 1434, într-o singură tranşă. Mai mult, micii nobili maghiari şi locuitorii români (care înainte erau scutiţi de plata zeciuielii, fiind ortodocşi) au fost şi ei obligaţi să o plătească. Generată de abuzurile episcopului Lépes şi de situaţia tot mai grea a ţăranilor, mişcarea a cuprins toată iobăgimea transilvăneană: români, secui, maghiari şi saşi, acestora adăugându-se orăşeni săraci, lucrătorii de la ocnele din Dej, Sic sau Cojocna, dar şi o parte a micii nobilimi.

Când ţăranii au refuzat să plătească, episcopul i-a excomunicat. Pe 16 septembrie, nobilimea din Transilvania, fruntaşii clerului, saşii şi gărzile secuieşti au format o alianţă de ajutor reciproc împotriva ţăranilor, semnând la Căpâlna un tratat intitulat Fraterna Unio. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat oraşul Cluj, care se alăturase răsculaţilor, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Conducătorii răscoalei au fost executaţi la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraş, locuitorii săi fiind declaraţi ţărani. Pe 2 februarie a fost reînnoită alianţa de la Căpâlna, cunoscută ulterior ca alianţa celor trei naţiuni („Unio Trium Nationum”) prin care s-a reglementat situaţia socială în Transilvania în următoarele secole.

Vă propun doar o scurtă trecere în revistă a desfăşurării evenimentelor- în cele ce urmează. De la sfârşitul lui aprilie – începutul lui mai, tot mai mulţi oameni s-au adunat pe dealul Bobâlna, situat în apropierea Dejului, unde au constituit o tabără după modelul iniţiat de cehi în războaiele husite: „comunitatea locuitorilor maghiari şi români ai acestei părţi a Transilvaniei” (universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum huius partis Transylvaniae). Mişcarea s-a transformată curând în „guerra rusticorum” („război al ţăranilor”), după cum afirma Antonio Bonfini.

Trimişii răsculaţilor au mărturisit, în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur, că „erau lipsiţi de toate drepturile şi libertăţile lor, asupriţi la culme şi greu împovăraţi cu sarcini pe care nu le puteau duce”, drept pentru care doreau să „recapete vechile libertăţi acordate şi hărăzite de către sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei şi pentru a lepăda şi îndepărta apăsarea poverilor de nesuportat”. Voievodul Transilvaniei, Ladislau Csáki (1426 – 1435, 1436 – 1437), a respins cererile trimişilor şi a dispus uciderea acestora, declanşând astfel lupta. Atacaţi pe dealul Bobâlna (sfârşitul lui iunie 1437), răsculaţii au ieşit victorioşi, folosind avantajul terenului şi superioritatea numerică. La 6 iulie, reprezentanţi ai celor două părţi aflate în conflict au încheiat o înţelegere în faţa Conventului de la Cluj-Mănăştur. Astfel, au fost anulate sau reduse cele mai grele obligaţii ale ţăranilor – în muncă, produse şi bani – şi a fost recâştigat dreptul de liberă strămutare. Răsculaţii au mai obţinut posibilitatea de a se întâlni anual într-o adunare a reprezentanţilor satelor şi târgurilor, unde erau reprezentaţi de câte „ doi bătrâni mai înţelepţi şi mai vrednici de crezare”, având drept principal obiectiv cercetarea respectării clauzelor acestei înţelegeri.

O consecinţă importantă a victoriei răsculaţilor, la nivelul elitei voievodatului, a fost întâlnirea reprezentanţilor celor trei stări privilegiate – maghiari, saşi şi secui – care au încheiat „fraterna unio” („uniunea frăţească”), numită în textele ulterioare „Unio trium nationum” („Unirea celor trei naţiuni”), la Căpâlna (16 septembrie 1437). Aceasta a pus bazele reluării ostilităţilor, ce au culminat cu bătălia de la Apatiu, ce urmărea „să fie zdrobite şi tăiate din rădăcină îndrăzneala şi răzvrătirile nelegiuiţilor de ţărani” (voievodul Lorand Lépeş) şi menţinerea sistemului social al Transilvaniei ce a dăinuit până la 1918.

