$$$

 Primul om supus criogenizării după moarte a fost profesorul american de psihologie, doctorul James Hiram Bedford. La sfârșitul anilor ’60, această inițiativă era privită cu o mare doză de scepticism, căci însuși termenul „crionică” nu avea decât doi ani de existență, iar procedura de înghețare era doar o ipoteză teoretică, lipsită de orice garanție că, peste decenii, omul criogenizat va putea fi readus la viață. Bedford, însă, era un om al științei, iar înainte de a muri a declarat că nu recurge la această măsură din dorința de a fi „înviat” în viitor, ci în speranța că urmașii săi vor putea, cândva, valorifica rezultatele acestui experiment științific unic.

James Hiram Bedford s-a născut în anul 1893, în orașul american Pittsfield, statul Massachusetts. La vârsta de patru ani a suferit o formă gravă de difterie, care aproape că i-a curmat viața. Totuși, copilul s-a însănătoșit și a trăit o viață plină de lumină, aventuri și împliniri.

În tinerețe, Bedford s-a mutat în California și s-a înscris la Universitatea Californiei din Berkeley, unde a obținut o diplomă de master în educație și psihologie, predând totodată la o școală secundară. După absolvire, s-a dedicat complet formării sale profesionale și carierei academice, devenind profesor de psihologie la aceeași universitate și publicând mai multe lucrări în domeniu.

De-a lungul vieții, Bedford a călătorit mult și a manifestat un interes profund pentru prelungirea vieții umane și pentru dezvoltarea tehnologiilor menite să încetinească procesul de îmbătrânire. A fost atras de ideea criogenizării după ce a citit lucrarea doctorului Robert Ettinger, „Perspectiva nemuririi”, și curând a devenit o figură marcantă în acest domeniu. Astfel, când la vârsta de 73 de ani i s-a diagnosticat un cancer renal cu metastaze pulmonare, el a luat o decizie crucială: aceea de a deveni primul om criogenizat din istorie.

Bedford era conștient că medicina epocii nu atinsese încă nivelul necesar pentru a garanta o eventuală reanimare, dar spera că experiența sa va impulsiona știința și va deschide drumuri pe care generațiile viitoare le vor putea urma.

Trebuie spus că Bedford nu a fost primul om care și-a dorit să-și supună trupul unui asemenea experiment, însă două încercări anterioare eșuaseră. Un profesor din San Francisco murise cu mult înainte ca echipa de crioniști să ajungă la el, ceea ce făcuse imposibilă conservarea creierului, iar o femeie din California fusese îmbălsămată fără știrea specialiștilor, fapt care a dus la abandonarea procedurii și la îngroparea ei obișnuită.

James Bedford se afla într-un hospice când, la 12 ianuarie 1967, inima sa a încetat să mai bată – răpus de complicațiile provocate de cancer. Echipa medicală a Societății Crionice din California, condusă de doctorul Reno Abel, a sosit la căpătâiul său pentru a-i împlini ultima dorință.

Medicii aveau doar șapte minute de la momentul morții pentru a efectua toate procedurile necesare. Bedford a fost conectat la un aparat de respirație artificială, pentru a menține fluxul de oxigen către creier, în timp ce în vene i s-a injectat dimetilsulfoxid, menit să înlocuiască sângele și să protejeze organele interne de deteriorarea prin îngheț. Ulterior, trupul său a fost așezat pe gheață carbonică într-o capsulă metalică și transportat la compania Cryo-Care Equipment Corporation din orașul Phoenix, unde a fost introdus într-un vas Dewar – o capsulă cu azot lichid, menținută la temperatura de −196 °C.

Câteva zile mai târziu, lumii i s-a anunțat că primul om fusese cu succes înghețat în azot lichid și că va putea fi readus la viață atunci când medicina va descoperi un leac pentru cancer. În același timp, publicația The Times a subliniat că trupul lui Bedford ar putea fi păstrat în stare de anabioză în acea uriașă capsulă timp de douăzeci de mii de ani – o afirmație privită însă cu mult scepticism de comunitatea științifică.

După doi ani, corpul lui Bedford a fost transferat de la Cryo-Care la depozitul Galiso Inc., producător de echipamente de testare din Anaheim, unde a fost așezat într-un nou vas Dewar, mai performant. În anii care au urmat, soția și fiul său, deși nu împărtășeau entuziasmul pentru crionică, au fost nevoiți să înfrunte numeroase procese intentate de alți membri ai familiei, care cereau dezghețarea și înmormântarea profesorului după rânduiala tradițională.

Presiunea din partea rudelor și a companiei de asigurări i-a determinat pe reprezentanții Galiso Inc. să refuze continuarea conservării capsulei, declarând că trupul trebuie înmormântat. Atunci, fiul său, Norman, a închiriat o rulotă și a transportat trupul tatălui său mai întâi la instalația comercială de criogenizare Trans-Time Inc. din Emeryville, iar mai târziu – într-un loc necunoscut din sudul Californiei.

Până la începutul anilor ’90, Norman Bedford, în ciuda cheltuielilor uriașe, a fluctuațiilor de preț la azot lichid și a tensiunilor familiale, a încercat să păstreze trupul tatălui său, mutându-l de mai multe ori, până când vasul Dewar a început să se deterioreze. În acel moment, el a fost nevoit să-l readucă la Galiso Inc. și să solicite sprijinul Fundației Alcor Life Extension Foundation, o organizație non-profit dedicată criogeniei, care deja îngrijea alte capsule cu persoane criogenizate.

După decenii de relocări și depozitări succesive, starea trupului era incertă, astfel că medicii fundației Alcor, înainte de a-și asuma răspunderea pentru conservarea sa, au decis să-l examineze. Spre uimirea lor, corpul lui Bedford se păstrase remarcabil de bine: chipul îi părea mai tânăr decât vârsta de 73 de ani pe care o avusese la moarte, deși unele porțiuni ale pielii își pierduseră culoarea, iar corneele, afectate de cristalele de gheață, deveniseră albicioase. Totuși, aceste modificări au fost considerate minore, astfel că trupul a fost așezat într-un nou vas Dewar și lăsat în grija fundației Alcor la Galiso Inc.

Trei ani mai târziu, temerile privind posibile cutremure în California au determinat mutarea întregii instalații de criogenizare în orașul Scottsdale, statul Arizona, unde trupul lui Bedford, împreună cu alte treizeci și trei de persoane criogenizate, se află și astăzi.

