miercuri, 8 octombrie 2025

$$$

 Virginia și Edgar Allan Poe

 Aripa morții a fâlfâit mult prea devreme 

pentru Edgar Allan Poe... A decedat pe 7 octombrie 1849, la doar 40 de ani... S-a născut pe 19 ianuarie 1809 la Boston, într-o familie de actori. Tatăl era alcoolic și violent, și-a abandonat familia lăsând-o pe soția sa cu doi copii mici și încă unul pe drum, și apoi a murit în condiții necunoscute probabil la sfârșitul anului 1811, iar mama sa, Eliza Poe, s-a îmbolnăvit grav de o boală pulmonară, probabil turbeculoză. Există o mărturie care consemnează că pe 29 noiembrie teatrul din Richmond anunțase un spectacol de binefacere în sprijinul ei. O publicație locală, Enquirer, a scris o zi mai târziu că femeia are nevoie de ajutor: „În această noapte, doamna Poe, zăbovind pe patul bolii și înconjurată de copiii ei, vă solicită asistența și o cere probabil pentru ultima dată”.

Eliza a murit într-o duminică dimineața, pe 8 decembrie 1811, la vârsta de douăzeci și patru de ani, înconjurată de copiii ei și a fost înmormântată la Biserica Episcopală Sf. Ioan din Richmond.

După moartea ei, cei trei copii pe care îi avea au fost despărțiți. William Henry Leonard Poe a trăit cu bunicii săi paterni în Baltimore, Edgar Poe a fost luat de familia de negustori înstăriți John și Frances Allan la Richmond, iar sora cea mica, Rosalie Poe, a fost adoptată de William și Jane Scott Mackenzie în Richmond, Virginia.

Edgar a făcut studii secundare în Liverpool și în Richmond și s-a înscris în 1825 la Universitatea din Virginia, pe care a abandonat-o după doar un an, pentru că era înglodat în datorii în urma unei vieți extravagante, ceea ce a dus la un conflict cu tatăl său adoptiv.

Tânărul încearcă să urmeze o carieră în armată, dar a fost exclus din Academia Militară West Point din cauza indisciplinei.

În această perioadă a început să publice fără prea mult succes primele sale poezii, iar în 1833 are prima sa reușită cu povestirea „Manuscris găsit într-o sticlă”, câștigând concursul organizat de revista Baltimore Saturday Visiter.

În 1836 Poe s-a căsătorit cu verișoara lui primară, Virginia Clemm, obținând o permisiune specială pentru ca mariajul să poată fi încheiat. Virginia era fiica mătușii lui bune, sora tatălui, cea care îl crescuse, împreună cu bunica paternă, pe Henry, fratele scriitorului, dar acesta murise în 1831, din cauza consumul excesiv de alcool. Copila avea doar 13 ani, iar scriitorul 27 de ani, biografii sugerând că, deși s-au iubit foarte mult, s-au văzut unul pe celălalt mai mult ca un frate și o soră, nicidecum ca soț și soție.

Tânărul devine apoi redactor principal al revistei Southern Literary Messenger, dar va pierde postul după scurt timp datorită exceselor sale alcoolice. După apariția romanului Aventurile lui Arthur Gordon Pym, intră în atenția publicului și a criticilor și devine editor asistent la revista Burton's Gentleman's Magazine, trece după un an la revista Graham's Magazine, unde publică multe articole, povestiri și eseuri, obținând reputația unui critic competent și sever.

În ianuarie 1845 publică în revista New York Evening Mirror celebrul său poem „Corbul” (The Raven), care a provocat o adevărată senzație în epocă. În ianuarie 1842, Virginia, tânăra sa soție, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar starea ei de sănătate s-a înrăutățit gradual în următorii cinci ani.

La câțiva ani după nunta lor, au apărut zvonuri despre relațiile amoroase ale scriitorului care au afectat-o atât de mult pe Virginia Poe, încât pe patul de moarte a susținut că Elizabeth Ellet, una dintre amantele soțului, a ucis-o.