Conștientizând că învoielile perfectate cu nobilii nu vor fi respectate, țăranii s-au adunat din nou, pentru a-și cere drepturile. În aceea toamnă, răscoala a luat chipul unui război pe viață și pe moarte. La Apatiu s-a dat o nouă luptă între armata clasei privilegiate și țărănimea înarmată cu ghioage, furci și topoare, dar, întrucât niciuna dintre părți n-a ieșit biruitoare, s-a trecut la negocieri. Era șansa țărănimii ardelene de a înlătura șerbia. De astă dată înțelegerea a fost mai puțin favorabilă țăranilor, comparativ cu ceea ce se obținuse anterior, în urma confruntării victorioase de la Bobâlna. Răscoala țărănimii române și maghiare a continuat, astfel că în decembrie 1437 a fost ocupată, de către țărani, cetatea de la Aiud, dar curând armatele inamice, ale grupurilor ce se aliaseră la Căpâlna, au declanșat un atac copleșitor asupra plugarilor, aceștia din urmă fiind învinși. La Aiud și la Cluj, acolo unde țăranii se adăpostiseră pe vreme de iarnă, s-au dat lupte crâncene. Dar soarta n-a ținut cu mulțimea asupriților, astfel că nobilimea ungară și armata sa au ieșit victorioase. În decembrie a murit împăratul Sigismund. Imediat aliații i-au atacat pe răsculați și i-au înfrânt. Armata nobiliară comandată de Desideriu de Losoncz a asediat orașul Cluj, care se alăturase răsculaților, pe care l-au cucerit la 9 ianuarie 1438. Cetățenii din orașul Cluj făcuseră front comun cu țăranii răsculați. Drept pedeapsă, locuitorii Clujului au pierdut statutul superior pe care-l aveau ca orășeni, devenind aidoma țăranilor, în privința puținătății drepturilor și mulțimii obligațiilor. Conducătorii răscoalei au fost executați la Turda, iar Clujului i s-au retras privilegiile de oraș, locuitorii săi fiind declarați țărani.

Cea dintâi consecință majoră a înfrângerii răscoalei de la Bobâlna a fost uciderea conducătorilor țărănimii și schingiuirea groaznică a unor mii de țărani, dintre cei care se implicaseră trup și suflet în acea timpurie și energică încercare de eliberare de sub jugul pe care urmau să-l mai poarte câteva secole. La începutul lunii februarie (1438) biruitorii s-au întrunit a doua oară, la Căpâlna. Acolo a fost consolidată alianța din septembrie 1437 a celor trei națiuni – unguri, sași și secui – în urma căreia românii aveau să fie supuși unui șir lung de nedreptăți colective și abuzuri istorice, de-a lungul veacurilor următoare. Prevederile nedrepte ale înțelegerii Unio Trium Nationum, și-au produs efectele veacuri la rând și chiar s-au agravat, cu timpul, unele consecințe nefaste încetând abia după primul război mondial, odată cu Unirea tuturor românilor de la 1918.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

http://www.ziare.com/cultura/documentar/rascoale-romanesti-rascoala-de-la-bobalna-1043313

https://crispedia.ro/rascoala-de-la-bobalna-din-1437/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/02/02/rascoala-de-la-bobalnaun-moment-eroic-de-istorie-transilvaneana/

http://www.cuvantul-liber.ro/news/84615/61/Pagina-de-istorie-Rascoala-de-la-Bobalna-un-moment-eroic-de-istorie-transilvana

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1780: A murit, cel mai probabil otrăvit, Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească. Chesarie de Râmnic (n.circa 1720, Bucureşti – d. Râmnicu Vâlcea) a fost fiul Ilincăi şi al lui Anghelachi Halepliu, zaraf. Învăţă la Academia grecească din Bucureşti, având printre dascăli pe renumitul Alexandru Turnavitu. Cunoştea istoria şi limbile latină, greacă, rusă şi franceză. 