Au trecut cincizeci și opt de ani de la momentul criogenizării sale. În acest timp, știința a evoluat considerabil: crioconservarea umană a devenit un proces mai bine înțeles și mai sigur, în special după anii 2000, când metoda înghețării cu azot lichid a fost înlocuită de vitrificare – procedură care previne deteriorarea țesuturilor prin formarea cristalelor de gheață. De asemenea, dimetilsulfoxidul, un agent chimic agresiv folosit în trecut, a fost de mult abandonat; unii specialiști consideră că această substanță a provocat, probabil, leziuni ireversibile creierului lui Bedford.

Cu toate acestea, trupul său rămâne în continuare conservat și a devenit un simbol emblematic în comunitatea crioniștilor. Încă nu există un răspuns cert la întrebarea dacă un om poate fi reînviat complet și fără urmări după o lungă crioconservare – și nici când s-ar putea întâmpla acest lucru pentru prima dată. Dar este posibil ca, într-o zi, savanții să încerce să-l readucă la viață, oferindu-i lui James Bedford o a doua șansă, atunci când omenirea va fi găsit, în sfârșit, leacul pentru cancer.

$$$

 Ultimul gigant: povestea unui arbore care a supraviețuit veacurilor, dar nu și oamenilor

⚠️ Declarație: „Unele detalii ale acestei istorii (precum fotografia din anul 1899 și afirmația privind «ultimul gigant») nu dispun de confirmări documentare sigure și pot reprezenta o interpretare legendară. Acest articol este o împletire de fapte istorice și ipoteze, iar cititorului i se recomandă să confrunte informațiile cu surse științifice sau arhivistice.”

La sfârșitul secolului al XIX-lea, când lumea abia începea să conștientizeze cât de devastatoare poate fi intervenția omului asupra naturii, într-un colț al Americii de Nord se înălța un arbore care, prin simpla sa existență, simboliza veșnicia. Era un sequoiadendron uriaș — un copac ale cărui rădăcini fuseseră martore a sute de ani de schimbări, războaie și descoperiri, de nașteri și prăbușiri de civilizații. Supraviețuise furtunilor, incendiilor și iernilor aspre, dar nu putuse învinge omul cu fierăstrăul.

Fotografia realizată în 1899 a surprins un moment care avea să devină deopotrivă simbolul măreției naturii și al pierderii ei ireparabile. Pe imensul ciot stau oameni ce par figuri fragile, miniaturale, pe fundalul a ceea ce odinioară fusese un colos viu. Un trunchi subțire se ridică încă din mijlocul buturugii, asemenea unui semn al vieții stinse pentru totdeauna.

Arborii care au trăit mai mult decât imperiile

Sequoia și sequoiadendronii uriași sunt printre cele mai vechi organisme vii de pe Pământ. Vârsta lor poate atinge trei milenii, iar înălțimea — peste o sută de metri. Trunchiul este atât de gros, încât mai mulți oameni, uniți într-un cerc, cu greu l-ar putea cuprinde.

Acești arbori nu sunt doar plante — sunt cronici vii ale planetei. Ei au crescut într-o vreme când statele moderne nu existau încă și au fost martorii unei istorii milenare a lumii. Lemnul lor, rezistent la putrezire, insecte și foc, le conferă o longevitate aproape nemuritoare în condiții naturale.

De ce au fost tăiați?

În secolul al XIX-lea, defrișările masive din America de Nord deveniseră o normă. Dezvoltarea căilor ferate, a orașelor și a agriculturii necesita cantități uriașe de lemn. Sequoia, cu trunchiurile lor drepte și uriașe, păreau materialul de construcție ideal.

Pe atunci, aproape nimeni nu se gândea că fiecare astfel de arbore era o ființă unică, care avusese nevoie de secole pentru a-și atinge măreția. Pentru mulți tăietori de lemne, acești giganți nu erau decât „lemn de calitate superioară”.

Simbolul pierderii

În fotografia din 1899 vedem oameni stând pe un ciot de câțiva metri înălțime. Siluetele lor par firave, aproape ireale, iar trunchiul retezat se aseamănă cu temelia unei fortărețe străvechi. Acea imagine este un reproș mut adresat întregii omeniri — o amintire dureroasă a faptului că ceea ce natura zidește în veacuri poate fi distrus de om în doar câteva zile.

Astăzi, asemenea imagini nu mai stârnesc admirație, ci o adâncă melancolie. Înțelegem că am pierdut nu doar un arbore, ci o lume întreagă, o ecosistemă în care el era centrul vieții.

Ce a mai rămas astăzi

O parte dintre sequoia giganți au fost totuși salvați. Prin eforturile ecologiștilor, ale organizațiilor de protecție a naturii și ale unor cercetători devotați, unele păduri de sequoia au fost transformate în parcuri naționale. În California pot fi încă admirați arbori care au peste două milenii de existență.

Și totuși, pierderea rămâne uriașă. Multe exemplare unice, relicte ale unei lumi vechi, au fost nimicite pentru totdeauna. Iar fotografia „Ultimului gigant” rămâne o mărturie vie, un avertisment că natura trebuie ocrotită, nu exploatată.

Lecția pe care trebuie s-o învățăm

Aceasta nu este doar povestea unui copac, ci o alegorie despre lăcomia și amnezia omului. Ea ne învață că resursele planetei sunt finite și că rănile adânci lăsate asupra naturii nu pot fi vindecate.

Trăim într-o epocă în care catastrofa încă mai poate fi evitată. Putem proteja pădurile, putem crea rezervații, putem reînvia ceea ce s-a pierdut. Dar pentru aceasta e nevoie de voință și de conștiința faptului că suntem parte a naturii, nu stăpânii ei.

Privind această fotografie alb-negru din 1899, e imposibil să nu te întrebi: ce vor spune despre noi oamenii peste un secol? Ne vor fi recunoscători pentru ceea ce am salvat sau vor privi imaginile noastre ca pe o mărturie a propriei noastre distrugeri?

