În lagărul de concentrare, i-au dat un număr: 119104.
Dar ceea ce au încercat cel mai mult să-i frângă… a fost tocmai ceea ce avea să salveze milioane de vieți.
1942, Viena.
Viktor Frankl avea treizeci și șapte de ani. Psihiatru respectat, o carieră promițătoare, un manuscris aproape terminat și o soție, Tilly, al cărei zâmbet umplea o încăpere.
Avea o viză pentru America. Un bilet spre salvare.
Dar părinții săi în vârstă nu puteau să-l urmeze.
Așa că a rămas.
Câteva luni mai târziu, naziștii au venit după toți.
Theresienstadt. Apoi Auschwitz. Apoi Dachau.
Manuscrisul la care lucrase ani de zile — cusut cu grijă în căptușeala hainei —
i-a fost smuls imediat ce a ajuns.
Opera lui. Scopul lui. Reduse la cenușă.
I-au luat hainele. I-au ras părul. I-au șters numele.
Pe fișele de admitere rămânea doar un număr: 119104.
Dar exista un lucru pe care gardienii nu l-au înțeles:
poți să iei totul de la un om — numele, bunurile, viitorul.
Dar ceea ce știe… nu i-l poți fura.
Iar Viktor Frankl știa ceva despre mintea umană.
Ceva ce avea să-i salveze viața.
Și să schimbe pentru totdeauna istoria psihologiei.
În lagăre, a observat un tipar.
Prizonierii nu mureau doar de foame, frig sau boală.
Mureau când își pierdeau „de ce-ul”.
Când un om înceta să creadă în ceva — o persoană pe care voia s-o revadă, o promisiune de îndeplinit, o lucrare de terminat —
corpul lui ceda în câteva zile.
Medicii aveau chiar un termen pentru asta: give-up-itis, boala renunțării.
Dar cei care rămâneau ancorați într-un sens —
rezistau. Chiar și la de neconceput.
Frankl a început un experiment.
Nu într-un laborator. Ci în barăci.
Se apropia de prizonierii pe punctul de a ceda și le șoptea:
„Cine te așteaptă?”
„Care e munca pe care trebuie s-o termini?”
„Ce i-ai spune fiului tău, ca să supraviețuiești acestui coșmar?”
Nu putea oferi mâncare, nici libertate.
Dar putea oferi ceva ce nici naziștii nu puteau confisca:
un motiv pentru a vedea ziua de mâine.
Unul a supraviețuit gândindu-se la fiica lui.
Altul pentru a termina o teorie științifică.
Frankl, în schimb, a supraviețuit rescriindu-și mental cartea.
Pagină cu pagină. În noaptea barăcilor.
Aprilie 1945. Eliberarea.
Cântărea 38 de kilograme. Oasele îi ieșeau prin piele.
Tilly era moartă. Mama lui. Fratele lui. Tot ce iubea, distrus.
Ar fi avut toate motivele să renunțe.
Dar n-a făcut-o.
S-a așezat.
Și a început să scrie.
Nouă zile.
Atât i-a trebuit ca să rescrie, doar din memorie, cartea pe care naziștii i-o arseseră.
Dar de data asta, în ea era ceva ce lipsea din original:
dovada.
Dovada că teoria lui nu era doar filosofie. Era supraviețuire.
A numit-o Logoterapie — terapia sensului.
O idee simplă, dar revoluționară:
ființa umană poate îndura aproape orice… dacă are un „de ce” pentru care s-o facă.
„Cine are un de ce suficient de puternic, poate îndura aproape orice cum.”
(Cuvintele erau ale lui Nietzsche, dar Frankl le-a demonstrat în infern.)
1946. Cartea este publicată.
În germană: Trotzdem Ja zum Leben sagen — Să spui da vieții, în ciuda tuturor.
În engleză: Man’s Search for Meaning — Omul în căutarea sensului.
Editorii o resping inițial.
„Prea sumbră”, spun ei.
„Cine ar vrea să citească despre lagărele de concentrare?”
Dar încetul cu încetul, cartea se răspândește.
Terapeuți plâng citind-o.
Prizonieri își găsesc speranța în ea.
Oameni distruși de boli, pierderi, divorțuri, eșecuri…
înțeleg că și durerea poate avea un sens.
Impactul este imens.
Tradusă în peste 50 de limbi.
Peste 16 milioane de exemplare vândute.
Biblioteca Congresului o include printre cele 10 cărți cele mai influente din America.
Dar ceea ce contează cu adevărat e altceva.
E cineva, în cea mai întunecată noapte a sa, care a citit-o
și a decis să reziste încă o zi.
Pentru că Viktor Frankl a demonstrat ceea ce naziștii n-au reușit să distrugă:
poți să iei totul de la un om — libertatea, familia, viitorul, speranța —
dar rămâne mereu o libertate finală:
cea de a alege sensul pe care îl dai la ceea ce ți se întâmplă.
Nu putem controla ce ni se întâmplă.
Dar putem alege mereu ce facem cu asta.
Astăzi, Viktor Frankl nu mai este printre noi.
Dar în saloanele spitalelor, în cabinetele terapeuților, în închisori,
în momentele tăcute în care cineva se întreabă dacă mai merită să meargă înainte —
cuvintele lui încă răsună:
„Când nu mai putem schimba o situație, suntem chemați să ne schimbăm pe noi înșine.”
„Se poate lua totul de la un om, în afară de un singur lucru: libertatea de a-și alege atitudinea în fața oricărei circumstanțe.”
Naziștii i-au dat un număr.
Istoria i-a dat nemurirea.
Pentru că omul care a pierdut totul…
a învățat lumea că sensul este singurul lucru pe care nimeni nu ni-l poate lua vreodată.
Prizonierul 119104 nu doar că s-a salvat.
A transformat suferința în vindecare.
Și undeva, în această noapte, cineva pe marginea prăpastiei va citi cuvintele lui
și va decide să rămână. Încă o zi.
Aceasta nu este simplă supraviețuire.
Este o victorie asupra morții însăși.
Călătorie în istorie