Călugărit în 1761, a fost 12 ani protosinghel şi eclesiarh al Mitropoliei din Bucureşti. Împreună cu mitropolitul Grigorie al Ungro-Vlahiei şi cu arhimandritul Filaret de la Râmnic, el prezenta, în 1770, doleanţele ţării în faţa împărătesei Ecaterinei a II-a, la Petersburg. Sprijină acţiunile politice ale mitropolitului Grigorie şi ale partidei filoruse a banului Mihai Cantacuzino, cu ajutorul cărora devine episcop al Râmnicului, în 1774. Ca episcop, s-a impus printr-o bogată activitate culturală, bisericească şi administrativă (înfiinţarea de şcoli, ctitorirea sau restaurarea unor aşezăminte de cult la Craiova şi Bucureşti). Renovarea, cu sprijinul material al negustorului Hagi Pop din Sibiu, a tipografiei de la Râmnic şi regenerarea acestui centru de iradiere spiritual-religioasă, ce a marcat o epocă a culturii româneşti, rămân marile lui merite. Importanta sa activitate de traducător a început la tiparniţa Mitropoliei din Bucureşti, unde scoate, în 1765, ampla lucrare a lui Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspunsuri întru Hristos. Implicat în tratativele diplomatice ale momentului, a scris în elină şi o Istorie a războiului dintre Rusia şi Poarta Otomană, lucrare păstrată doar în traducerea neogreacă a lui Ambrosie Pamperis. Prin cărţile de cult tipărite la Râmnic sub oblăduirea sa, începând din 1776, a contribuit la românizarea completă a serviciului bisericesc.

Principala lui operă rămâne editarea, între 1776 şi 1779, a şase volume de Mineie (contribuţia sa extinzându-se şi la pregătirea volumelor următoare, tipărite de succesorul său Filaret), completate de prefeţe originale, atestând orizontul iluminist al clericului, ce se inspiră masiv din Enciclopedia franceză şi din opera bizantinologului Charles Le Beau. La traducerea Mineielor, lucrare colectivă, condusă de episcop, bazându-se pe vechile tălmăciri ale lui Dosoftei, Radu Greceanu şi Damaschin al Râmnicului, au colaborat mitropolitul Grigorie, Filaret de Râmnic, Anatolie Ierodiaconul, Rafail Monahul şi Iordan Cappadochianul. Prefeţele conţin, în ansamblu, o meditaţie asupra evoluţiei istoriei şi a timpului. Predoslovia la Mineiul pe octombrie, apărut în 1776, reaminteşte biruinţele în ordine cultural-religioasă (traducerea cărţilor de cult) şi anunţă renaşterea naţională a secolului următor, prin noul sens dat cuvintelor „patrie” şi „patriot”. Pentru cărturar, cauzalitatea divină şi voinţa oamenilor conlucrează, după vechiul concept bizantin al „sinergiei”, la mersul evenimentelor istorice. Mineiul pe noiembrie, tipărit în 1778, conţine o încercare de periodizare a istoriei românilor, începând cu romanizarea Daciei. A doua etapă are în centru întemeierea Ţării Româneşti, iar a treia - traducerea cărţilor sacre în limba română. În sfârşit, epoca a patra, cea contemporană episcopului, reprezintă o perioadă de statornicie, datorată reglementărilor încheiate cu Poarta Otomană. În spirit înnoitor, Chesarie de Râmnic încearcă să fixeze locul Bisericii în cadrul conştiinţei naţionale.

Cea mai lungă şi mai însemnată este prefaţa la Mineiul pe ianuarie, ce conţine un scurt istoric al poporului român, plecând de la teoria originilor, cu idei similare stolnicului Constantin Cantacuzino. Argumentele socio-etnografice aduse, asemănătoare celor ale Şcolii Ardelene (S. Micu), au în vedere obiceiurile romane, dar şi autohtone (ideea supravieţuirii dacilor este prezentă aici).Vorbind despre schimbare ca lege a firii, amintind de „stepenele” stolnicului Cantacuzino, cărturarul urmăreşte creşterea şi descreşterea statelor contemporane lui (Polonia, Suedia, Prusia), dar mai ales a Ţării Româneşti, unde procesul s-a accentuat din cauza instabilităţii politice. Ideile profesate de Chesarie de Râmnic în predosloviile sale îl aşează pe linia preocupărilor mai vechi ale umaniştilor români, conturând totodată, prin noile elemente de filosofia istoriei şi prin tema timpului, profilul unui important cărturar iluminist de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Surse:

http://arhiepiscopiaramnicului.ro/ierarhi/ierarhi-din-secolul-al-xviii-lea

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/chesarie-episcopul-ramnicului-87367.html

https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/prefetele-mineielor-episcopului-chesarie-al-ramnicului-15253.html

http://www.tipariturivechi.ro/articol/mineiele-de-la-ramnic

https://crispedia.ro/chesarie-de-ramnic/

https://carterara.wordpress.com/tag/chesarie-de-ramnic/

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1931: În această zi, s-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor, fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului. Ion Cojar a fost un celebru regizor român de teatru, profesor de Arta Actorului la UNATC și, ocazional, actor de film (n. Recaș – d. 18 octombrie 2009, București). 