Virginia avea să moară din cauza bolii, după o suferință cumplită, la doar 24 de ani în casa familiei⁠, aflată în apropierea New York-ului.

Tragedia morții premature a tinerei soții a avut un efect devastator asupra lui Edgar Allan Poe, care a început să consume din ce în ce mai mult alcool pentru a face față disperării. Poe duce o existență tot mai dezorganizată, care îl ruinează fizică și psihic.

Încearcă să o curteze pe poeta Sarah Helen Whitman care locuia în Providence, Rhode Island, dar relația lor nu funcționează, probabil din cauza alcoolismului lui Poe. De altfel, mama lui Sarah a intervenit ferm și a făcut tot ce a putut pentru a descuraja legătura lor.

Hotărât să se recăsătorească, scriitorul a reluat o relație cu iubita lui din copilărie, Sarah Elmira Royster. Cuplul a hotărât și data ceremoniei și, aflat sub influența unor cantități mari de opiu și alcool, Poe a plecat să-și aducă fosta soacră la nunta pe care o programase, dar nu a mai ajuns niciodată la destinație. După o dispariție de câteva zile, scriitorul a fost găsit în ziua de 3 octombrie 1849, căzut pe un trotuar în orașul Baltimore, într-o stare de confuzie mintală.

A fost dus la Washington Medical College, dar nu a fost suficient de coerent pentru a explica modul în care a ajuns în acea situație și, în mod ciudat, purta haine care nu erau ale lui. Se spune că ar fi strigat în mod repetat numele „Reynolds” în noaptea dinaintea morții sale, dar nu a fost clar la cine se referea. Unele surse spun că ultimele cuvinte ale lui Poe au fost: „Doamne, ajută săracul meu suflet”. Cert este că s-au pierdut toate dosarele medicale, inclusiv certificatul de deces al scriitorului care a încetat din viață într-o zi de duminică, pe 7 octombrie 1849, la 5:00 dimineața, la doar 40 de ani.

Ziarele au scris că moartea lui Poe a fost cauzată de o „congestie a creierului” sau o „inflamație cerebrală”, dar cauza reală a morții rămâne un mister. Speculațiile ulterioare au inclus delirium tremens, diverse boli de inimă, epilepsie, sifilis, inflamație meningeală, holeră sau rabie.

$$$

 🤔🤔🤔

O scrisoare extraordinara!

- Sa fie adevarata? Se stie ca Einstein a fost un fizician stralucit, dar atipic si original.

- La sfârșitul anilor ‘80, Lieserl, fiica celebrului geniu, a donat Universității Ebraice 1.400 de scrisori, scrise de Einstein, cu ordin de a nu le publica conținutul decât la două decenii de la moartea sa. Aceasta este una dintre ele, scrisoare pentru Lieserl Einstein.

„Când am propus teoria relativității, foarte puțini m-au înțeles, iar ceea ce voi dezvălui acum pentru a transmite omenirii se va ciocni cu neînțelegerea și prejudecățile din lume.

Vă rog să păziți scrisorile cât va fi nevoie, ani, decenii, până când societatea va fi suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos. Există o forță extrem de puternică căreia, până acum, știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost încă identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA.

Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și dă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire pentru că este singura energie din univers pe care omul nu a învățat să o conducă după bunul plac.

Când oamenii de știință au căutat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Pentru a da vizibilitate iubirii, am făcut o simplă înlocuire în cea mai faimoasă ecuație a mea. Dacă în loc de E = mc2, acceptăm că energia de vindecare a lumii poate fi obținută prin iubire înmulțită cu viteza luminii la pătrat, ajungem la concluzia că iubirea este cea mai puternică forță care există, pentru că nu are limite. După eșecul umanității în utilizarea și controlul celorlalte forțe ale universului care s-au întors împotriva noastră, este urgent să ne hrănim cu un alt tip de energie...