Fie ca povestea „Ultimului gigant” să devină nu doar un simbol al pierderii, ci și un îndemn de a păstra ceea ce încă poate fi salvat. Căci fiecare arbore, fiecare pădure nu reprezintă doar o parte din peisaj — ci o filă vie din istoria planetei noastre.

$$$

 ALBERT BIERSTADT

Copilărie

Albert Bierstadt a fost cel mai mic dintre șase copii și cel mai mijlociu dintre trei frați, născut de Henry Bierstadt, un membru al familiei Cooper, și Christina M. Tillmans. Înainte ca Albert să împlinească doi ani, familia a emigrat în New Bedford, Massachusetts, unde industria balenieră și cererea mare de butoaie le-au oferit lui Henry și familiei sale un nivel de trai confortabil. Bierstadt a dezvoltat o pasiune timpurie pentru artă și, deși vopselele s-au dovedit a fi greu de găsit, i-a plăcut să schițeze și să deseneze cu creioane colorate. A fost, așa cum și-a amintit Albert mai târziu, o copilărie fericită, dar se știu puține alte lucruri despre primii săi ani. Se consemnează, însă, că, în timp ce era încă adolescent, l-a asistat pe pictorul peisagist de origine engleză George Harvey la un spectacol itinerant în care artistul proiecta imagini ale picturilor sale pe un mic ecran de teatru (contra unei taxe de intrare de 25 de cenți).

Educație și formare timpurie

Bierstadt a fost în principal autodidact și, la vârsta de douăzeci de ani, a început să-și ofere serviciile ca profesor de desen în New Bedford. Un an mai târziu, a început să experimenteze cu vopsele în ulei. De asemenea, a expus treisprezece dintre lucrările sale pentru prima dată la Uniunea de Artă din New England din Boston. Apoi, în 1853, după ce a expus la Academia de Arte Frumoase din Massachusetts și după ce a făcut o călătorie în Munții Albi din New Hampshire, a călătorit în nordul Europei, unde spera să studieze la Școala din Düsseldorf.

Școala de la Düsseldorf a fost condusă de un grup de pictori, printre care Andreas Achenbach, Karl Friedrich Lessing, Johann Wilhelm Schirmer și Hans Fredrik Gude, care făceau parte din mișcarea romantismului german . Acești artiști erau susținători ai tehnicii de pictură en plein air (în aer liber), iar lucrările lor purtau adesea uverturi religioase. (Bierstadt sperase să se conecteze cu ruda sa îndepărtată și membru proeminent al școlii de la Düsseldorf, Johann Peter Hasenclever, dar, din păcate, Hasenclever murise cu puțin timp înainte de sosirea lui Bierstadt.)

În timp ce se afla la Düsseldorf, Bierstadt i-a căutat pe pictorul istoric germano-american Emanuel Gottlieb Leutze și pe pictorul peisagist american Worthington Whittredge, despre care spera că îl vor putea convinge pe Achenbach să-l ia ca elev. Cu toate acestea, aceștia au considerat lucrările lui Bierstadt ca fiind evident decorative și l-au convins de minciuna că Achenbach nu accepta studenți noi. Scriitorul de artă Charles McQuillen notează că Leutze și Whittredge l-au încurajat totuși să persevereze cu propriul stil, care avea să dea naștere în cele din urmă la „compoziții teatrale, tehnici de desen neoclasice dure, atenție la detalii și peisaje romantizate [care erau] sentimentale, fanteziste și alegorice ca conținut [și] executate cu meticulozitate într-un stil extrem de finisat”.

Bierstadt a rămas în Europa timp de patru ani, unde s-a dedicat artei sale. În ultimul său an petrecut în Europa, a călătorit cu Whittredge prin Germania, Elveția și Italia (unde și-a petrecut lunile de iarnă vizitând Roma, Napoli și Capri). S-a întors la New Bedford în 1857 ca artist matur. A predat desen și pictură pentru o scurtă perioadă, înainte de a se dedica pe deplin propriei lucrări.

Inițial, Bierstadt a produs lucrări bazate pe scene europene fictive. Apoi, la sfârșitul anului 1857, s-a alăturat proiectului topografic terestru al lui Frederick W. Lander, călătorind în partea de vest a Statelor Unite și în Munții Stâncoși. Lander fusese contractat de guvern pentru a topi, proiecta și mai târziu construi ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de „Traseul Lander” prin Wyoming și Idaho. Bierstadt a făcut nenumărate schițe pe parcurs și a început, de asemenea, să se implice în noul mediu al fotografiei. Schițele și fotografiile sale au format baza pentru vastele priveliști pe care le va executa mai târziu în studioul său. În 1859, Bierstadt a călătorit de data aceasta la râul Platte și la Munții Wind River, admirând peisajele uluitoare și schițând scene din viața locuitorilor nativi. A continuat spre Munții Stâncoși, unde priveliștile uneori le întreceau chiar și pe cele ale Alpilor Europeni. Bierstadt a fost atât de entuziasmat încât a declarat: „Țara noastră are cel mai bun material pentru artist din lume”. Prima sa pictură importantă din această perioadă (acum pierdută) a fost Baza Munților Stâncoși (cca. 1860).

Perioada de maturitate

În primăvara anului 1858, Bierstadt a impresionat criticii din New York cu o pictură de mari dimensiuni reprezentând Lacul Lucerna din Alpii Elvețieni, inclusă în expoziția anuală de la Academia Națională de Design (NAD). A făcut o asemenea impresie încât câteva săptămâni mai târziu a fost numit membru de onoare al NAD. S-a mutat la New York și s-a stabilit în clădirea de studio de pe Tenth Street. Bierstadt și-a dezvoltat curând o reputație solidă pentru picturile sale reprezentând zonele muntoase din Vestul American, inclusiv una dintre cele mai apreciate lucrări ale sale, Munții Stâncoși, Vârful Lander (1863). În această perioadă, a înființat și o afacere de succes în fotografie în New York City, împreună cu frații săi, Charles și Edward (afacerea a funcționat din 1860 până în 1866).

La începutul anului 1863, Bierstadt s-a îndreptat din nou spre vest, de data aceasta cu autorul Fitz Hugh Ludlow (probabil cel mai cunoscut pentru cartea sa „The Hasheesh Eater” , care detalia experiențele sale cu consumul de droguri). Cei doi bărbați au trecut prin Utah și San Francisco, petrecând șapte săptămâni în Valea Yosemite, înainte de a se întoarce acasă prin Oregon. La scurt timp după aceea, Ludlow și soția sa, Rosalie, au divorțat, lăsând-o liberă să-l curteze pe Bierstadt. În ciuda acestui fapt, Ludlow și Bierstadt au rămas prieteni apropiați, Ludlow devenind de fapt unul dintre cei mai puternici campioni ai artistului. (A scris despre expedițiile lor în articole pentru The Atlantic Monthly și, mai târziu, într-o carte intitulată „ The Heart of the Continent” (1870). Ludlow a fost, de asemenea, critic de artă pentru The New York Evening Post, pentru care a scris recenzii laudative ale picturilor lui Bierstadt.)