Ion Cojar este fondatorul unei metode unice ce a revoluționat școala românească de actorie. Ion Cojar a luptat pentru un sistem de învățământ în care studentul să nu fie învățat, modelat de către profesor, ci-n care mediul de studiu să fie unul de laborator, de cercetare, de autocunoaștere, de despecializare de preconcepțiile dobândite în familie, școală și societate, un mediu în care studentul să-și conștientizeze și să-și utilizeze întregul potențial creator nativ care-l face unic. Ca pedagog, Ion Cojar a pus bazele școlii românești de metodă în arta actorului ca artă a trăirii scenice, urmărind ca studenții să-și formeze un mod de a gândi specific transformării convențiilor în adevăr de viață. Ca regizor la Studioul Casandra (UNATC), Ion Cojar a urmărit în ultimii ani de activitate realizarea spectacolului de teatru care în mod paradoxal să nu aibă nimic in comun cu ideea de spectacol, la care spectatorii să nu aibă nicio clipă impresia că asistă la o demonstrație de teatru, ci la o situație autentică de viață cu care să poată să empatizeze total. Este autorul a peste o sută de spectacole de teatru, dintre care 34 au fost distinse cu premii la festivaluri și concursuri.

Ion Cojar a schimbat vechiul mod de înțelegere a actoriei în România, când actorul era învățat cum să joace teatru, să se prefacă, să interpreteze, să imite sau să mimeze trăiri, emoții sau personaje, cu unul nou care obligă actorii, regizorii și profesorii să creeze circumstanțele în care se poate naște adevărul de viață, iar actorul/actrița să treacă pe scenă sau la filmări prin procese realist-psihologice autentice, la finalul cărora să fie schimbat(ă) în mod real și personal ca om, astfel încât spectatorii să poată urmări procesele vieții, să poată înțelege și crede ceea ce văd și aud, să poată empatiza cu actorii. Ion Cojar a argumentat că pentru a face un rol autentic, procesele psiho-emoționale ale actorului, odată cu vorbele sale, mișcările corpului și modificările fiziologice, care sunt rezultatele acelor procese, nu trebuie să fie anticipate, deoarece în acest fel ele ar fi ancorate în idei preconcepute și nu ar fi noi și autentice, și, de asemenea, nu trebuie să fie controlate în mod conștient, deoarece nu ne putem observa propriile procese în timp ce ele au loc fără a le întrerupe.

Ion Cojar a argumentat, de asemenea, că putem ști cu siguranță că actorul nu se preface sau că nu joacă teatru, ci trece printr-un proces autentic atunci când vedem schimbări organice instantanee în culoarea și textura feței sale, ca atunci când sângele îi inundă instantaneu vasele în momente importante, deoarece aceste transformări sunt imposibil de mimat. Ca profesor și cercetător la UNATC, călăuzit de principiul „procesul, nu succesul”, Ion Cojar a lucrat cu studenții săi astfel încât ei să-și dezvolte un mecanism psiho-emoțional specific care, odată cu utilizarea unei metode actoricești specifice, să le permită să transforme cu ușurință convențiile în adevăr de viață (convenții precum situații de viață fictive și imaginare, poveste, parcurs și replici date, personalitatea unui personaj și obiectivul său etc.), spre deosebire de veche școală de actorie în care studenții erau învățați cum să joace teatru.Ion Cojar spus mereu că „arta actorului nu are nimic in comun cu teatrul”, afirmație ce a devenit marca sa.