Dacă vrem ca specia noastră să supraviețuiască, dacă vrem să găsim sens vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă sensibilă care o locuiește, iubirea este singurul răspuns.

Poate că nu suntem încă pregătiți să facem o bombă a iubirii, un dispozitiv suficient de puternic pentru a distruge în întregime ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă în sine un mic, dar puternic generator de iubire a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când vom învăța să dăruim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom fi afirmat că iubirea învinge totul, este capabilă să transceandă totul și orice, pentru că iubirea este chintesența vieții.

Regret profund că nu am reușit să exprim ceea ce este în inima mea, care a bătut în liniște pentru tine toată viața. Poate că e prea târziu să-mi cer scuze, dar timpul este relativ, trebuie să-ți spun că te iubesc și datorită ție am ajuns la răspunsul suprem!

Tatăl tău, Albert Einstein”

$$$

 În America, un student de la Universitatea Columbia a adormit la o lecție de matematică. Trezindu-se din somn, după ce a auzit vocile de la sfârșitul orei, a văzut pe tablă două probleme.


„Le voi rezolva acasă,” s-a gândit el. Dar, când s-a apucat de lucru, a realizat că problemele erau incredibil de dificile. Cu toate acestea, nu s-a dat bătut — a mers la bibliotecă, a găsit materiale, și-a dedicat tot timpul și efortul pentru a le rezolva.


La următoarea lecție, a observat cu uimire că profesorul nu se grăbea să verifice temele. Atunci, studentul a ridicat mâna și a întrebat:


— Profesor, de ce nu verificați problemele pe care ni le-ați dat data trecută? Nu sunt obligatorii?


Profesorul a zâmbit și a spus: — Dragul meu, aceasta nu a fost o temă. Ți-am arătat doar exemple de probleme matematice pe care nimeni în lume nu le-a putut rezolva.


Studentul a fost surprins — și a murmurat: — Dar eu le-am rezolvat…


Și într-adevăr: soluțiile sale au fost recunoscute. Patru lucrări științifice despre aceste probleme sunt păstrate și astăzi la universitate, ca dovadă a puterii extraordinare a spiritului uman.

Și toate acestea pentru că, adormind la lecție, nu a auzit cuvintele: 

„Aceste probleme sunt nerezolvabile.” Pur și simplu nu știa că este „imposibil” — și de aceea a făcut posibilul.


Aici este adevărul: Nu credeți pe cei care spun că nu sunteți capabili. Nu lăsați limitările altora să devină ale voastre. Oamenii pot face totul, dacă cred în ei înșiși. Cel mai important este să mergeți înainte, să încercați din nou și din nou și să nu renunțați niciodată.


Text preluat

$$$

 MEMORIE CULTURALA - MARINA TVETAEVA


“Ce fac eu în această lume?

- Eu ascult sufletul.”

Marina Țvetaeva


La 8 octombrie 1892 s-a născut Marina Țvetaeva, poet, dramaturg, prozator, critic literar, traducător rus, în familia unui profesor universitar. 

De la vârsta de 6 ani începe să scrie versuri, atât în limba rusă, cât și în poloneză și finlandeză.

Învață la Moscova, apoi în pensioane din Europa, respectiv Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică, atrag atenția criticilor vremii(V. Briusov, M. Voloșin, N. Gumiliov), fiind considerată de către aceștia o poetesă deosebită. 

În 1912 se căsătorește cu Serghei Efron , ofițer în garda albă și, se pare, agent dublu. 

În 1922 – emigrează la Berlin, apoi se mută în Praga. 

În 1925 se stabilește în Franța.

În 1939 se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați soțul și fiica, soțul fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde va supraviețui 16 ani. Țvetaeva aproape că nu mai scrie poezie, se dedică traducerilor. 

La începutul războiului se evacuează la Elabuga. Nu are un loc de muncă, nu are o casă. 

La 31 august 1941 se sinucide, precum Maiakovski și Esenin cu 11 și respectiv 16 ani înainte.