Mai târziu, în 1863, Bierstadt a fost chemat în armată, dar a plătit un alt om să-i ia locul. În anul următor, pictura sa „ Munții Stâncoși” a fost expusă la Târgul Sanitar din New York, alături de lucrările respectatului peisagist Frederic Edwin Church . Pictura a fost lăudată de influentul critic de artă James Jackson Jarves pentru că prezintă „o redare de neegalat a luminii americane”. În 1865, cu reputația sa acum în ascensiune, Bierstadt și-a construit o casă/studio, numită „Malkasten”, în Irvington, la nord de New York City, cu vedere la râul Hudson. De aici, Bierstadt s-a aventurat în New England și New Hampshire, adesea cu fratele său Edward (ca fotograf). De fapt, în New Hampshire a realizat ceea ce mulți consideră a fi printre cele mai realizate lucrări ale sale, „ Piscicul de Smarald” (1870).

Bierstadt a devenit asociat cu așa-numita Școală a Râului Hudson din a doua generație . Artiștii erau considerați „de a doua generație” deoarece se aventurau dincolo de regiunea Hudson imediată, către locații interne mai îndepărtate. Într-adevăr, Bierstadt (împreună cu Thomas Moran ) și-a schimbat atenția geografică și a prezentat peisajul vestic ca fiind epitomeul resurselor naturale neexploatate ale națiunii. Mai mult, în timp ce fondatorul grupului Hudson, Thomas Cole , a pus accentul pe crearea de imagini sublime , alegorice ale naturii, artiștii din a doua generație și-au schimbat abordarea, concentrându-se mai mult pe observarea atentă a peisajului și pe producția de picturi care insuflau un sentiment de seninătate contemplativă privitorului.

Contribuind la ridicarea marelui Vest american la un nivel de conștiință națională, Bierstadt a devenit legat de conceptul Destinului Manifest. Aceasta era credința, larg răspândită în America secolului al XIX-lea, că coloniștii albi din Vest au acceptat o misiune dată de Dumnezeu de a-și cuceri mediul ca o modalitate de a crea un nou „rai pe pământ” (și anume America). După cum spune istoricul Anne F. Hyde, „Bierstadt a pictat Vestul așa cum sperau americanii, ceea ce a făcut ca picturile sale să fie extrem de populare și a întărit percepția Occidentului fie ca Europa, fie ca Eden sublim”.

Perioada târzie

În 1866, Bierstadt și Rosalie s-au căsătorit, iar proaspeții căsătoriți au petrecut doi ani turneând prin Europa. În timp ce se aflau la Londra, au fost în audiență cu Regina Victoria (o admiratoare cunoscută a operei sale); la Paris, Bierstadt a primit prestigioasa medalie Legiunea de Onoare ; iar la Roma, cuplul a socializat cu renumitul compozitor Franz Liszt. În timpul acestor călătorii, Bierstadt a închiriat studiouri și a continuat să picteze. Odată întors în America, s-a îndreptat din nou spre vest, de data aceasta în regiunea Yosemite și Sierra Nevada. Bierstadt a stat doi ani, schițând, pictând și vânzând lucrări colecționarilor din zona locală.

În iulie 1871, familia Bierstadt a călătorit la San Francisco cu noua cale ferată transcontinentală. Au rămas în California până în octombrie 1873. În 1875, pictura lui Bierstadt, „Descoperirea râului Hudson” (1874), a fost instalată în Capitoliul Statelor Unite, iar în anul următor a fost invitat să viziteze Casa Albă de către președintele Rutherford B. Hayes. Cu toate acestea, lucrările lui Bierstadt pentru Centenarul Philadelphiei din 1876 nu au fost deloc bine primite și au semnalat începutul unui declin în cariera sa artistică.

În toamna anului 1876, Rosalie a fost diagnosticată cu tuberculoză și sfătuită de medicul ei să se recupereze într-un climat mai cald. La sfatul medicului ei, familia Bierstadt s-a retras în lunile mai reci în Bahamas, unde Bierstadt a schițat și pictat peisajele tropicale și marine locale cu o vigoare reînnoită. Într-adevăr, pictura sa, Țărmul Mării Turcoaz (1878), a fost probabil ultimul său succes critic atunci când a fost expusă la Academia Națională de Design în 1880.

În 1882, studioul lui Bierstadt („Malkasten”) a ars, iar acesta a pierdut multe lucrări. Acest eșec dur a coincis cu o piață de artă deprimată. Dar cea mai grea lovitură dată moralului său a venit atunci când înscrierea sa la Expoziția Universală din 1889 de la Paris, Ultimul bizon (1888), a fost respinsă de comitetul de selecție american. În același an, Bierstadt a făcut ultima sa călătorie spre vest, apoi tot drumul spre nord, în Alaska. Din păcate, însă, el era umbrit de ascensiunea peisagistului nord-american George Inness , un artist puternic influențat de Școala franceză de la Barbizon , care explora tonalismul (un stil mai temperat, care favoriza o gamă limitată de culori de valoare medie) și al cărui stil îi cucere pe critici și pe colegii săi artiști.

În 1893, Rosalie a murit. În anul următor s-a recăsătorit cu o văduvă bogată, dar, din cauza unui stil de viață extravagant, a declarat faliment personal. A fost forțat să-și vândă întreaga proprietate și bunuri, inclusiv 150 de picturi, pentru a-și satisface creditorii. Bierstadt și-a petrecut ultimii ani mai mult sau mai puțin uitați; lucrările sale au fost considerate exagerate și demodată. A murit subit pe 18 februarie 1902. Înmormântat la Cimitirul Rural din New Bedford, Massachusetts, a fost onorat postum când Muntele Bierstadt din Colorado a fost numit în onoarea sa.

Moștenirea lui Albert Bierstadt

Împreună cu alți membri din a doua generație ai școlii Hudson River (inclusiv Asher B. Durand, John Frederick Kensett, Sanford Robinson Gifford, Thomas Moran și Frederic Edwin Church), Bierstadt a devenit faimos în secolul al XIX-lea pentru pictarea unor peisaje vaste ale Americii (ca să nu mai vorbim de peisajele Europei, Canadei și Bahamas). Dar ceea ce i-a diferențiat pe Bierstadt (și pe Moran) de alți asociați ai Școlii Hudson a fost concentrarea sa asupra Vestului American neexplorat. În acest sens, el a contribuit la introducerea publicului american mai larg în frontierele sale nerevendicate și în sălbăticia neîmblânzită. Într-adevăr, scenele sale cu un „Țară Promisă” americană au intrat în conștiința națiunii și au inspirat o generație de exploratori și coloniști să se aventureze spre vest.

