$$$

 Trenul Iași-Timișoara s-a oprit brusc între stații la doi noaptea, iar bărbatul din compartimentul meu a început să vorbească în somn în patru limbi diferite, dezvăluind un secret care nu-mi era destinat.

Era a treia oară când făceam drumul ăsta pentru facultate, dar prima când aveam companie în cușetă. Un bătrân de vreo optzeci de ani, elegant, cu mâini tremurânde de Parkinson.

— Tatiana, nie odchodź... a șoptit în poloneză.

— Je reviendrai, maman... în franceză.

— Ich bin nicht der, für den Sie mich halten... în germană.

Apoi în română: — Certificatul e în dublura valizei. Pentru Maria. Doar pentru Maria.

Trenul a pornit la loc cu o smucitură. Bătrânul s-a trezit brusc, privindu-mă speriat.

— Am vorbit în somn?

— Un pic, am mințit eu. Ceva despre o valiză.

S-a relaxat parțial.

— Visez des în ultima vreme. Îmbătrânirea...

— Călătoriți des pe ruta asta?

— Prima dată în patruzeci de ani. Merg să-mi văd fiica. Maria. Nu știe că vin.

— Surpriză plăcută?

A râs amar.

— Nu știe că exist. Crede că tatăl ei a murit în '68 în Primăvara de la Praga.

Mi-am vărsat ceaiul pe mine.

— Poftim?

S-a uitat pe geam la câmpurile negre.

— Mă numesc Jakob Weinstein. Sau așa mă chema. Din '68 sunt Iacob Vasilescu, ceferist pensionar din Pașcani.

— Nu înțeleg...

— În '68 eram diplomat cehoslovac la București. Reformist, susținător al lui Dubček. Când rușii au invadat Praga, am știut că sunt terminat. Ori fugeam, ori mă întorceau și mă executau.

— Și ați fugit?

— Cu ajutor. Un ceferist român, Iacob Vasilescu, semăna perfect cu mine. Același ten, aceeași statură. Era văduv, fără copii, muribund de cancer. Mi-a propus un târg.

Trenul hurduia prin noapte. Ascultam fascinată.

— I-am dat toate economiile mele. El mi-a dat identitatea lui. Urma să „moară" în două luni. Eu să preiau viața lui. Simplu.

— Dar familia dumneavoastră?

— Tatiana, soția, era în Praga cu Maria. Bebelușul avea șase luni. Le-am trimis o scrisoare codată: „Produsul e defect. Anulați comanda." Însemna să fugă, să nu mă caute.

— Au fugit?

— În Franța. Tatiana s-a recăsătorit după ce „Jakob Weinstein" a fost declarat mort. Maria a crescut ca franțuzoaică. Profesoară la Sorbona acum.

— Cum știți?

A scos un teanc de fotografii din geantă. Maria la diferite vârste, prinse de departe.

— Am urmărit-o cum am putut. Articole în ziare, Facebook. O dată pe an mergeam la Paris, o vedeam de departe. Niciodată aproape.

— De ce acum? De ce mergeți la ea acum?

— Pentru că mor. Parkinsonul e ultima problemă. Am cancer pancreatic. Trei luni maximum.

Și-a deschis valiza. În dublură, un certificat de naștere vechi.

— Certificatul real al Mariei. Unde scrie că sunt tatăl ei. Și asta.

Un carnet de economii elvețian.

— Economiile unui consul cehoslovac din '68. Păstrate sub numele real. Două sute de mii de euro acum. Pentru ea.

— Dar cum o să explicați? După cincizeci de ani?

— Nu explic. Las valiza la hotel unde stă când vine în România pentru conferințe. Știu că vine săptămâna viitoare la Timișoara. „Literatură comparată în spațiul est-european".

Trenul încetinea. Timișoara se apropia.

— O să aflați că valiza nu e pierdută? O să caute proprietarul?

— Eticheta zice Maria Weinstein-Dubois. Numele ei de după căsătorie. Când o va deschide și va găsi certificatul...

— Va înțelege că tatăl ei a trăit.