Versurilor mele, scrise atât de devreme

de Marina Țvetaeva


Versurilor mele, scrise atât de devreme,

Încât nici să ştiu că aş fi poet,

Ce erupseră ca stropii din havuz şi steme,

Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,


Explodând, ca mici diavoli, fiinţe ciudate,

În sfânt locaş, unde-i vis şi tămâiere,

Versurilor mele despre tinereţe şi moarte,

Versurilor necitite-n orice sfere! 


Aruncate prin praful de magazine, oriunde,

(Chiar dacă nimeni nu le-a luat şi nu le ia!),

Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,

Le va veni timpul, numaidecât, da.


(trad. de Leo Butaru)


Un sărut pe frunte

de Marina Țvetaeva


Un sărut pe frunte — șterge mizeria.

Te sărut pe frunte.


Un sărut pe ochi — ridică nesomnul.

Îţi sărut ochii.


Un sărut pe buze - este o gură de apă.

Îţi sărut buzele.


Un sărut pe frunte — șterge memoria.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - ALEXANDRU ANDRITOIU


Născut la data de 8 octombrie 1929, în satul bihorean Vașcău, poetul și traducătorul Alexandru Andritoiu, după absolvirea liceului “Samuil Micu” din Beiuș (1948), urmează cursurile Facultății de Filologie din Cluj, iar din 1951 pe cele ale Școlii de literatură “Mihai Eminescu”, incubatorul propagandei culturale comuniste. 

Debutează cu versuri, în anul 1949, în pagina culturală a ziarului clujean “Lupta Ardealului”, apoi, se apropie, ca toată generația debutanților locali din preajma anului 1950, de revistă nou-înființată, “Almanahul literar”, condusă de Miron Radu Paraschivescu.  

După plecarea la București și absolvirea primei promoții a Școlii Literare “Mihai Eminescu”, urmează un deceniu de peregrinări prin diverse redacții culturale, printre care și a revistei “Cravata roșie”, iar din 1965, de la reînființarea revistei orădene “Familia”, și până în 1989, va fi redactorul-șef al publicației.

Fără a fi un poet rudimentar, versurile sale s-au conformat epocii, alternând între cerințele ideologice și un lirism artificial, declamativ, tipar păstrat, din păcate, și în literatura pentru copii.  

Bun cunoscător de poezie, Alexandru Andrițoiu a alcătuit antologii și a tradus din lirica rusă, maghiară, greacă, vietnameză.

A decedat la 1 octombrie 1996, la București.


DE DRAGOSTE

de Alex.Andritoiu


O, mai cu seama seara te iubesc,

când lucrurile par nedeslusite,

când portile se-nchid c-un ritm firesc

si iederea începe sa palpite,


când arborii-s mai tainici si mai mari

si când se-aud fântânele mai bine,

îmbucura-ma! Fie sa apari,

chiar de vei trece-n ora fara mine.


Arata-mi-te iarasi respirând

ca apele de luna îmbiate.

Un strop de mari în ochi mi s-a rasfrânt,

caci mari si lacrimi sunt, la fel, sarate.


Adu-ti aminte de un biet dactil,

de un fragment fragil de poezie

pe care ti l-am strecurat, subtil,

pe un patrat lunatic de hârtie.


E seara dulce ca un elixir

si arborii par turnuri lungi de pace,

iar cerul, ca hladima de emir,

mai straluceste, vrând sa ne împace.


O, mai cu seama seara te iubesc,

femeie, ce-ai ramas, în ani, departe.

Citesc si ma citesti, si te citesc,

si-mi stai ca semnul de matase-n carte.

$$$

 EVENIMENTUL ZILEI - 8 OCTOMBRIE 1856 - BUCUREȘTI - PRIMUL ORAȘ DIN LUME ILUMINAT CU PETROL LAMPANT


București a fost primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant , cu două ani înaintea Vienei și cu zece ani înaintea Berlinului.