Deși stilul artiștilor de la Bierstadt și al Școlii Râului Hudson a căzut în dizgrație la sfârșitul secolului al XIX-lea, artiștii mișcării regionaliste americane din anii 1930 (inclusiv Thomas Hart Benton , Grant Wood și John Steuart Curry ) și-au arătat datoria față de Școala Râului Hudson prin concentrarea pe imagini detaliate, realiste și, într-adevăr, adesea idealizate, ale Americii rurale, într-o perioadă în care o mare parte a populației devenise dezamăgită de viața urbană și de industria modernă în urma Marii Depresiuni. Mai mult, abordarea lui Bierstadt și a altor artiști de la Școala Râului Hudson s-a răspândit până la fotografi de peisaj din secolul al XX-lea, precum Ansel Adams , ale cărui peisaje fotografice uluitoare au surprins măreția peisajului american, susținând în același timp cauzele conservării prin înființarea de parcuri naționale.

$$$

 APARIȚIA STATELOR SLAVE (I) - REPUBLICA NOVGOROD

Republica Novgorodului a fost o republica medievala intre marea Baltică si munţii Ural. Republica a existat între secolele al XII-lea şi al XV-lea. Procesul de separare de Rutenia (Rusia) Kievenă a durat mai mult de un secol. La începutul secolului al XII-lea, Novgorodul a început să invite diferiţi nobili să conducă oraşul fără a mai consulta pe Marele Cneaz din Kiev aşa cum ar fi cerut relaţiile de vasalitate dintre centru şi provincie. În 1136, boierii şi marii negustori au cucerit independenţa politică a oraşului şi ţinuturilor înconjurătoare. Orase invecinate considerate vasalii Marelui Novgorod, Staraia Russa, Ladoga, Torjok şi Oreşek s-au alaturat republici.

În cele trei secole de existenţă, Republica Novgorodului s-a extins mult spre est şi nord. Novgorodenii au exploatat zonele din jurul lacului Onega, de-a lungul râului Dvina de Nord până pe coastele Mării Albe. Triburile turcice, care locuiau în nordul Uralilor, au fost obligate să plătească tribut Novgorodului. Economia Novgorodului se baza pe vanat, pescuit si extragerea diferitelor minereuri inclusiv sarea.

Cea mai înaltă autoritate în Republica Novgorodului era adunarea populară (vecea), la care participau reprezentanţii orăşenilor şi ai ţăranilor liberi. Aceste adunări elective puteau alege guvernatorii (posadnicii), comandanţii militari (tisiaţki) şi, începând din 1156, şi arhiepiscopii. Arhiepiscopul, ales doar din rândurile boierilor bogaţi, era şeful guvernului şi cel mai puternic stăpân feudal al Novgorodului, care stăpânea cea mai mare parte a pământurilor şi a surselor de venit, care-i fuseseră cedate de către Marele Cneaz al Kievului. Arhiepiscopul era responsabill de bugetul local şi de relaţiile externe şi avea şi puteri judecătoreşti. Negustorii şi meşteşugarii de rând participau la viaţa politică internă a Marelui Novgorod. Ei erau organizaţi în bresle şi erau împărţiţi în konciane (locuitori ai mahalalelor), uliciane (locuitori ai aceleiaşi străzi) şi sotnii (grupe de câte o sută). Începând cu secolul al XII-lea, starostii acestor bresle au căpătat dreptul de a ratifica cele mai importante hotărâri ale republicii.

Conducătorul Novgorodului era un cneaz din principatele învecinate, invitat de vecea oraşului să fie în fruntea republicii. Între cele două părţi (cneaz şi oraş) se semna un contract. Acest contract apăra interesele boierilor Novgorodului. Îndatoririle cârmuitorului Novgorodului erau limitate. În primul rând el era conducătorul militar suprem. Nu se bucura însă de dreptul de a judeca. Oraşul era guvernat de posadnici aleşi prin vot, care erau mediatori între poporul de rând şi principele Novgorodului – cneazul. Reşedinţa oficială a cneazului a fost o vreme reduta oraşului , Detineţ, (tradus aproximativ prin Orăşel), pentru ca apoi să fie mutată în suburbia Gorodişce (Mărginime, Periferie). Începând cu mijlocul secolului al XIII-lea, mai precis cu Alexandr Nevski, conducătorii Novgorodului au fost aleşi doar din rândul cnejilor din Vladimir.

Republica Novgorodului a luptat împotriva suedezilor şi germanilor. Începând din secolul al XII-lea, suedezii au cucerit teritoriile finlandeze, unde o parte a populaţiei plătise până atunci tribut Novgorodului. Germanii începuseră atacurile pentru cucerirea regiunii Baltice la sfârşitul secolului al XII-lea. Novgorodul a purtat 26 de războaie cu suedezii şi 11 războaie cu Fraţii armatei lui Cristos (Schwertbrüderorden). Profitând de invazia mongolilor, cavalerii germani, aliaţi cu nobilii războinici din Danemarca şi Suedia şi-au sporit eforturile războinice împotriva Novgorodului în 1240-1242, încercând să cucerească chiar teritorii ale republicii. Ca urmare a înfrângerilor din bătălia de pe râul Nerva (1240) şi din bătălia de pe gheaţă (1242), campania de cuceriri s-a dovedit un eşec. Optzeci de ani mai târziu, pe 12 august 1323, a fost semnat primul tratat de frontieră ruso-suedezo-finlandez – Tratatul de la Nöteborg.

Armata Novgorodului a reuşit să facă faţa atacurilor mongolilor din timpul invaziilor hoardelor tătătreşti dar, deşi republica a reuşit să-şi păstreze independenţa, a fost nevoită să plătească tribut hanilor Hoardei de Aur.