— Și că a iubit-o de departe cincizeci și trei de ani.

La gară, l-am ajutat cu bagajele. Două valize – una nouă, una veche.

— Asta e a ei, a arătat spre cea veche. Aceeași cu care am fugit din Praga.

— Cum de nu v-a căutat niciodată?

— Cine să caute un mort? Și pe cine? Pe Jakob care nu mai exista sau pe Iacob care nu m-a cunoscut niciodată?

Două zile mai târziu, am citit în ziar: „Profesoară franceză își găsește tatăl după 53 de ani. Emoție la conferința de la Timișoara."

Articolul povestea cum Maria Weinstein-Dubois găsise o valiză cu documente care dovedeau că tatăl ei trăise sub identitate falsă în România.

— Îl caut, spunea ea în articol. Știu că e bătrân, poate bolnav. Dar vreau să-i spun că-l iert. Că-l înțeleg. Că mama l-a iubit până când a murit și i-a spus mereu că a făcut ce trebuia să facă.

O săptămână mai târziu, alt articol: „Reuniune emoționantă în spitalul din Pașcani."

Fotografia îi arăta îmbrățișați. Sub poză, citat de la Maria: „Tata mi-a dat viață de două ori – când m-a născut și când a ales să dispară ca să fiu liberă."

Iacob/Jakob a murit după o lună. La înmormântare, Maria a spus:

— L-am înmormântat sub numele Iacob Vasilescu. Așa a trăit, așa a murit. Dar pe cruce am pus și Jakob Weinstein. Pentru că un om poate avea două nume dar o singură inimă. Și inima lui a fost mereu cu noi.

Mi-a trimis o scrisoare după înmormântare:

„Mulțumesc că l-ați ascultat în tren. Mi-a povestit despre dumneavoastră. A spus că prezența dumneavoastră i-a dat curaj să lase valiza. Că un martor face secretul real. Vă rog să păstrați povestea vie."

O păstrez. O povestesc. Pentru toți Jakob care au devenit Iacob ca să supraviețuiască. Pentru toate Mariile care își găsesc tații după o viață de așteptare.

Pentru că uneori, dispariția e ultimul act de dragoste.

$$$

 Am primit autorizație specială pentru cercetare – făceam doctoratul despre literatura detenției politice. Subsol 2, secțiunea Z, interzisă publicului normal.

Cărțile din secțiunea interzisă a Bibliotecii Centrale Universitare erau acoperite de praf gros, dar unul singur era curat pe cotor – semn că cineva îl citea regulat, deși accesul era restricționat.

Cartea curată era un jurnal scris de mână. Fără autor pe copertă. Pe prima pagină: „Celula 14, Aiud, 1951-1964."

Am început să citesc. Era jurnalul unui deținut politic, scris pe bucăți de pânză, cu sânge și funingine. Detalii cumplite despre tortură, foame, rezistență prin cultură.

— Impresionant, nu? a spus o voce în spatele meu.

M-am speriat. Un bătrân în costum uzat mă privea. Părea să aibă optzeci de ani.

— Domnul Preda, bibliotecarul? Credeam că secțiunea e închisă azi.

— E închisă. Dar eu vin oricum. În fiecare marți. Să citesc.

— Același jurnal?

— Același. De treizeci de ani.

— De ce? E cercetare sau...?

— E penitență, domnișoară. Vedeți, eu am scris jurnalul ăla.

Mi-a înghețat sângele.

— Dumneavoastră... Dar aici scrie că autorul a murit în '64.

— Ion Preda a murit în '64. Eu sunt Gheorghe Marin. Gardianul care l-a ucis.

M-am dat instinctiv înapoi.

— Stați, vă rog. Trebuie să povestesc cuiva. Port secretul ăsta de șaizeci de ani, zise bibliotecarul.

M-am așezat tremurând.

— Ion Preda era studentul cel mai brilliant din generația lui. Arestat la douăzeci și doi de ani pentru „uneltire". Era în celula mea. Adică, eu o păzeam.