Pe 8 octombrie 1856, primăria Bucureștilor semna contractul istoric cu Teodor Mehedinţeanu pentru dreptul exclusiv de aprovizionare cu gaz lampant. Până atunci, boierii umblau noaptea cu "masalaua" - torțe din zdrențe muiate în păcură, purtate de robii lor.


Frații Teodor și Marin Mehedinţeanu construiesc la Râfov, lângă Ploiești, prima rafinărie din lume pe patru hectare. Echipamentele germane de la firma Moltrecht & Co: cazane cilindrice din fier și fontă, încălzite cu foc de lemne, capacitate 2.710 tone anual. În martie 1857, "Fabrica de Gaz" începe producția.


Petrolul lampant românesc avea calități excepționale: incolor, inodor, ardea cu flacără luminoasă constantă, fără fum și fără cenușă. Concurența cu ulei de rapița costa 600 lei per felinar. Mehedinţeanu oferea 336 lei. Pe 30 aprilie 1857 se aprind 1.000 de lămpi stradale - premiera mondială.


Apare meseria de lampagiu: zilnic se urcau pe scări din stâlp în stâlp să șteargă geamurile felinarelor și să potrivească fitilul cu foarfeca. Seara aprindeau lămpile, dimineața le stingeau după inspecția Poliției. România înregistra în 1857 prima producție oficială de țiței din lume: 275 tone. SUA începea statisticile abia în 1860, Rusia în 1863.


În 1857, România înregistra oficial prima producție de țiței din lume: 275 de tone. SUA avea să înceapă statisticile abia în 1860, Rusia în 1863. Pentru prima și singura dată în istorie, România era lider mondial într-un domeniu tehnologic de vârf.


Te-ai întrebat vreodată cum era să fii bucureștean în 1857 și să mergi seara pe străzi iluminate ca în nicio altă capitală din lume? Pentru că în timp ce Parisul și Londra încă se încăpățânau cu lumânările și opăițele, pe Calea Victoriei ardeau lămpile cu cel mai avansat combustibil de pe planetă.


Până în 1871, Bucureștiul avea 785 de felinare cu petrol lampant. În 1901, numărul crescuse la 3.060 de felinare cu petrol, 990 cu ulei mineral, 4.000 cu gaz aerian și 200 cu arc voltaic. Constantin Bacalbaşa mărturisea: "Noi, elevii cei mari, am fost scoşi de pe Calea Victoriei să vedem minunea. Lămpile ardeau cu flacăra limpede, cu lumină galbenă şi tremurătoare, totuşi era mare progresul."


Astăzi, când aprindem becul electric fără să ne gândim, este aproape imposibil să ne imaginăm că acum 167 de ani, pe aceleași străzi bucureștene, se inventa iluminatul public modern, iar România scria prima pagină din istoria mondială a industriei petroliere.

Sursa: Viața de românaș

$$$

 Baobab: arborele care nu arde în foc și trăiește cinci mii de ani


Natura a înzestrat baobabul african cu o longevitate uluitoare – se cunosc exemplare ce depășesc cinci milenii de existență. Acest arbore scund, dar masiv, își duce viața în savanele aride ale Namibiei, Keniei și Mozambicului.


Cel mai bătrân dintre ele se află în Senegal și a împlinit de curând 5170 de ani.


Arșița cumplită și seceta necruțătoare sunt pentru baobab condiții firești de trai. Rădăcinile sale, incredibil de adânci, ajung până la apele freatice. Lemnul său poros, cât timp are prilejul, acumulează rezerve de apă. Un trunchi de dimensiuni medii poate stoca peste o sută de tone de lichid. În cele mai fierbinți perioade, arborele își leapădă frunzele, părând de la distanță răsturnat cu rădăcinile în sus.


Un fapt la fel de uimitor este acela că, dacă baobabul este tăiat sau doborât de un elefant (căci acești uriași sunt mari amatori ai fibrelor suculente din miezul său și îl pot devora cu totul), chiar și un singur rest de rădăcină va încerca să se înfigă din nou în pământ și să continue să crească – însă culcat.


