Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și Ocrotitor al României,
Se așază ca o țesătură lungă și luminoasă în istoria mântuirii, căci el, fiu al pescarului Iona din Betsaida Galileii, cetate mică și neînsemnată la început, dar slăvită mai apoi prin el, prin Petru și Filip, a părăsit de tânăr tulburările lumii, a ales să rămână în feciorie și, dorind să se ridice cu mintea la înțelegeri mai înalte, a plecat la Iordan, s-a făcut ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, a primit de la el cuvintele pocăinței și, când Înaintemergătorul a arătat spre Iisus și a rostit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat, a petrecut o zi întreagă cu El, a văzut unde locuiește, I-a simțit blândețea și puterea, L-a recunoscut drept Mesia cel vestit de proroci și, nevoind să păstreze comoara doar pentru sine, s-a dus la fratele său Simon, i-a spus nu „am aflat un mesia”, ci „am aflat pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos”, l-a adus la Domnul, care i-a schimbat numele în Chifa, adică Petru, iar după întemnițarea lui Ioan, când Hristos i-a găsit pe cei doi frați pe malul Mării Galileii cârpindu-și mrejele, le-a spus doar atât: „Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni”, iar ei, având în minte mărturia Botezătorului și minunile deja văzute, au lăsat îndată mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii și, fără întârziere, L-au urmat.
Din acea clipă, Andrei a devenit ucenic nedespărțit, a văzut cu ochii lui cum Hristos deschide ochii orbilor, ridică șchiopii, curăță leproșii, izgonește demonii cu un singur cuvânt, potolește furtunile, umblă pe mare ca pe uscat, satură mulțimea în pustie cu numai cinci pâini și doi pești și adună douăsprezece coșuri de fărâmituri, înviază pe Lazăr și pe alți morți, iar din felul stăpânitor în care Domnul lucra minuni, nu ca prorocii de demult, care se rugau și cereau, ci poruncind: „Ție îți zic, scoală-te”, a înțeles că Învățătorul său nu era doar un om drept, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu; a îndrăznit să mijlocească la El pentru oameni, ca atunci când L-a înștiințat că sunt doar cinci pâini pentru mii de suflete, a fost ales împreună cu ceilalți apostoli să vadă patima, răstignirea, moartea, învierea și înălțarea Sa, iar după Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt, când apostolii au tras la sorți pământul propovăduirii, lui Andrei i-a căzut o parte foarte întinsă: toată Bitinia, de la Scutari până la Nicomidia și Niceea, țărmurile răsăritene ale Mării Negre, cu Calcedon, Amisos, Trapezunt, Lazichia, Neocezareea și Amastrida, apoi Bizanțul, Tracia de la Constantinopol până la Kavala, Tesalonicul, Tesalia și Elada până la Ahaia și Paleopatras, precum și neamurile dintre Tracia și Macedonia până la marele râu Istru, adică Dunărea de astăzi, toate aceste ținuturi devenind ogorul în care avea să semene sămânța cuvântului lui Dumnezeu, fără să se teamă de lungimea drumurilor, de barbaria popoarelor, de cruzimea tiranilor sau de închinarea la idoli, căci în mintea lui răsuna porunca Domnului: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor, să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide”.
În Amison, în Trapezunt și Lazichia, a găsit oameni amestecați în rătăcire iudaică și elinească, dar ospitalieri cu străinii, a găzduit la un iudeu, a intrat în sinagogă, a vorbit din Legea lui Moise și din proroci, arătând că Hristos este Cel vestit de ei, a dovedit prin cuvânt și minuni adevărul Evangheliei, a botezat iudei deveniți creștini, robi ai lui Hristos în loc de robi ai pierzării, a tămăduit bolnavi fără plată, a ridicat biserici și a hirotonit preoți; în Niceea a sfărâmat capiști ale Afroditelor și Artemidelor, a izgonit balauri și fiare mari cu toiagul de fier în vârful căruia era înfiptă crucea, a vindecat muți și paralizați, iar pe cei ce nu au crezut i-a lăsat să cadă în lucrarea duhurilor rele, ca să vadă cât de amară este îndepărtarea de adevăr, apoi i-a scos și pe aceia din robia întunericului, luminându-le sufletele cu credința în Dumnezeu; în Nicomidia, Calcedon și în toată Propontida a lucrat la fel, biruind prin „nebunia” propovăduirii simbria înțelepților elini, iar în cetatea Sinopi, unde se povestește că a venit și Sfântul Petru să-l vadă, a eliberat prin rugăciune din temniță pe Apostolul Matia, împreună cu ceilalți legați, a îndurat acolo bătăi, târâre prin țarină, mușcături de oameni deveniți ca fiare, pietre și lovituri, fiind socotit mort și aruncat la gunoi, dar Hristos i s-a arătat noaptea, i-a vindecat în întregime trupul și chiar degetul sfâșiat, iar dimineața Andrei a intrat în cetate întreg, fără semn de rană, încât sinopenii, văzându-i răbdarea mai presus de om și puterea minunilor, au căzut la picioarele lui, s-au pocăit, s-au botezat și au primit din mâinile lui preoți hirotoniți dintre cei mai iscusiți în credință; tot acolo, prin rugăciune, a înviat fiul unei văduve, ucis de un dușman, și l-a dat mamei sale, întărind astfel credința întregii cetăți.