— Și?

— Și într-o noapte, în '64, mi-au ordonat să-l „rezolv". Refuzase să cedeze. După treisprezece ani, încă recita poezii, încă spera, încă rezista.

— L-ați ucis?

— Nu. L-am lăsat să fugă. I-am dat hainele mele, actele mele. I-am spus să fugă în munți, să-și facă altă viață.

— Dar ați spus că a murit...

— Pentru sistem, a murit. Gheorghe Marin, gardianul, a „dezertat". Probabil împușcat la graniță. Ion Preda, deținutul, „mort în celulă". Cadavru ars, neidentificabil.

— Și dumneavoastră?

— Eu am devenit Ion Preda. Am luat jurnalul lui, l-am ascuns. După Revoluție, l-am donat bibliotecii. Anonim. Apoi m-am angajat aici ca să-l pot păzi.

— De ce ați făcut asta? Ați riscat totul.

Bătrânul s-a așezat. A scos o fotografie veche.

— Ăsta era Ion. Avea aceeași vârstă ca fiul meu care murise de meningită cu un an înainte. Aceiași ochi. Același zâmbet. Nu puteam să omor speranța din ochii ăia.

— Și el? Ce s-a întâmplat cu el?

— A trăit ca Gheorghe Marin în Maramureș. S-a căsătorit, a avut copii. A murit în '89, cu trei zile înainte de Revoluție. Liber, dar sub nume fals.

— Cum știți?

— Îmi scria. O dată pe an, o carte poștală. „Gheorghe e bine. Mulțumește lui Ion pentru viață."

A deschis jurnalul la ultima pagină. Acolo, cu cerneală recentă:

„Azi, 12 noiembrie 2024, eu, Ion Preda, mărturisesc că acest jurnal aparține lui Ion Preda cel adevărat, care a trăit ca Gheorghe Marin. Eu sunt Gheorghe Marin, gardianul care l-a salvat și a trăit ca el. Cer iertare pentru toți gardienii care au ales să execute în loc să salveze."

— De ce mărturisiți acum?

— Pentru că mor. Și vreau să mor ca cine sunt cu adevărat. Nu ca erou rezistent, ci ca gardian care a făcut o singură faptă bună în viața lui.

— Dar ați salvat o viață!

— Și am distrus zeci. Înainte de Ion, am executat ordine. După Ion, am trăit cu vinovăția. Salvarea lui nu mă absolve. Doar dovedește că am avut mereu alegere.

A închis jurnalul.

— Știți ce mi-a spus Ion înainte să fugă? „Dacă supraviețuiesc, voi trăi pentru amândoi. Dacă mor, măcar mor ca om liber, nu ca număr."

— Și a trăit pentru amândoi?

— Mi-a trimis fotografii. Copiii lui la școală. Casa din lemn. Grădina cu flori. A trăit simplu dar liber. Mai mult decât aș fi meritat eu.

Mi-a întins jurnalul.

— Luați-l. Publicați-l. Dar spuneți adevărul – că Ion Preda a supraviețuit și că Gheorghe Marin a ales, o dată, să fie om.

Săptămâna trecută, bibliotecarul Ion Preda / Gheorghe Marin a murit. La înmormântare au venit trei persoane din Maramureș – copiii lui Ion Preda cel adevărat.

— Știam că nu e tatăl nostru biologic, a spus unul. Dar ne-a crescut cu dragoste. Și acum înțelegem de ce plângea când citea poezii. Plângea pentru cel care i-a dat viața înapoi.

Pe cruce au pus ambele nume: „Gheorghe Marin / Ion Preda – Două nume, o singură alegere corectă."

Jurnalul va fi publicat luna viitoare. Cu adevărata poveste. Pentru că, așa cum a scris gardianul în ultima zi de viață:

„Istoria trebuie să-și amintească nu doar de eroi, ci și de cei care au ales, măcar o dată, să creeze eroi în loc să-i distrugă."

$$$

 — Soția mea e moartă de paisprezece ani, dar încă îi las cina pe masă în fiecare seară, mi-a spus bătrânul făurar din Remetea în timp ce bătea o potcoavă la nicovală.