Legenda baobabului


„Coroana baobabului seamănă cu un mănunchi de rădăcini, ca și cum arborele ar fi răsturnat. O legendă spune că, odinioară, baobabul creștea pe cer. Dar zeul, temându-se că arborele i-ar putea lua tronul, l-a izgonit pe Pământ. Arborele a căzut stângaci – cu capul în jos. După altă poveste, zeul l-ar fi răsturnat direct pe Pământ, ca să-i oprească avântul nestăvilit. Se temea că, odată ajuns până la nori, oamenii s-ar fi putut cățăra pe el până în tărâmul ceresc.” O altă legendă spune că baobabul a fost primul arbore de pe Pământ. Când a apărut palmierul falnic, baobabul s-a întristat și i-a cerut zeului să-l facă mai înalt. Zeul i-a împlinit dorința. Când au apărut copacii cu flori frumoase, baobabul s-a plâns din nou. Zeul l-a ascultat. Când s-a ivit smochinul cu roade gustoase, baobabul a cerut și el fructe. Zeul i le-a dat. Dar, ca să nu-i mai audă veșnicele nemulțumiri, l-a întors cu rădăcinile spre cer.


Martori ai veacurilor


Generațiile treceau, dar baobabii rămâneau neclintiți vreme de secole. Malgașii, de pildă, cred că arborele sacru primește sufletele celor morți. În satul Murafenu din provincia Antsiranana, în nordul Madagascarului, crește unul dintre cei mai venerabili baobabi ai locului – are, după spusele sătenilor, aproape două milenii. „Toți baobabii sunt socotiți arbori ai vieții, – spune Mamena Lover, un medium de 65 de ani, păzitorul baobabului din Murafenu. – Satul nostru înflorește: avem recolte îmbelșugate, copiii se nasc sănătoși, iar oamenii trăiesc până la o sută de ani. Toate acestea datorită puternicului nostru baobab. Bunicul îmi povestea că odinioară, nu departe de aici, era un alt sat. Un uragan le-a doborât baobabul, iar oamenii au început să moară fără motiv... Pesemne că nu și-au respectat arborele, iar acesta i-a părăsit.”


Respectul față de baobab se arată printr-un ritual al ofrandei. O dată pe lună, fiecare membru al comunității trebuie să mulțumească arborelui pentru viața bună. „Oamenii vin la mine (mai târziu vor veni la fiul meu, căci darurile mediumilor se moștenesc) și îmi spun ce doresc de la baobab, iar eu le spun ce jertfă să aducă, – explică Mamena. – De pildă, soția mea multă vreme nu a putut avea copii. Am sacrificat un zebu, l-am gătit și l-am mâncat cu tot satul la umbra baobabului. Craniul l-am legat de trunchi. După nici o lună, soția a rămas însărcinată. Iar dacă dorința e mai măruntă, și ofranda poate fi mai modestă.” În marile orașe, precum capitala Antananarivo, baobabii s-au pierdut printre jungla de beton. Desigur, nimeni nu mai aduce acolo zebu drept ofrandă. Dar dacă drumul trece pe lângă un baobab, omul îl atinge – pentru noroc. „Când s-au ridicat orașele, copacii încurcau, dar nimănui nu i-a trecut prin minte să taie un baobab. Pentru malgași, acest arbore este intangibil. Cu atât mai mult cu cât viu aduce mai mult folos decât mort”, spune Miandri Raza.


Datorită calităților sale uimitoare, baobabul este socotit în Africa drept cel mai venerat arbore. În legendele triburilor africane, el este simbolul vieții și al rodniciei, păzitor al pământului.

$$$

 NEȘTIUTELE. Româncele care au schimbat lumea. Alice Voinescu, prima femeie doctor în filozofie. A stat 19 luni la închisoare ca mai apoi să...