Apoi a străbătut Neocezareea și Samosata, unde a rușinat prin simplitatea Evangheliei filosofia deșartă a ritorilor, a mers la Ierusalim pentru a se întâlni cu ceilalți apostoli și pentru a lua parte la hotărârile sobornicești despre păzirea Paștelui, a fost împreună cu Petru, Pavel și Ioan, apoi a pornit iarăși spre răsărit, în țara Alanilor, în Avazgi și Sevastopol, a ajuns la Zakhia și la Vospor, unde a găsit popor supus și bun primitor, a predicat Hersonenilor, pe care i-a prins ca pe niște pești cuvântători în năvodul lui Hristos, și, după pronia lui Dumnezeu, a urcat în părțile de dinăuntru ale Rusiei, până la râul Nipru, a poposit peste noapte pe munții Kievului și le-a spus ucenicilor: „Vedeți acești munți? Credeți-mă că peste aceștia va străluci darul lui Dumnezeu, se va face aici cetate mare și multe biserici se vor ridica lui Dumnezeu și cu Sfântul Botez se va lumina tot pământul Rusiei”, apoi a binecuvântat locul, a înfipt o cruce și a mers încă până spre Novgorod, revenind pe mare la Sinopi, unde a întărit pe cei deja botezați și a hirotonit episcop pe Sfântul Filolog.
Din Sinopi a venit la Bizanț, care era atunci mult mai mic decât va fi mai târziu, a luminat cu botezul credinței poporul de acolo, a ridicat o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, așezând-o acoperământ al dreptei credințe, a hirotonit episcop pe Sfântul Stahie, apoi a mers în Iraclia Traciei, în cetățile și satele din împrejur, prin toată Tracia, Macedonia și Tesalia, de la Tesalonic până la Farsala, și în Elada, iar în cele din urmă a coborât în Peloponez, în cetatea Paleopatras, unde avea să-și pecetluiască viața prin cruce; acolo a intrat ca străin în casa lui Sosie, un om bolnav de multă vreme, pe care, doar atingându-l cu mâna, l-a ridicat de pe pat, sănătos; a tămăduit apoi un rob al soției antipatului Egheat, Maximila, care zăcea aruncat la gunoi, topit de boală, poruncindu-i în numele lui Iisus Hristos să se ridice, și acela, sculându-se pe loc, a mărturisit stăpânei sale ce i s-a întâmplat; mai târziu, când Maximila însăși a căzut într-o boală grea, pe care nici doctorii și nici bogăția nu o puteau lecui, l-a chemat pe apostol, a căzut la picioarele lui, iar el, punându-și mâna asupra ei, a vindecat-o îndată, refuzând cuvântul lui Hristos orice răsplată: „În dar ați luat, în dar să dați”.
Umblând prin cetate, a tămăduit un slăbănog uitat în cerdac, a deschis ochii orbilor, a curățit un lepros botezându-l în mare, pe care apoi l-a câștigat drept însoțitor și propovăduitor, iar prin cuvânt și minuni a câștigat toată Ahaia pentru Hristos, încât creștinii, întăriți în credință, au dărâmat capiștile idolești, au sfărâmat idolii, au ars cărțile elinești, au adus avuțiile la picioarele apostolului, iar el i-a învățat să le împartă săracilor și să zidească biserică în care să se săvârșească Sfânta Liturghie; în această vreme, Egheat s-a dus la Roma să-și întărească funcția, lăsându-l epitrop pe fratele său Stratoclis, om învățat la Atena, cu un rob foarte înțelept, pe care l-a cuprins un diavol înfricoșător; la sfatul Maximilei, Stratoclis l-a chemat pe Andrei, care, intrând în casă, a izgonit îndată duhul rău, robul s-a făcut sănătos, iar Stratoclis și Maximila au lepădat înșelăciunea elinească, au fost botezați și au rămas aproape de apostol, primind în fiecare zi învățătura credinței.