Mai mult de jumate din pământurile private ale Novgorodului erau concentrate în mâinile a 40 de familii boiereşti. Marile moşii bisericeşti şi mânăstireşti, (votcina), ocupau terenurile cele mai fertile în cele mai bine dezvoltate regiuni ale ţării. Pământ se mai afla în proprietatea ţăranilor ţăranilor de rând. Cea mai obişnuită formă de exploatarea a pamânturilor era arenda în parte, prin care proprietarii dădeau în folosinţă lucrătorilor terenurile agricole în schimbul a jumate din recoltă. Economia casnică se baza pe munca holopilor (persoane lipsite de orice libertati, inferioare si iobagilor). În timp, numărul holopilor a scăzut în mod constant, crescând rolul economic al iobagilor. Alături de exploatarea în parte, arendăşia cu plata în bani pesin a început să capete o tot mai mare importanţă, în special în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Stăpânii feudali au încercat să obţină legi pentru legarea de glie a ţăranilor. Anumite categorii de ţărani dependenţi nu aveau dreptul să părăsească moşiile stăpânilor lor. Boierii şi mânăstirile au încercat de asemenea să îngrădească dreptul altor categorii de ţărani de a-şi schimba stăpânul feudal. Astfel de încercări au dus la numeroase răscoale, cele mai importante având loc în anii 1136, 1207, 1228-1229, 1270, 1418 şi 1446-1447. Fuga de pe moşii, refuzul de plată al obligaţiilor feudale, revoltele locale şi alte forme de protest antifeudal au fost fenomene obişnuite în Republica Novgorodului.

Tverul, Moscova şi Marele Ducat al Lituaniei au încercat să cucerească Republica Novgorodului începând din secolul al XIV-lea. În 1397, a izbucnit un conflict între Principatul Moscovei şi Republica Novgorodului din cauza anexării de către moscoviţi a zonei traversate de Dvina de Nord. În 1398, totuşi, acest teritoriu a fost returnat Novgorodului. Pentru a face fată presiunilor Moscovei, Novgorodul a căutat să închege o alianţă cu Lituania, devenind astfel un obstacol în campania de eliminare a diviziunilor feudale ale rusilor. Boierii novgorodeni au încercat să-şi păstreze privilegiile incorporând Republica în Marele Ducat al Lituaniei şi mai apoi în noua uniune polono-lituaniană. Partizanii acestei uniri a fost un grup de boieri cunoscuţi cu numele de Partidul Lituanian. La iniţiativa acestui partid, conducătorii oraşului l-au invitat pe prinţul Mihail Olelkovici să devină cneazul lor. Guvernul Novgorodului a semnat o alianţă cu Marele Duce Lituanian Casimir al IV-lea. Perspectiva schimbării puterii suzerane a produs mari frământări în rândurile oamenilor de rând ai republicii. Autorităţile moscovite s-au folosit de aceste frământări şi au atacat Republica Novgorodului.

Armata Moscovei a ieşit învingătoare în bătălia de la Şelon din 1471, victorie care a grăbit eliminarea oricărei urme de independenţă a Novgorodului. În 1478, ţarul Ivan al III-le (cel Mare) a anexat Novgorodul, care a încetat să mai existe ca o entitate statală independentă.

$$$

 FRUMOASA TURCOAICĂ

Prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o epocă în care femeile și-au cucerit, pas cu pas, poziția în societate pe care o ocupă și astăzi. Dreptul câștigat de femei de a profesa meserii rezervate până atunci exclusiv bărbaților a fost o etapă importantă în “lupta pentru emanciparea femeilor”. 

 

Femeile avocat, doctor, funcționar sau chiar parașutist și taximetrist începeau să fie o prezență constantă în societate. Serviciile secrete nu puteau rămâne indiferente la aceste schimbări iar femeile nu au lăsat neocupat nici acest bastion rezervat până atunci aproape exclusiv bărbaților. De ce au avut succes în această lume dură femeile-spion? Reporterul interbelic A. Munteanu al revistei “Realitatea ilustrată” încerca să găsească un răspuns: ”Defectele, slăbiciunile noastre, ni le descoperă o femeie. Nu putem ascunde spiritului ei de observație orgoliile noastre mici și prostiile noastre mari, în timp ce ea își poate acoperi intențiile cu ușurință. Și dacă vrem să pierdem un bărbat, trebuie să ne folosim de o femeie ca unealtă. Iată cauza întrebuințării femeilor în serviciile de spionaj.” 

Prin talentul, farmecul și inteligența de care au dat dovadă, femeile-spion au reușit să culeagă informații care au influențat decisiv desfășurarea unor evenimente importante ale istoriei. Mata Hari, Virginia Hall, Belle Boyd, Josephine Baker sau românca Vera Atkins sunt doar câteva dintre femeile-spion devenite celebre. 

 

DESPINA DAVIDOVICI - O TURCOAICĂ FRUMOASĂ

 

Despina Davidovici (n. 1895 – d. 1918) a fost una dintre celebrele femei-spion care a activat în timpul Primului Război Mondial. S-a născut la Istambul “dintr'o mamă greacă și un tată muntenegrean” (3). 

 

De o frumusețe răpitoare, tânăra turcoaică și-a pus farmecul, inteligența și ambiția în slujba serviciilor secrete germane. A fost cunoscută în lumea spionajului sub numele de cod: madame Hesketh, madame Despina sau baroneasa Bellville. Se crede că “grație informațiilor ei, germanii au putut torpila vasul Lusitania" (3).

Originară din Levantul plin de vrajă, fiica unor părinți avuți, a fost crescută la Stambul. Când avea șasesprezece ani, era frumoasă, inteligentă și plină de temperament, ca o drăcoaică. Vorbea la perfecție un număr surprinzător de limbi europene și dorea să scape de tutela casei părintești, spre a lua partea ei din viață. Ocaziunea nu întârzie. Un francez cu numele german Paul Storch a luat-o în căsătorie, când ea împlinise șaptesprezece ani. Însă căsnicia nu a fost fericită, căci frumoasa drăcoaică îl înșela foarte des. Împotriva temperamentului ei arzător, argumentele rațiunei nu erau valabile. Nenorocitul soț înțelese că el ar fi numai o piedică în viața Despinei, cariera ei fiind deschisă acum. Și la începutul răsboiului mondial, se și divorțase de ea.” (1)

Divorțul a însemnat pentru frumoasa turcoaică un alt început de drum. Un drum pus în slujba culegerii de informații: “Pasăre călătoare, strălucind de frumusețe, excitând curiozitatea pretutindeni, Despina Davido­vici, “frumusețea turcă”, nu se oprește prea mult într’un oraș, nici prea mult într-o țară. Serviciile Majestății Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informații, de conștiințe co­rupte. E prietena multor ofițeri sus-puși, a multor diplomați de diverse nuanțe. Cine se miră? Despina Davidovici e încân­tă­toare. Remunerațiile îi sunt mari. Dar și serviciile aduse Germaniei sunt mari. Ici, un document prețios, colo un plan, chiar câte un cuvânt între două cupe și două sărutări. Despina știe să mângâie capul unui bărbat care adoarme din senin – în brațele ei știe multe.” (2)

 

DESPINA DAVIDOVICI - UN SPION CARE A IUBIT VIAȚA

 

Articolul “Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista “Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) ne dezvăluie povestea frumoasei spioane:

“Despina ajunse din Stambul în mai toate metropolele europene: la Paris descinse sub identitatea unei Madame Mézié, la Londra și la Madrid figura ca M-me Hesketh, iar când la Roma o chema din nou Davidovici, la New-York a figurat ca D-na Despina, în sfârșit, orașul Washington o cunoștea ca baroneasa Belleville. Pretutindeni, înfățișa viața și… obiceiurile unei femei divorțate, tinere și bogate. Modă, lux, excentricități - constituiau amalgamul programului ei dar, cu toate că activa în serviciul secret, nici un agent nu reușise s'o descopere până la începutul anului 1918.