Venisem să fac un reportaj despre ultimii fierari tradiționali din Banat. Moș Gheorghe, la optzeci și șase de ani, era ultimul care mai făcea potcoave manual.

— De ce? am întrebat, privind cum metalul înroșit prindea formă.

— Pentru că vine. Nu sotia, ci altcineva. Cineva care are nevoie mai mare de mâncare decât morții de amintire.

A continuat să bată fierul. Fiecare lovitură era precisă, măsurată.

— Nu înțeleg.

— Nici nu trebuie. Dar dacă stai până diseară, vei vedea.

Am rămas. La ora nouă fix, Moș Gheorghe a pus pe masa din atelier o farfurie cu mămăligă, brânză și o ceapă. S-a retras în umbră.

După zece minute, ușa s-a deschis încet. Un copil de vreo unsprezece ani a intrat. Murdar, slab, cu ochi de animal speriat.

A mâncat repede, fără să ridice privirea. Apoi a dispărut în noapte.

— Cine e? am șoptit.

— Nu știu. Vine de șase luni. Mănâncă și pleacă. Nu vorbește. Cred că e surdo-mut.

— De ce nu anunțați autoritățile?

Moș Gheorghe a reluat bătutul fierului.

— Am anunțat. Au venit, l-au căutat, nu l-au găsit. Copilul ăsta știe munții mai bine ca un animal sălbatic. Și nu vrea să fie găsit.

— Dar nu poate trăi așa.

— Ba poate. Eu am trăit așa în '44. Aveam opt ani, nemții îmi omorâseră părinții, rusii veneau. Am stat în munți șase luni. Un cioban mă hrănea așa – lăsa mâncare, eu veneam noaptea.

A terminat potcoava și a început alta.

— Știți de ce fac încă potcoave deși nu mai are cine să le cumpere?

— De ce?

— Pentru copil. Îl văd uneori ziua, de departe. Se uită cum lucrez. L-am văzut încercând să imite mișcările cu o piatră și un băț.

Mi-a arătat colțul atelierului. Unelte mici, de copil, așezate acolo.

— Le-am făcut pentru el. Într-o zi, poate va avea curaj să le folosească.

Două săptămâni am tot venit. Copilul mânca, Moș Gheorghe lucra, eu observam.

Într-o seară, copilul nu a plecat imediat. A luat un ciocan mic și a lovit ușor nicovala. Ding.

Moș Gheorghe a zâmbit și a lovit și el. Dang.

Au continuat așa – ding, dang, ding, dang – o conversație în limbajul fierului.

După o lună, copilul a rămas în atelier. A dormit lângă forjă. Dimineața, Moș Gheorghe l-a găsit lucrând la o potcoavă minusculă.

— E pentru câine, a spus copilul. Prima oară când vorbea. Avea accent străin. Pentru câinele care m-a salvat de lupi.

Povestea a ieșit încet. Refugiat sirian, părinții morți în Mediterana, el adus de traficanți în România și abandonat când s-a îmbolnăvit. A supraviețuit în munți cu ajutorul unui câine vagabond.

— Cum te cheamă? l-a întrebat Moș Gheorghe.

— Nu mai știu. Eram Samir. Acum sunt nimeni.

— Acum ești ucenicul meu. Dacă vrei.

Copilul a dat din cap cu lacrimi în ochi.

Azi, Samir are șaisprezece ani. Vorbește română cu accent bănățean. Face cele mai frumoase potcoave ornamentale din țară – pentru turiști acum, nu pentru cai.

La intrarea în atelier, Moș Gheorghe a pus o tăbliță: „Fierăria Gheorghe și Samir – unde fierul vindecă suflete."

— De ce l-ați salvat? l-am întrebat recent pe Moș Gheorghe.

— Nu l-am salvat. Ne-am salvat reciproc. El mi-a dat un motiv să continui. Eu i-am dat o meserie. Fierul ne-a unit pe amândoi.