Actorii profesioniști care au fost formați prin metoda pedagogică a lui Cojar tind să folosească în procesele lor de creație o metodă actoricească derivată din cea anterioară. Una dintre fostele lui studente, Luminița Gheorghiu, a câștigat premiul asociației criticilor de film din Los Angeles (Los Angeles Film Critics Association Award) pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar cu rolul din filmul Moartea domnului Lăzărescu (2005). La nivel teoretic, Ion Cojar și-a adunat toate cercetările și descoperirile în cartea sa intitulată „O poetică a artei actorului”, publicată la editura Unitext în 1996 și reeditată la editura Paideia în 1998. Ca regizor de teatru, Ion Cojar a susținut, de asemenea, că spectatorii, pentru a empatiza la modul total cu ceea ve văd și aud, nu trebuie să aibă niciun indiciu sau impresia că asistă la un spectacol de teatru, ci la o situație autentică sau un eveniment autentic de viață. A urmărit să realizeze spectacole de teatru care, în mod paradoxal, să nu arate deloc a spectacole, la care spectatorii să nu găsească absolut niciun element care să le indice că asistă la un spectacol de teatru și nu la un eveniment de viață real. Ion Cojar a fost căsătorit cu actrița Raluca Zamfirescu. Actrița Irina Cojar este nepoata lor.

Premii și distincții:

-premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Absolvenților UNATC (2007), cu spectacolul Oameni și șoareci 

-premiul UNITER pentru întreaga activitate (1996) [10]

-decorat cu Ordinul Steaua României în gradul de ofițer (2001) 

-distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-cojar-16154/

http://aarc.ro/personalitate/view/ion-cojar

https://adriantofei.com/ion-cojar-si-metoda-sa-in-actorie/

https://www.scribd.com/doc/93406657/Interviu-Ion-Cojar

http://arhiva.romlit.ro/index.pl/ion_cojar

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1954: În această zi, avea loc inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu. „Înainte vreme”, la 8 decembrie 1921, avea loc inaugurarea Operei Române din București (azi Opera Națională din București), cu spectacolul „Lohengrin” de Richard Wagner, montat de regizorul Adalbert Markowski, dirijor fiind George Enescu. Opera Română din București, a cărei instituționalizare a avut loc la acea dată, își avea sediul atunci în vechea clădire a Teatrului Liric, situată lângă Cișmigiu.

Evoluția teatrului liric românesc este marcată de câteva repere. Astfel, la 1/13 iunie 1836, elevii Școlii de muzică vocală, de declamație și literatură a Societății Filarmonice din București susțin primul spectacol de operă în limba română, cu „Semiramida”, de Gioacchino Rossini. Printre eleve se afla și viitoarea actriță și cântăreață Eufrosina Popescu, cea care, sub pseudonimul de Marcolini, a cântat pe scenele unor teatre muzicale din Europa, conform volumului ”Istoria României în date” (2003). La 8/20 mai 1885 trupa română de operă a Teatrului Național din București, alcătuită din inițiativa și sub conducerea lui George Stephănescu (1843-1925), a dat primul spectacol în limba română cu opera „Linda de Chamounix”, de Gaetano Donizetti. La 4 septembrie 1919 se înființează la București, Societatea „Opera, artiștii asociați”, care la 22 septembrie același an a luat numele de Societatea lirică română „Opera” și care a stat la baza Operei Române de Stat (decembrie 1921). Primul director al acesteia a fost Scarlat Cocărăscu, iar debutul a avut loc la 17 martie 1920, în localul Teatrului Național, cu spectacolul „Aida”.

La 9 ianuarie 1954, a avut loc inaugurarea clădirii Teatrului de Operă și Balet (denumirea de atunci a instituției), al cărei arhitect este Octav Doicescu și care este și actualul sediu al Operei Naționale București.În 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, autoritățile statului au construit o nouă clădire destinată Operei, situată între Calea Plevnei și Biserica Sfântul Elefterie. Înființată încă din anul 1885, compania lirică română din București, devenită teatru de stat în 1921, nu a avut, până în seara de 9 ianuarie 1954, un sediu conform cerințelor genurilor de spectacol pe care le desfășura. Până la acea dată, teatrul liric de pe malurile Dâmboviței avusese statutul de chiriaș, printre spațiile care îi găzduiau spectacolele numărându-se Teatrul Național de pe Calea Victoriei (distrus de bombardamentele din august 1944), teatru cu care adesea lupta pentru spațiul de spectacol și de repetiții (iar uneori împărțea costumele și decorurile), Teatrul Liric (fosta sală Leon Popescu) din Piața Walter Mărăcineanu, distrus de cutremurul din 1940, Teatrul Regina Maria, pe cheiul Dâmboviței, în zona podului Mihai Vodă (astăzi demolate).