Spioană din temperament, a lucrat astfel timp de trei ani, fără să se știe până azi ce pagube a produs activitatea ei puterilor aliate. Însă, la începutul anului 1918, frumoasa turcoaică a fost văzută la Madrid cu un personagiu suspect, pe care agenții Inteligence Service-ului englez îl țineau de mai mult timp sub observație. Cu acest baron, Despina se încuiase într'o cameră a unui hotel de lux. Până acum nimic neobicinuit. Dar unul dintre agenții englezi a plasat un microfon foarte sensibil la gaura cheii ușii care ducea în camera alăturată și, cu ajutorul unui amplificator legat prin niște fire invizibile, a reușit să constate că în camera aceea… vorbeau trei inși, nu doi. Prin urmare, întrevederea avea un alt character decât era de presupus. Și sunetele puteau fi percepute din ce în ce mai clar în receptorul atașat de amplificator. Agentul care stenografia convorbirea dusă în patru limbi, înțelese imediat că la mijloc este o întrevedere între un șef din brigada de spionaj și doi agenți principali. Lipseau însă dovezile definitive.

Șefii Secret Service-ului din Spania au ordonat o riguroasă supraveghere a celor trei. Însă Despina avea un adorator chiar între oamenii de încredere ai acestui șef și aflase despre descoperirea ei. Când agenții s'au postat în jurul locuinței ei, ea deja fugise cu prietenii: au dispărut ca prin farmec. În mâinile englezilor nu a căzut ca pradă decât un morman de veșminte ușoare și transparente.

Au trecut săptămâni și frumoasa turcoaică nu putea fi găsită nicăieri. Abia cu o lună mai târziu, prezența ei a fost semnalată la New-York, unde sosise ca baroneasa Belleville. Nimic suspect, cu toate că observatorii reușiră să intre chiar în serviciul hotelului respectiv și îi supravegheau toate mișcările. Un singur rezultat pozitiv era constatarea faptului că ea dispune de un safe la o bancă mare. Și când baroneasa se afla într’o mică plimbare cu un yacht de plăcere, funcționarii serviciului secret se prezentau la bancă și cereau, în numele legii, deschiderea safe-ului. S'au găsit cu acest prilej suficiente dovezi de culpabilitate.

În zadar așteptau însă reîntoarcerea Despinei. Cineva o încunoștiințase să nu se mai întoarcă și ea “spălase putina", împreună cu “prietenii" ei. Între timp, au fost mobilizate toate forțele serviciului secret și astfel, la Washington, Despina fu descoperită din nou. De data aceasta a fost arestată împreună cu complicii. Materialul ridicat din safe-ul ei a fost insuficient pentru un procedeu judiciar. Despina a recunoscut doar că nu este cetățeană americană, altceva nimic.

Împotriva “baronului", nici un indiciu nu se putea găsi. Dar în interesul Statelor Unite, cei doi bănuiți fură ținuti luni de zile în prevenție și supuși diferitelor grade de torturi. Ei nu mărturiseau însă nimic. Dacă americanii ar fi avut material din care să reiasă că Despina ar fi spionat bunăoară împotriva Franței, atunci ar fi trimis-o francezilor spre judecare, deci la moarte. Însă în America umanitară, nici o femeie nu a fost împușcată ca spioană.

Cineva a reușit să strecoare Despinei o doză de otravă și ea preferase somnul de veci, decât chinul de a fi prizonieră, ea care jertfise orice și pe oricine, numai pentru a putea trăi după temperament. Și secretul faptelor ei a fost îngropat odată cu ea, în pământul Statelor Unite. Despina Davidovici a fost spioană din temperament și a iubit viața mai mult ca orice. Bărbații erau doar o anexă de o importanță secundară, fără personalitate. A trăit ani în lux și desfrâu și a plătit socoteala cu un dram de cianură.” (1)

Surse:

(1) articolul “Dragostea și spionajul” - semnat A. Munteanu - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 2 septembrie 1934

(2) articolul “Spioni și spionaj” - semnat “B.G.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 6 aprilie 1933

(3) articolul “Sguduitoarea odisee a lui Insull” - semnat “I.S.” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din27 mai 1934

(4) https://en.wikipedia.org/wiki/Despina_Storch

$$$

 GABRIEL GARCIA MARQUEZ - UN VEAC DE SINGURĂTATE

Romanul “Un veac de singuratate” al scriitorului columbian Gabriel Garcia Marquez a fost considerat cel mai influent din ultimii 25 de ani, intr-un clasament realizat de revista literara internationala “Wasafiri”.

Gabriel García Márquez (1927 – 2014) este scriitorul columbian, care a obţinut Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982, pentru nuvele şi scurte istorii, unde fantasticul şi realul sunt combinate într-o lume liniştită si cu bogată imaginaţie, reflectând viaţa şi conflictele unui continent. A fost cunoscut cunoscut de către prieteni drept Gabo. Cel mai cunoscut roman al său este: “Un veac de singurătate.” Literatura sa se încadrează în paradigma realismului magic.

Romanul “Un veac de singurătate” a fost scris de Márquez în 18 luni (1965-1967) la Ciudad de Mexico, unde scriitorul locuia în acea perioadă împreună cu familia sa. Ideea originală ce stă la baza acestei opere a apărut în 1952, în timpul unei călătorii pe care autorul a făcut-o, alături de mama sa, în satul său natal, Aracataca (Columbia). În povestea “O zi după sâmbătă”, publicată în 1954, autorul face pentru prima dată referire la Macondo, iar o serie de personaje din această istorie apar în anumite poveşti şi romane anterioare.