Săptămâna trecută, Moș Gheorghe a murit. A lăsat atelierul lui Samir. În testament scria:

„Las moștenire tot ce am celui care a venit flămând și pleacă meșter. Fierul nu întreabă de unde vii, ci încotro bați."

Samir încă lasă cină pe masă în fiecare seară.

— Pentru Moș Gheorghe? l-am întrebat.

— Nu. Pentru următorul copil flămând care va găsi drumul aici. Așa cum am găsit eu.

$$$

 

ASTAZI AM ADOPTAT UN OM !

"Mi s-a frânt inima să-l văd atât de singur și confuz. Și dintr-o dată am făcut ca ochii lui plini de lacrimi să-i întâlnească pe ai mei. Nu-mi place mirosul tristeții. Voiam atât de mult să sar pe el. Mi-a vorbit cu drăgălășenie și am știut că trebuie să-l salvez, acel om avea nevoie de mine. Așa că, am lătrat cu toată puterea și l-am urmat bloc după bloc.

M-am apropiat, îi puteam simți mirosul mâinilor. Omul mi-a zâmbit o clipă și când m-a luat în brațe am început să-i simt inima de gheață încălzindu-se. M-am apropiat de obrajii lui și am simțit o lacrimă rostogolindu-se pe ei. L-am privit profund și răspunsul său a fost un zâmbet strălucitor. I-am sărit entuziasmat în brațe, i-am promis că am să mă port frumos, am să-l iubesc pentru totdeauna și n-am să-l părăsesc niciodată.

Ce norocos a fost să treacă prin acel bloc, pe acea stradă și mă simt și eu norocos.

Au fost atât de mulți oameni care treceau pe acolo și niciunul nu s-a uitat la mine. Toți preocupati, toți cu grijile lor... Mă bucur că nu m-a ales nimeni. Astăzi am salvat o viață. Astăzi am adoptat un om!”

Iubind animalele - Gandurile unui caine - via Ben Barker

$$$

 Sărutul Mamei

"Era o dată un băiețel care când era la şcoală ținea pumnul de la mâna stângă închis. Când îl asculta învățătoarea se ridica ,răspundea , scria cu dreapta ,dar pumnul de la mâna stângă îl ținea strâns.

Într -o zi, pentru a face pe placul celorlalți elevi ,învățătoarea îl întrebă de ce stă aşa.Băiețelul nu voia să răspundă, dar la insistențele învățătoarei si mai ales pentru a-si mulțumi colegii de clasă s-a hotărât să -si dezvăluie secretul.

-În fiecare zi când plec la şcoală mama îmi dă în palma stângă un sărut, iar apoi închizându-mi mâna îmi spune zâmbind :

Puiule acesta este darul meu pentru tine !

De aceea țin mereu pumnul închis ,înăuntru se află sărutul mamei mele!" text preluat

$$$

 

DRAGA FRATE ALB, 

"Dragă prieten alb, câteva lucruri pe care ar trebui să le știi,

Când m-am născut eram negru

Când am început să cresc eram negru

Când merg la plajă sunt negru

Când mi-e frig, încă sunt negru

Când mă panichez, tot negru sunt

Când mă îmbolnăvesc, sunt negru

și când mor voi rămâne negru.

În schimb tu, dragul meu prieten alb.

Când te naști ești roz

Când crești mare ești alb

Când mergi la plajă te faci roșu

Când ți-e frig, te faci albastru

Când intri în panică, te faci galben

Când ești bolnav, te faci verde

Când mori, te faci gri

și mai ai tupeu să-mi spui că eu sunt colorat!"

_________

Autor: Léopold Sédar Senghor: "Dragă frate alb".

Fotografie: Quim Fàbregas (în Senegal în 2015)

$$$

 

SI-ATAT DE MULT CAT A CITIT, / PANA CE A ADORMIT !...

"Motan mi-as fi dorit sa fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu ghiare si mustati mai lungi,

cu-n ochi verzui si-un ochi caprui.(...) -"Balada motanului", de NICHITA STANESCU