În seara zilei de 9 ianuarie 1954 a avut loc spectacolul de gală cu opera „Dama de pică” de Piotr Ilici Ceaikovski, urmat de o a doua reprezentație (pentru publicul larg), în 12 ianuarie. Spectacolul l-a avut la pupitrul dirijoral pe maestrul Egizio Massini, regizor fiind Vladimir G. Ciukov. La 10 ianuarie 1954, balerinii Operei prezentau și ei primul lor spectacol în noul sediu, cu „Coppélia” de Léo Delibes, în coregrafia lui Anton Romanovski și Oleg Danovski și scenografia lui M. Rubinger și Mac Constantinescu. În pragul deschiderii stagiunii 1953-1954, sub directoratul dirijorului Constantin Silvestri, trupa lirică bucureșteană era alcătuită din 73 de soliști de operă angajați, corpul de balet având 96 de dansatori, corul — 96 de artiști lirici, iar orchestra — 99 de artiști instrumentiști.De-a lungul timpului s-au afirmat pe scena Operei Naționale București nume strălucite de cântăreți, dirijori, balerini, scenografi și regizori. 

Dintre cântăreții români de operă care s-au afirmat inclusiv pe cele mai mari scene ale lumii trebuie amintite măcar câteva nume: Elena Cernei, Magda Ianculescu, Ion Buzea, Viorica Cortez, Ileana Cotrubaș, Octav Enigărescu, Arta Florescu, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Marina Krilovici, Iolanda Mărculescu, Victoria Bezetti, Valentin Teodorian, Cornel Stavru, Octavian Naghiu, Teodora Lucaciu, David Ohanesian, Zenaida Pally, Iulia Buciuceanu, Lella Cincu, Ion Piso, Ladislau Konya, Maria Slătinaru Nistor, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Eduard Tumagian, Constantin Gabor, Vasile Martinoiu, Silvia Voinea ș.a. În domeniul baletului, printre cele mai celebre nume figurează Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini, Sergiu Ștefanschi, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Elena Dacian, Marinel Ștefănescu, Ioan Tugearu ș.a.

Surse:

http://operanb.ro/

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/01/teatrul-de-opera-si-balet/

https://radioromaniacultural.ro/documentar-95-de-ani-de-la-inaugurarea-operei-romane-din-bucuresti-azi-opera-nationala-bucuresti/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/12/08/documentar-95-de-ani-de-la-inaugurarea-operei-romane-din-bucuresti-azi-opera-nationala-bucuresti-08-51-48

$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie1998: În această zi, a decedat atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedinte al Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele. În legislatura 1990-1992, Lia Manoliu a fost aleasă ca senator în municipiul București pe listele partidului FSN.

Lia Manoliu, campioană olimpică la aruncarea discului şi fost preşedinte al Comitetului Olimpic Român, s-a născut la 25 aprilie 1932 la Chişinău, în prezent capitala Republicii Moldova. Lia Manoliu a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de energetică, secţia electro-energetică, promoţia 1956. A lucrat o bună perioadă ca inginer electroenergetician la IPROMET Bucureşti şi a absolvit o şcoală de ziarişti sportivi organizată de ziarul „Sportul Popular". A început cu practicarea tenisului (1945), a continuat cu voleiul, cu baschetul (la „Start Club"), cu tenisul de masă şi de câmp. La toate aceste sporturi a depăşit stadiul de „amatoare", atingând nivelul de performeră. Astfel, cu echipele de volei şi de baschet devine campioană naţională, la tenis de masă ajunge a treia jucătoare pe ţară, iar la tenis de câmp ajunge finalistă la campionatul naţional de junioare.Sub îndrumarea profesoarei de educaţie fizică Angela Filip, de la Liceul „Gheorghe Lazăr", începe să practice atletismul, în 1947. Calităţile fizice au determinat-o să abordeze, după săritura în lungime, proba „aruncărilor": mai întâi aruncarea greutăţii, apoi, a discului, probă care a consacrat-o în lumea sportului, timp de 25 de ani. În 1949, stabileşte primele recorduri naţionale de junioare. Până la retragerea sa din activitatea competiţională, în 1972, a corectat de zeci de ori recordul naţional, urcându-l de la 41,44 m (1950) până la performanţa de 62,06 m, la 13 mai 1972. Campioană naţională de 12 ori şi campioană balcanică de şapte ori.