Cartea este compusă din 20 de capitole fără titlu, atât evenimentele satului şi ale familiei Buendia, cât şi numele personajelor se repetă mereu, făcând realitatea şi fantasticul să fuzioneze. În primele trei capitole, este povestit exodul unui grup de familii şi construirea satului Macondo. Începând cu capitolul 4 şi până la capitolul 16, este vorba despre dezvoltarea economică, politică şi socială a satului. Ultimele patru capitole relatează decăderea acestuia. Povestea cartii este o alegorie socială şi politică – uneori prea suprarealistă pentru a fi plauzibilă, alteori mai reală decât şi-ar putea permite orice lucrare realistă convenţională.

Acţiunea se derulază pe o perioada de peste o sută de ani si prezintă ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia. La începutul romanului, satul Macondo cuprinde doar câteva case pentru ca în decursul mai multor ani să se dezvolte, dar concentrat mereu în jurul locuinţei familiei Buendía. Membrii ei sunt primii locatari şi intemeietorii satului, nucleul tuturor evenimentelor. Relevante prin intermediul unor uimitoare falduri temporale, personajele moştenesc numele şi înclinaţiile familiei, dezvăluind stiluri de viaţă care se dedublează şi se repetă. Puternicul José Arcadio Buendía se transformă din întreprinzătorul şi carismaticul fondator al satului Macondo într-un om în pragul nebuniei. Macondo luptă împotriva unor calamităţi posibile naturale si create de oameni. Misterele supranaturalului apar aproape ca din senin si dispar in acelasi fel.

Cartea urmareste viata lui José Arcadio, întreprinderile sale îndraznete, temperate de prudenta Ursulei, viata fiilor dintre care se remarca Aureliano, colonel si erou legendar al razboiului civil, nepotilor si stranepotilor lor, pe parcursul a sase generatii. O data cu succesiunea generatiilor este prezentata si viata satului, în care civilizatia înlocuieste treptat simplitatea naturala, culminând cu înflorirea artificiala, adusa de instalarea companiei bananiere ce va fi urmata de declinul localitatii, recucerita de natura luxurianta. Titlul romanului semnifică sentimentul tragic al singurătăţii pe care îl trăiesc membrii familiei Buendía în toate aspectele vieţii lor fizic sau spiritual. Pana si moartea este invocata, Melchiade se întorsese din lumea morţilor, deoarece nu putuse îndura singurătatea. Este o extraordinara carte a unei culturi indepartate, care de fapt reprezinta dezradacinarea intr-o societate moderna care este nevoita sa se dezbrace de traditie si de relatiile umane ale unei familii extinse pentru a supravietui. Intr-un cuvant o capodopera!

$$$

 HENRY DE MONTHERLANT

Henry Marie Joseph Frédéric Expedite Millon de Montherlant (20 aprilie 1895 – 21 septembrie 1972) a fost un eseist, romancier și dramaturg francez. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1960.

Născut la Paris, descendent al unei familii aristocratice (dar obscure) de picard, a fost educat la Liceul Janson de Sailly și la internatul Sainte-Croix din Neuilly-sur-Seine. Tatăl lui Henry a fost un reacționar intransigent (până la punctul de a disprețui armata post-afacerea Dreyfus, considerând-o prea subordonată Republicii și refuzând instalarea electricității sau a telefonului în casa sa).

În 1912, Henry a fost exmatriculat de la academia catolică Sainte-Croix de Neuilly din cauza unei relații cu un coleg de clasă, o relație pe care o va descrie în romanul său din 1969, Les Garçons . După moartea tatălui și a mamei sale în 1914 și 1915, s-a mutat cu bunica sa iubitoare și unchii excentrici. 

Mobilizat în 1916, a fost rănit și decorat. Marcat de experiența sa de război, a scris Songe („Vis”), un roman autobiografic, precum și Chant funèbre pour les morts de Verdun ( Cântec funerar pentru morții de la Verdun ), ambele exaltări ale eroismului din timpul Primului Război Mondial.

De Montherlant a obținut primul succes critic cu romanul din 1934 Les Célibataires și a vândut milioane de exemplare din tetralogia sa Les Jeunes Filles , scrisă între 1936 și 1939. În acești ani, de Montherlant a călătorit mult, în principal în Spania, Italia și Algeria. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după căderea Franței în 1940, a rămas la Paris și a continuat să scrie piese de teatru, poezii, eseuri și a lucrat ca și corespondent de război.

În perioada de după al Doilea Război Mondial, teatrul francez a fost dominat de cercul lui Jean Cocteau , inclusiv pe scenograful Christian Bérard și actorul Jean Marais ; bisexualul Gérard Philipe era protagonistul preferat al tuturor. Membrii de frunte ai Comedia Franceză, precum Jean Weber și Jacques Charon , erau fețe familiare la saloanele gay. Monumentalul Sud (Sud, 1953) al lui Julien Green și-a îmbrăcat povestea de dragoste sortită eșecului în veșminte de Război Civil și sugestii voalate; agonia afecțiunii neîmpărtășite a mers și mai adânc în La Ville dont le Prince en un Enfant (Orașul al cărui prinț este copil, 1951) a lui Henry de Montherlant , a cărui acțiune se petrece într-o școală catolică unde un preot obsesiv scoate la iveală prieteniile speciale ale elevilor. În mod tipic, Montherlant, un personaj secretos și sinucigaș, considera că piesa era nepotrivită pentru reprezentațiile publice ale băieților.

La un moment dat în 1968, potrivit unei surse, de Montherlant a fost atacat și bătut pe străzile Parisului, fiind grav rănit și orbit la un ochi. Scriitorul britanic Peter Quennell , care a editat o colecție de traduceri ale operelor sale, a amintit că de Montherlant a atribuit leziunea oculară „unei căzături”; și menționează ca confirmare că de Montherlant suferea de vertij. După ce a devenit aproape orbit în ultimii ani, de Montherlant a murit din cauza unei răni auto-provocate prin împușcare la cap, după ce a înghițit o capsulă de cianură în 1972.

Biografia sa standard a fost scrisă de Pierre Sipriot și publicată în două volume (1982 și 1990), dezvăluind întreaga amploare a obiceiurilor sexuale ale lui de Montherlant.

Deși nu și-a declarat homosexualitatea în mod declarat, de Montherlant a tratat teme homosexuale în opera sa, inclusiv în piesa de teatru La Ville dont le prince est un enfant (1952) și în romanul Les Garçons (Băieții), publicat în 1969, dar scris cu patru sau cinci decenii mai devreme. A menținut o corespondență privată cu Roger Peyrefitte - autorul cărții Les Amitiés particulières (Prietenii speciale, 1943), tot despre relațiile dintre băieții dintr-un internat romano-catolic.