La întoarcerea lui Egheat, când a aflat că soția lui nu mai mănâncă din cele pregătite mai înainte, nu mai aduce jertfe zeilor și este cu totul legată în gând și în inimă de un bătrân străin, s-a aprins de mânie, l-a aruncat pe Andrei în temniță, a cugetat cu ce moarte să-l omoare, iar noaptea, Stratoclis și Maximila, împreună cu alți credincioși, au venit la el, ușile s-au deschis prin rugăciunea apostolului, care i-a întărit în credință, l-a hirotonit pe Stratoclis episcop al Paleopatrelor, apoi, după plecarea lor, a închis iarăși temnița, pregătindu-se cu liniște pentru hotărârea tiranului; Egheat, văzând că femeia sa s-a despărțit cu totul de el, a foarte mâniat, a dat sentință ca Andrei să fie răstignit, crezând că astfel îl va pedepsi mai greu, dar nu știa că o moarte ca aceasta era pentru apostol bucurie și dor împlinit de a se face părtaș patimilor Învățătorului său; în dialogul de la judecată, Andrei i-a descoperit lui Egheat taina Crucii și a Jertfei, arătând cum omul cel dintâi a adus moartea prin lemnul încălcării poruncii, cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioară, a venit să înnoiască viața prin lemnul Crucii, întinzând mâinile nevinovate acolo unde Adam întinsese mâinile spre poftă, gustând fierea amară în locul plăcerii oprite, luând asupra Sa moartea noastră pentru a ne da nemurirea Sa, și cum El este Mielul care se jertfește pe altarul Crucii și se dă în fiecare zi în Sfânta Liturghie, fiind cu adevărat mâncat și băut, dar rămânând întreg și viu; Egheat, împietrit, l-a batjocorit, l-a bătut, l-a amenințat, dar Andrei i-a spus că mai mult se teme pentru chinurile veșnice ale lui Egheat decât pentru durerile sale trecătoare, că moartea drepților este cinstită, iar a păcătoșilor este cumplită, și că niciun chin vremelnic nu se compară cu bucuria veșnică pregătită celor ce rabdă pentru Hristos.
În cele din urmă, tiranul a poruncit să-l ducă la cruce, să-i lege mâinile și picioarele cu funii, ca să-i prelungească suferința, iar când Andrei a văzut crucea, a grăit către ea ca unei persoane vii, numind-o „Cruce sfințită cu Trupul lui Hristos”, „prietenă veche, mult dorită și căutată”, rugând-o să-l primească, să-l ia din mijlocul poporului și să-l ducă la Învățătorul lui; înălțat pe cruce, a rămas atârnat două zile, vreme în care nu a încetat să învețe poporul, să-i întărească pentru răbdare și să le spună că muncile vremelnice sunt ca fumul pe lângă răsplătirea bunătăților ce vor să fie, iar poporul, văzând nedreptatea pătimirii lui, a alergat la Egheat cerând coborârea lui; tiranul, temându-se de mulțime, s-a dus cu ei la locul răstignirii, dar Andrei, văzându-l, i-a spus că nu vrea să fie coborât, că vede pe Împăratul său, se bucură în prezența Lui și se roagă pentru sufletul pierdut al lui Egheat; când ostașii au încercat să-l dezlege, mâinile le-au amorțit, iar Sfântul, ridicându-și glasul, L-a rugat pe Hristos să primească sufletul lui și să nu îngăduie să fie desfăcut de cruce înainte de a-și încheia alergarea, și atunci o lumină mare din cer l-a acoperit, strălucind ca fulgerul, încât ochii oamenilor nu o puteau privi, și, după ce lumina s-a depărtat, sufletul lui Andrei, ucenicul și prietenul cel întâi chemat, a plecat la Domnul, iar trupul său, coborât de Stratoclis și Maximila, uns cu miruri și așezat în loc cu cinste, a rămas în Paleopatras mulți ani, făcând neîncetat minuni, până când împăratul Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, a trimis pe Sfântul Artemie să aducă la Constantinopol moaștele lui Andrei, ale lui Luca și ale lui Timotei, pe care, cu mare evlavie, le-a așezat în Biserica Sfinților Apostoli, spre închinarea întregii lumi creștine, iar mai târziu, când cetatea a fost prădată, ele s-au împărțit credincioșilor, în timp ce însăși persoana lui Andrei a rămas vie în rugăciunea Bisericii, ca apostol, mucenic, prieten al lui Hristos, vânător de oameni și ocrotitor al popoarelor pe care le-a luminat, între care și al României, care, prin pământurile Sciției și ale Dobrogei, poartă în adâncul istoriei sale pecetea propovăduirii sale și îndrăzneala rugăciunilor lui înaintea tronului lui Dumnezeu.