Suprema consacrare i-au adus-o Jocurile Olimpice (JO), participând la şase ediţii consecutive (între anii 1952 şi 1972). La JO de la Helsinki 1952, ocupă locul VI, devenind prima atletă româncă finalistă la o olimpiadă. De la o ediţie la alta, performanţele sale la Olimpiadă îi consolidează statutul de aruncătoare de disc de talie mondială. În această postură a cucerit: la JO de la Melbourne, în 1956 - locul IX; la JO de la Roma, în 1960 - medalia de bronz; la JO de la Tokyo, în 1964 - medalia de bronz; la JO de la Mexico-City, în 1968 - medalia de aur, stabilind un nou record olimpic din prima aruncare - 58,32 m; la JO de la Munchen, în 1972 - locul IX. Cele şase participări consecutive la JO au constituit un nou record în lumea atletelor (fapt menţionat şi în Guiness Book of Records). Antrenorii emeriţi care au contribuit la evoluţia atletei Lia Manoliu au fost: E.L. Bran, T. Tatu, M. Raica, D. Serafim.

Lia Manoliu s-a retras din activitatea competiţională în 1972, la vârsta de 40 de ani. După retragerea din arena mondială ca sportivă de performanţă, uriaşul său prestigiu şi calităţile intelectuale şi morale au impus alegerea sa, în 1973, ca vicepreşedinte al Comitetului Olimpic Român (COR) devenit ulterior Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR). În 1990, a fost aleasă preşedinte al acestui for, funcţie deţinută până la 9 ianuarie 1998. Ca persoană oficială, a participat la toate ediţiile JO până în 1996 (cu excepţia anului 1984). A deţinut numeroase funcţii în organismele internaţionale: preşedinte şi membru al multor grupe de lucru ale Asociaţiei Comitetelor Naţionale Olimpice şi Asociaţiei Comitetelor Naţionale Europene (1976-1979); membru al Comitetului Executiv al ACNOE (1974-1980 şi 1985-1993); membru de onoare al ACNOE (1993-1998); membru al Comitetului Feminin al IAAF (1976-1995); membru al Comisiei CIO pentru AIO şi pentru Educaţia Olimpică (1995-1998); membru al Comitetului Internaţional de Coordonare a Conferinţelor Sportive Europene (din anii 1985, 1987 şi 1989) ş.a. A reprezentat COR şi mişcarea sportivă din România la zeci de congrese, conferinţe şi reuniuni internaţionale. A militat pentru includerea de noi probe feminine la Jocurile Olimpice.

A fost răsplătită cu distincţii româneşti şi internaţionale de prestigiu: Trofeul UNESCO „Fair-Play" (1974), Ordinul „Meritul Olimpic" (1975), Trofeul CIO „Femeia în sport" (1990), Trofeul „Centenarul CIO" (1994) ş.a. A activat şi în politică, în legislatura 1990-1992 fiind aleasă senator în municipiul Bucureşti pe listele Frontului Salvării Naţionale (FSN). A murit la 9 ianuarie 1998. Stadionul Naţional „Lia Manoliu" din Bucureşti a fost numit astfel în cinstea ei.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

„Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România'', vol. II, Bucureşti 2002

http://www.cosr.ro/sportiv/lia-manoliu

http://www.radiocluj.ro/2017/04/21/lia-manoliu-drumul-spre-cartea-recordurilor-si-lacrima-din-aurul-olimpic/

https://adevarul.ro/news/sport/povestea-nestiuta-marii-campioane-lia-manoliu-decedata-neasteptat-66-ani-refugiata-senatoare-listele-frontului-salvarii-nationale-1_5720c7255ab6550cb86655ff/index.html